Mă preocupă la un nivel personal feminismul — încă de când am auzit termenul, s-a lipit de mine, s-a transformat și m-a transformat. Nu am citit niciodată texte „foarte” specializate pe tema asta. Pentru mine asta nu a fost niciodată important. Sunt preocupată de aici-și-acum-ul feminismului. Nu doar de ceea ce putem face concret la nivel micro, ci pur și simplu modul în care îl înțelegem și îl putem înțelege azi. Îmi amintesc că în urmă cu ceva vreme o tânără poetă nedebutată spunea că e mai degrabă „anti-feministă”. Regret că nu am apucat atunci să o întreb ce vrea să spună cu asta. Am observat la mai multe femei pe care le cunosc o atitudine „anti-feministă” fățișă și o predilecție către sublinierea dificultăților bărbaților (ca masculinitatea toxică, presiunile sociale, incapacitatea de a afișa personalități mai feminine sau emotive fără a fi judecați foarte aspru). Cred că persoanele acestea de multe ori nu conștientizează faptul că aceasta nu este o critică adusă feminismului și nici o piedică — feminismul înseamnă inclusiv grija pentru aceste prejudecăți și lupta împotriva discriminării pentru că se preocupă în mod esențial cu lupta împotriva sexismului. Voi reveni asupra acestui aspect, dar înainte de asta aș vrea să spun că în încercarea mea de a înțelege femeile anti-feministe, am ajuns să cred că acestea au diverse prejudecăți cu privire la ce înseamnă feminismul și că de multe ori au loc diverse erori de gândire/judecată/concluzionare atât în ceea ce privește mișcarea, cât și în ceea ce privește, poate, viziunile lor asupra lumii.
Când am ajuns la cartea lui Bell Hooks, tradusă la ULBS de Cătălina Stanislav: feminismul e pentru toată lumea, am crezut că o să citesc o carte echilibrată despre ce înseamnă și ce poate face feminismul. Pe măsură ce am înaintat în lectură, mi-am dat seama că e mult mai mult de atât — și că riscul este ca unele persoane să creadă că partea „echilibrată” de la început a fost o iluzie. Nu este, însă conținutul dens și trecerea rapidă, dar eficientă și structurată prin istoria feminismului le poate încărca mult pe unele persoane care nu sunt foarte obișnuite cu terminologia și capacitățile feminismului. Ce își propune Bell Hooks e să ofere o carte explicită despre: ce înseamnă feminismul, cum a apărut, cum a evoluat, care sunt fațetele sale importante (bune și rele), rolul esențial al radicalismului, chiar și atunci când dă naștere unor situații pe care nu și le-a dorit intenționat și care e „misiunea” feminismului vizionar. Pentru că exista întrebarea asta în capul oamenilor: „dar ce vor, frate, feministele astea de la noi?”, Bell Hooks și-a asumat sarcina grozavă de a explica toate astea într-o carte succintă, accesibilă, dar în același timp complexă și detaliată. Să spună ce vor feministele de la lume.
De ce ne e frică de feminism
Mi se întâmplă adesea să vorbesc cu cineva despre feminism și să intre în defensivă — sau, din contră, să exprime principii și înclinații feministe, dar făcând o disociere clară între sine și fenomen. Unele persoane se grăbesc, după ce adoptă o atitudine clar anti-sexistă, să spună că nu sunt feministe. Se întâmplă chiar și în lumea literară din când în când. Îmi dau seama că o parte din atitudinea aceasta este inevitabilă — poate și pentru că e greu să intri într-o anumită categorie atunci când pare să existe o înțelegere atât de largă, de multe ori deficitară asupra unui anumit concept. În cea mai mare parte, e vorba probabil de prejudecată. Ceva despre care mi se pare că Bell Hooks vorbește foarte concis—în cazul ăsta, vorbește despre cum unele persoane s-au îndepărtat de feminism nu doar din cauza feminismului radical, ci din pricina unei neînțelegeri a fenomenului și, chiar mai important, din cauza faptului că asociau mișcarea cu o ură față de bărbați. Aceasta face o analiză foarte clară și pertinentă la istoria fenomenului: cum s-a întâmplat să apară această prejudecată, cum a fost alimentată de o anumită fațetă a feminismului radical (inclusiv în ceea ce privește absența relaționării celor mulți cu principiile radicale).
În afară de această parte care pare a fi teoretică, realitatea rămâne și se perpetuează și astăzi: ne e frică de feminism pentru că: 1. nu știm foarte bine ce înseamnă, 2. avem multe prejudecăți în ceea ce privește fenomenul și 3. credem că feminismul înseamnă ură pentru bărbați. Într-un articol precedent am scris despre 5 moduri prin care să-ți dai seama că ești feminist și pun și acolo accentul pe înțelegerea faptului că feminismul nu înseamnă ură pentru bărbați. O opinie nu poate fi universal valabilă; cu toate astea, nu mă pot abține și în acest moment al vieții mele asociez această repudiere a feminismului nu doar cu prejudecata, așa cum susține Hooks, ci și cu o teamă pe care o avem în fața feminismului (teamă, dispreț, superioritate). Și de aceea mi se pare azi atât de important să înțelegem care e faza cu feminismul — de ce avem nevoie de el. Bell Hooks își ia în serios misiunea de a demonstra că feminismul nu înseamnă ură pentru bărbați.
Ce e și ce nu e feminismul
De fapt, feminismul nu cred că înseamnă ură. Teza lui Bell Hooks este, de fapt, că feminismul e iubire — pentru că feminismul, în forma lui finală, vizionară, în care începe cu adevărat să schimbe lucruri, ar trebui să sporească înțelegerea și relaționarea dintre indivizi, lucru care duce la manifestarea unui sentiment autentic de iubire. E o gânditoare iscusită și își urmează firul logic foarte frumos — structura întregii cărți e ademenitoare și mi se pare liniștitor modul foarte concret în care a reușit să detalieze aspectele importante ale feminismului din punct de vedere istoric și vizionar. Totodată, pentru a spune foarte clar ce este feminismul, probabil e la fel de important să spui ce nu este. Și pentru Bell Hooks mi se pare că a fost important să spună că nu este ură — voi ajunge imediat și la radicalism — cu care se începe, care dă naștere teoriilor feministe și care este, în toată forma lui poate înfricoșătoare și neatrăgătoare pentru mase, necesar.
E foarte interesant că Bell Hooks vorbește pertinent despre asta — pentru că susține că toate teoriile feministe, utile cum au fost, au rămas în spațiile academice și au devenit subiecte de dezbatere în păturile sociale ridicate, intelectuale. Și, implicit, feminismul a fost o vreme un lucru accesibil doar unor anumite tipuri de persoane — nu doar a celor care înțelegeau textele respective, dar este vorba aici și de nivelul de educație, preocupare și așa mai departe. De undeva tot trebuie să se înceapă și oricum nu „denunță” în vreun fel ideea de activitate academică în ceea ce privește feminismul sau studiile de gen. Din contră, aș spune că le susține. Dar subliniază ceva extrem de important și pertinent încă în societatea noastră: faptul că de feminism au nevoie toate femeile, toate persoanele marginalizate, toți bărbații — toți oamenii și că este important să fim conștienți de impactul pe care îl are (sau nu) asupra celor din spații sociale mai puțin favorizate. Exemplul foarte concret pe care îl dă este munca casnică — cum femeile albe din pături sociale favorizate au început să obțină drepturi „egale” cu bărbații la locul de muncă sau în societate și au trebuit să angajeze femei din pături sociale mai joase, de multe ori de culoare, pentru a le face munca casnică (împărțirea responsabilităților gospodăriei egală cu zero, deci lupta împotriva sexismului la nivel macro, tot la fel de importantă).
În sensul ăsta, a fost imperios necesar pentru mine să mă gândesc inclusiv la mediul în care am copilărit, să mă gândesc la viața la țară și la ce efect are sau nu feminismul asupra femeilor de la țară în anul 2023. Bell Hooks scria feminismul e pentru toată lumea în anul 2000 și unul din lucrurile care o preocupă este faptul că feminismul a început să piardă o parte din lucrurile pe care le-a câștigat prin anii ‘70, că lupta s-a disipat din pricina incapacității maselor de a relaționa cu feminismul radical și de a înota prin prejudecățile nefondate asupra feminismului. Orice prevăzuse atunci, Bell Hooks nu pare să fie departe de adevăr azi când avem atâtea probleme în legătură cu drepturile reproductive ale femeilor la nivel global. Și, atunci când privesc societatea rurală care rămâne o societate patriarhală și sexistă, chiar și la 30 de ani de când m-am născut eu (timp în care s-au schimbat suficiente lucruri) mă face să cred că avea dreptate.
De aceea e atât de important să știm ce nu e feminismul. Și feminismul nu este luptă împotriva bărbaților, nici ură de niciun fel. Feminismul nu e încercarea de a institui un matriarhat — de a avea femeile mai multă putere decât bărbații. Feminismul nu e nici o încercare de a spune că femeile sunt mai bune ca bărbații — există un anumit discurs, uneori preluat de bărbați, care înclină înspre a spune că femeile sunt mai bune, că sunt superioare pentru că… și aici sunt multe motive, fie că sunt mai calme, mai bune, au instincte materne, sunt mame, sunt îngrijitoare naturale și alte prejudecăți care pot deveni de-a dreptul jignitoare dacă nu ești căzută în capcana sexismului. Feminismul nu e asta. Ce e feminismul, conform lui Bell Hooks, este o luptă împotriva sexismului. Și asta înseamnă că e o luptă împotriva patriarhatului — pentru că societatea în care trăim noi (ea se referă la Statele Unite ale Americii, noi ne putem lesne referi la România și majoritatea țărilor europene) rămâne predominant una sexistă și patriarhală. În Statele Unite, problemele rasiale sunt încă foarte profunde, un lucru resimțit cu mai puțină forță în România (dacă nu ne referim la persoanele rrome, caz în care există discriminare rasială profundă și la noi). În orice caz, feminismul se preocupă chiar și cu asta: cu lupta împotriva discriminării, în încercarea de a crea o societate mai bună, mai empatică, în care există o egalitate de principiu sau care, cel puțin, nu diferențiază în funcție de gen sau „rasă”. Feminismul, în sensul acesta — care ar trebui să fie singurul sens pe care să-l aibă — este pentru toată lumea.
Și feminismul e pentru toată lumea nu doar pentru că facilitează această obținere a unei iubiri autentice, un lucru pe care poate îl vom privi cu scepticism, ci pentru că în mod real influențează întreaga societate. O influențează în aceeași măsură în care o face sexismul — doar că în sens invers. Vorbeam mai sus despre argumentele ocolitoare împotriva feminismului, atunci când cineva îți vorbește despre drepturile femeilor și contraargumentezi cu o problemă cu care se confruntă bărbații pentru a sublinia că nu doar femeile au greutăți. Un lucru real, dar de asemenea este factual eronat să susții că există o egalitate în dificultățile generale pe care le-au avut de-a lungul timpului. Istoric vorbind, este greșit. Lăsând asta la o parte, feminismul se preocupă și cu dificultățile bărbaților — feminismul adevărat, pe care eu l-aș numi incluziv, pe care Bell Hooks l-ar numi luptă împotriva sexismului & patriarhatului, se referă la toți indivizii din societate și la suferințele lor aferente create de un sistem social/cultural/educațional deficitar (a.k.a. sexist). Feminismul e și despre cum e ok ca bărbații să plângă când au nevoie, cum nu trebuie să plătească masa în oraș „doar pentru că sunt bărbați”, dar la fel și despre cum o femeie nu trebuie să facă mâncare sau să spună „da” unei partide de sex doar pentru că i-a fost cumpărată o băutură. Așa aș explica eu, nu Bell Hooks, dar cred că ar fi de acord.
Mi s-a părut foarte important faptul că a trasat o linie clară în ceea ce privește ce nu este feminismul printr-un exemplu concret și atât de necesar astăzi. Aceasta spune că nu poți susține că ești feminist/ă dacă ești împotriva avortului — linia ei argumentativă este excelentă și mi-a plăcut enorm această asumare și claritate. Pentru că ce spune este că nu poți fi împotriva dreptului femeii de a decide cu privire la propriul corp și să te numești feminist/ă în același timp — poți alege să nu faci asta pentru tine, poți alege să crezi, din motive religioase, că nu e un lucru bun/moral, însă dacă ești împotriva avortului (=dreptului femeii de a decide asupra propriului corp), atunci nu ești feminist/ă. Știu că este un subiect sensibil la noi chiar și azi, dar cu atât mai important cu cât vorbim despre reguli și control grosolan asupra corpului cuiva. E o întrebare pe care am pus-o des: îți poți imagina cum ar fi ca cineva să decidă asupra corpului tău? Și adevărul e că femeile, de cele mai multe ori, nu trebuie să-și imagineze pentru că deja știu.
Ce devine poate o pastilă mai greu de înghițit este partea în care vorbește despre „dominație” și cum societatea noastră patriarhală/sexistă este una a dominației și că asta se reflectă mult în relațiile de cuplu — notează că una din greșelile feminismului radical a fost să susțină că femeile nu au nevoie de bărbați și că relațiile dintre femei sunt lipsite de abuzuri pentru că femeile sunt prin natura lor nonviolente sau incapabile de abuz. Bell Hooks vorbește și despre renunțarea la această prejudecată „biologică” nefondată (vorbind despre violența asupra copiilor, de exemplu, de multe ori verbală, de multe ori exercitată de mame). O lectură care ar putea susține în mod real și contemporan premisa abuzului și dominației dintre relațiile dintre două femei este chiar cartea-memoir a autoarei queer Carmen Maria Machado (cea care a scris Corpul ei și alte desfătări) despre o relație abuzivă cu altă femeie, numită strategic In the dream house (nu s-a tradus la noi).
De ce e important feminismul radical
Bell Hooks este o feministă radicală — dacă la începutul cărții nu eram sigură de asta, pe măsură ce am înaintat am putut să simt încă un sentiment mocnit acoperit bine de necesitatea scrierii unei cărți clare și echilibrate. De fapt, își anunță scopul de la început și încă din titlu. Scrie o carte explicativă despre ce înseamnă feminismul și de ce este pentru toată lumea. E valoroasă mai ales întrucât prezintă nu doar o istorie clară și concisă asupra feminismului, dar ne arată și care sunt prejudecățile și de ce lumea nu înțelege ce este feminismul. Ne arată, mi se pare mie, de ce încă le e frică oamenilor de feminism în 2023.
Îmi amintesc un episod din anime-ul Full Metal Alchemist când unul dintre personajele principale (Edward Elric) se întâlnește cu un copil cu ochii roșii și pielea diferită și îi răspunde temerii lui evidente în fața unui alchimist fioros al guvernului că și lui îi e frică, pentru că ne e frică de ce este diferit de noi. De fapt, e chiar mai mult decât atât: ne e frică de ceea ce nu înțelegem și, ceea ce nu înțelegem, transformăm în ceva ce putem înțelege. Transformăm feminismul, de pildă, în ceva în care se poate da repede cu piciorul. Ne agățăm de argumente analogice care, în fapt, eșuează, dar care ne țin de cald atunci când vrem să ne susținem realitatea șubredă sau căldurica plăcută a cunoscutului. E mai ușor să crezi că feminismul e despre ura pentru bărbați, despre cum toate femeile trebuie să fie lesbiene sau despre „nebunele alea” decât să înțelegi că feminismul e o nevoie născută dintr-o societate profund sexistă și patriarhală. Că societatea noastră are hibe pe care va trebui să muncim din greu să le reparăm. Atunci când Hooks vorbește puțin despre modul diferit în care ne creștem copiii și cum sexismul începe să fie educat de la vârste fragede, m-am gândit inevitabil la sutele de exemple pe care le văd cu ochii mei de mamă în fiecare zi (și despre care, de altfel, am și vorbit într-un articol despre cum alocăm culori și trăsături în mod gratuit copiilor noștri în funcție de gen (Albastru e pentru băieți și roz pentru fete).
Bell Hooks și-a dorit să scrie o carte accesibilă prin care să explice coerent feminismul și necesitatea sa. Deci, de ce feminismul radical? Nu ne încurcă? De fapt, nu ne e cel mai frică de el? Nu e feminismul radical un fel de Satana al feminismului? Într-un fel, probabil că așa va rămâne întotdeauna și, în general, și eu mă feresc de radicalism. În primul rând pentru că nu sunt capabilă să-l susțin, în al doilea rând pentru că nu îl pot transforma, personal, în ceva util — nu doar în ceea ce privește feminismul. Cu toate astea, aici mi se pare că simt o absență profundă a înțelegerii jargonului feminist. Pentru că simt că înțelegerea pe care o are Bell Hooks asupra feminismul radical este diferită de modul un pic prea agresiv în care noi vedem lucrurile astăzi.
Ce mi s-a părut însă fabulos și totodată challenging pentru mine personal este să urmăresc importanța mișcării radicale în feminism. Pentru că, în fond, din punct de vedere istoric, feminismul radical a făcut lucrurile să se miște, iar feminismul radical este important/esențial în acest caz pentru a stârni, pentru a începe, pentru a pune lucrurile în mișcare și pentru a fi prima rotiță dintr-un mecanism mult mai complex. Cu alte cuvinte, fără feminism radical, nu ar fi existat deloc feminism — de aici, începând poate cu teoretizarea și cu mișcarea în păturile sociale privilegiate care își pot permite și care pot cu adevărat înțelege toate aceste aspecte, poate începe cu adevărat schimbarea și feminismul. Nu am văzut niciodată lucrurile așa până la Bell Hooks și simt că am învățat încă o dată să îmi privesc prejudecățile în față și să încerc să mă schimb și să asimilez și lucruri contrare până atunci gândirii mele.
Mai avem nevoie de feminism azi?
Mă întorc recurent la ceea ce spunea Chimamanda Ngozi Adichie despre feminism: anume că va înceta să vorbească despre asta atunci când va deveni o noțiune redundantă. E suficient să ne uităm la polemicile anti-avort, la faptul că drepturile reproductive ale femeilor (și drepturile asupra propriilor corpuri!) sunt discutate încât să ne dăm seama cât de necesar e. E suficient aici în România să vedem cum victimele sunt puse la colț, cum violența este perpetuată ca ceva firesc chiar și în cadre familiale/educaționale („bătaia e ruptă din Rai”) ca să înțelegem că avea dreptate Bell Hooks să creadă că suntem foarte nevoiași. Că societatea persistă a fi una sexistă și că prejudecățile noastre toxice sunt bine înrădăcinate. Și că lupta trebuie să (re)înceapă. Problema cea mai mare este că, din pricina prejudecăților asupra feminismului și a modului eronat în care l-am înțeles în ultimii ani, am ajuns să ne ferim de el. Chiar și în spații mai puțin defavorizate sau cu o capacitate de înțelegere și documentare mai mare decât a unor persoane care nu citesc texte despre feminism și nici nu se întâlnesc vreodată în viața lor cu termenul ăsta.
Nu mă mai miră azi când întâlnesc persoane inteligente, poate inclusiv din zona academică, care au anumite atitudini sexiste — nu mă bucură, doar că nu mă surprinde pentru că deja am cunoscut suficiente și elementul „surpriză” nu se mai creează. În vreme ce îl pot înțelege din punct de vedere social, cultural și educațional, îmi e mai greu să îl pricep atunci când persoanele respective activează într-un mediu intelectual și care-i pune față-n față cu texte ca al lui Bell Hooks destul de des. Lăsând asta la o parte, poate că cel mai bine vedem că avem nevoie de feminism atunci când e o sărbătoare ca Paștele și femeile sunt întrebate: ce ai pregătit de Paște? Ai vopsit ouăle? Ai făcut curat în casă? Iar bărbații nu sunt întrebați nimic din zona asta. Nu au nicio vină bărbații, dar nici femeile. Alternativ, sexismul îl vezi și când un băiețel cade pe jos și maică-sa îi spune: ridică-te și nu plânge, băieții nu plâng! Se întâmplă același lucru. Astea sunt lucruri mici, o să zici — și poate că sunt, dar se țes una peste alta și formează în timp o pâclă închegată care se lipește la țesătura indestructibilă a patriarhatului. Feminismul e și despre asta, să știi că nimeni nu se naște cu capacități biologice mai adecvate pentru a da cu aspiratorul, a plânge când cade sau a vopsi ouăle de Paște.