Noua carte a Doinei Ruști, „Ferenike” (Humanitas, 2025), e un roman autobiografic scris atît de credibil & autentic, încît, citindu-l, m-am tot întrebat prin ce se deosebește de o carte de memorii sau o autobiografie, fie și romanțată. Narator e un matur care-și povestește viața începînd cu copilăria („Și în ziua de azi, după atîta vreme, mi-a rămas plăcerea de-a cerceta fețele oamenilor”), sărind din cînd în cînd și-n perioada cînd a început să muncească, s-a născut exact în data și-n locul nașterii scriitoarei, apoi Doina Ruști spune unde l-a mai folosit pe personajul acela sau moara aia sau întîmplarea aia, menționînd cărți de-ale sale („A fost o întîmplare memorabilă, pe care mi-am amintit-o de multe ori și în multe feluri și pe care mai tîrziu am povestit-o în Fantoma din moară” etc.). Chiar și numele care dă denumirea cărții apare doar în ultima parte, a III-a, abia la pagina 193, într-un coșmar, primul coșmar din viața ei (după ce i-a spus Moșului de Anul Nou că nu vrea să aibă vreodată copii). Și în interviuri spune același lucru, că în „Ferenike” „am vorbit despre mine. Faptele sînt sută la sută trăite”.
„Ferenike” este povestea unei familii de pe malul Jiului în perioada dinainte de 1989, doar ultima frază sărind granița asta, dar tot pentru a confirma o bănuială despre un fapt biografic dureros din copilărie. Dar această „poveste” este văzută prin ochii unei fetițe, una băiețoasă, independentă, care-și construiește din satul familiei sale propriul Macondo, cum menționează inspirat pe coperta a IV-a Lidia Bodea. Ea, fetița, le zice tuturor pe nume, de aceea aflăm pe parcurs cine ce-i este – bunici, părinți, mătuși, veri, oaspeți, vecini, consăteni, colegi de-ai ăluia sau ăleia… Iar la pag. 191, cînd fetița se revoltă pe părinți și bunici că i-au pus numele astea „tîmpite și cretine”, aflăm că o cheamă Cornelia Margareta (oricum, are în minte un nume pe care-l respinge categoric, fiindu-i profund antipatic: „De fapt, orice era mai bun decît Doina. Or Mițulica venise cu Doina ăsta de undeva, auzit, citit, cine știe cum răbufnit din tenebrele anilor ’50, din pantalonii lui Dej”.
În primele două capitole facem cunoștință cu familia fetiței – intelectuali gospodari, care au o casă imensă, moștenită de la străbunicul poreclit Cîinele, care a fost un învățător dur, serios și exigent, cum e și fiul său, Gică, și Mițulica, adică bunicii protagonistei. Ambii au mulți prieteni, foști colegi de clasă, facultate și de la serviciu și mai ales neamuri, care-i vizitează mereu, casa lor fiind tot timpul plină de vizitatori, unii mai ciudați decît alții. Toți au povești și istorii de viață pe care le povestesc, unele înțelepte, cu tîlc, cu morală, altele – năzbîtii sau simple aventuri. Iar ea e un fel de Nică al lui Ion Creangă, o Nica-Nike din „Ferenike”. Gică și Mițulica au trei copii: Cornel, Tavică și o fată plecată, despre care aflăm doar că s-ar putea să fie făcută cînd Gică era la război sau prizonier la ruși, dar nimeni nu amintește de ea și nici ea nu-și face apariția. Cornel este un artist mincinos și curvar, foarte inteligent și talentat, care scrie poezii și care e… tatăl fetei. Tavică e încă elev, se înțelege foarte bine cu el, își împărtășesc secretele, ies împreună la plimbări, își fac cadouri. Are crize de epilepsie, e rebel și cam huligan, dar se pregătește să devină medic și să se lecuiască singur, doar că chiar înainte de examenele de intrare la facultate se îneacă în rîul care din cînd în cînd urlă, adică cere o jertfă. Muc e soția lui Cornel, mama ei, deci, care-i face o surioară cînd ea are cinci ani. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial tovarășii le iau toate instrumentele agricole, pe Cornel îl trimit contabil într-un alt sat, la ceapeul din Gîngiova, care se numea Prietenia Româno-Vietnameză, unde s-a alcoolizat. Muc a lucrat educatoare la grădiniță, dar la un moment dat și-a abandonat munca și a început să facă tot felul de chestii bizare – să opereze găini, să construiască o casă în miniatură, să repare biciclete, să brodeze tot ce prindea, să facă nu știu ce pe gazonul pus de Cornel, mai pe scurt, a luat-o razna, cum a zis Mițulica, soacră-sa care nu avea apucături de soacră („Maică-ta, zicea ea, e nebună. A dat cu piciorul la un serviciu onorabil, zic eu, ca să facă spectacol pe gratis. Știi de ce taie găini? Pentru că și ea are creier de găină”). Viețile părinților ei erau paralele – evident și pentru o fetiță atît de mică.
Fetița are mania arborelui genealogic, face lista rudelor, lista rudelor fără copii, urmărește amorezii care se ascund la moara veche, abandonată, citește pereții porno de la clubul cultural, unde scrie cine ce și cui i-a făcut etc. Am putea spune că și ea are ocupații bizare, asemeni lui Muc, de la care a mai moștenit și „plăcerea holbatului”, și „sinceritatea brutală”. De la Cornel a mai moștenit, în afară de nume, și suferința în urma îndrăgostirii la prima – nefericită – vedere („Era dus, îndrăgostit înfiorător sau doar legat de o carne străină. Gîndindu-mă azi la el, îmi dau seama că l-am moștenit în privința asta, pot să-l înțeleg, să-i simt încă emoția pe care mi-a dat-o și mie, devastatoare, imposibil de vindecat. De cîte ori am întîlnit un bărbat pe lîngă care umbra lui Cornel se foia cu neliniște, am știut de la prima vedere că n-o să pot să m-abțin, c-o să vreau să detaliez suferința, turbarea care punea stăpînire pe mine, și imediat mă gîndeam la femeile lui Cornel, începînd cu inegalabila Cici, iar între ele îl vedeam pe el, suferind cu exact aceeași suferință ajunsă la mine, cu presentimentul dureros că toate lucrurile care contează sînt legate de acel om, abia întîlnit. Vedeam într-o clipă nu asemănările cu tatăl meu, ci nefericirea în care cineva își îngropase impulsurile pe care le detesta. Și-așa am înțeles că femeile lui nu erau doar aventuri de o oră, ci repere într-o lume cețoasă și aspră, în care el era doar un bărbat scund și chel”).
În partea a III-a hiper-realismul de pînă aici se transformă într-un realism-magic de coșmar, căci Ferenike din vis, care e „ușa către victoria trecătoare și către moarte”, o pune în vis să aleagă… cine să moară primul dintre părinții săi, altfel vor muri amîndoi. Și în realitate moare exact cine alege ea în vis, apoi viața familiei se transformă într-o căutare continuă – pe toate căile, inclusiv legale – a criminalului.
Sfîrșitul e de Ariagga, cinematografic, cum e toată cartea, de fapt.
Doina Ruști, „Ferenike”, Editura Humanitas, 2025
Fotografii de Mihail Vakulovski
