După un debut extraordinar cu „Oameni mari”, un tare bun roman cinematografic, psihologic, dar şi hiper-realist despre sfîrşitul unei relaţii de dragoste, despre experienţa divorţului, despre relaţia dintre copiii care au crescut şi părinţii lor, vii sau morţi, despre prietenie, singurătate, muncă, în timp ce ai ceva mult mai bun de făcut, Maria Orban revine în librării cu un nou roman foarte puternic – Toată dragostea dintr-o fotografie arsă (Nemira, 2023).
Începutul o prinde pe Elena (Leia), protagonista cărții, în mașina iubitului ei, în drum spre munte, gîndindu-se că fericirea e că vor avea trei zile doar pentru ei doi, „fericirea e să pleci și să te întorci cînd vrei”, dar e trezită din visare chiar de el, Tudor, să răspundă, că-i sună telefonul. La celălalt capăt „al firului” e fiică-sa, Ioana, care o cheamă acasă, anunțînd-o că Nana, mama ei, a fost luată cu Salvarea și dusă la spital. Acestea sînt cele trei personaje importante ale romanului, Nana, Leia și Ioana, care reprezintă trei generații de femei ale familiei, bunica, mama și fiica, Maria Orban concentrîndu-se pe relația mamă-fiică, adică între Leia și Nana & Leia și Ioana.
Acțiunea din primul plan are loc trei săptămîni, ultimele trei săptămîni din viața Nanei, cel de-al doilea plan fiind din trecut, din amintirile din copilăria și tinerețea Elenei. Leia are 40 de ani, iubește fotografia („Mereu a fascinat-o ideea de a fotografia ceea ce e vulnerabil”) și poezia („Ce versuri o mai salvează acum?”) și lucrează la librăria din clădirea monument istoric din Piața Sfatului din Brașov (îmi sună foarte familiar!), în rest, are grijă de mamă-sa și de fiică-sa și uneori se mai întîlnește cu actualul prieten, Tudor („Dimineața o trezește pe Ioana, pregătește micul dejun, merge la librărie, schimbă mesaje cu Tudor la telefon, citește, se întoarce spre casă, face fotografii”). Dar nu se simte bine în nici o ipostază, nici ca librăreasă, nici ca fiică, nici ca mamă, nici în relația de cuplu, se simte neglijată precum omul invizibil al lui Matei Vișniec („Te-am sunat de ’nșpe mii de ori, n-ai răspuns, a plecat și gata. În concluzie, vina era a ei. Nimeni nu zice asta, termină, se enervează fiică-sa, înainte să-i închidă telefonul, vino acasă, și-așa nu te bagă nimeni în seamă. / Nu e prima dată cînd simte că nu e văzută, că se evaporă în ochii celorlalți, se destramă, de parcă trupul ei s-ar teme să ocupe vreun loc clar. Nici Ioana nu o vede uneori și se ciocnește de ea prin casă, nici oamenii din librărie, de-asta tresar speriați cînd li se adresează politicos: aș putea să vă ajut? Poate dacă ar striga, dacă și-ar agita mîinile și picioarele, ca un naufragiat, poate dacă ar urla, dacă”).
La librărie, orice ar face, pînă la urmă nu iese bine. Are un cerc de lectură cu copiii pînă seara, iar la închidere, cînd abia așteaptă să plece acasă, că are și ea viața ei, familia ei, nu-i mai poate scoate din librărie pe tătici („E foarte tîrziu, o să închidem în zece minute, adaugă și mută ostentativ ochii pe rucsacul pe care l-a ascuns după ușă”). Altă dată, fiind foarte frumos afară, ies în parcul central, dar se trezește o mămică să scrie o plîngere, c-ar fi iresponsabilă, că era frig afară, iar coordonatorul librăriei o roagă să-și ia o pauză, că sperie copiii din librăria care ar putea fi cel mai frumos loc din lume, dar nu e („Inițial, nu a priceput cine e femeia de la telefon, deși scria clar mama pe ecran. S-a mai uitat o dată, iar acum, că știe, e îngrozită. Vocea asta străină sună ciudat, vorbește incoerent, ce apă sfințită, cînd ea e la spital, ce o fi în mintea ei? Ce goluri apar și șterg orice reper de spațiu și timp? / Și mai sînt și oamenii ăștia care mișună prin librărie. Vor ceva, caută ceva: aveți?, unde e?, unde găsesc?, m-ajutați, vă rog, și i-ar ajuta, dacă nu i-ar veni să urle și să-i dea afară. Îi face semn Irinei să se ocupe și iese, ia telefonul de la ureche, trage aer în piept și rămîne așa cîteva secunde. (…) Lumina se așază ca o pastă groasă peste cărțile de pe rafturi și ar fi cel mai frumos loc din lume librăria asta, dacă ar fi singură aici, dar nu e”).
Ca mamă, se străduiește din toate puterile să nu semene cu mamă-sa, care în copilărie, fiindu-i educatoare, ascundea asta, ca să nu creadă ceilalți copii că o favorizează („Și cînd plîngea, altă educatoare venea lîngă ea, și cînd nu putea să adoarmă după amiaza, altă educatoare stătea lîngă patul ei, și cînd termina prima activitățile, altcineva o lăuda. Mama ei era ocupată mereu cu ceilalți copii”). Apoi a fost „ca o caracatiță cu brațele peste ea, sufocînd-o”, încît are impresia că „într-o zi o să mă înghită cu totul, mor eu pînă moare ea”. Cu fiică-sa se comportă așa cum și-ar fi dorit să fie mamă-sa în copilăria ei, dar, după ce fata îi tot spune c-o iubește cel mai mult, se retrage în sine și în camera ei și o respinge ca un arici, refuză să intre la facultate, avortează, nu se mai duce nici la liceu, „pur și simplu nu o mai înțelege pe fiică-sa, nu știe cum să se mai apropie de ea fără bufnituri și voci ridicate”.
Tudor, deși locuiește cu ea, are grijă doar de plăcerile sale, e pragmatic inclusiv în relație, în fine, o neglijează. Ca să scape de el, „ca să fie sigură că nu e cale de întors”, îi zice că s-a culcat cu altul.
Cînd se duce s-o ia din spitalul județean, medicul spunîndu-i cu o seară înainte că cheagul s-a retras și o poate lua acasă, află că mamă-sa fusese diagnosticată cu Covid și transferată în spitalul de boli infecțioase. Acolo nu e lăsată să intre, dar i se cer medicamente, pamperși, apă potabilă, pijama (în pp. 42-43 vedeți imaginea spitalelor românești, iar spre sfîrșitul cărții e ilustrată și moartea din vremea Covidului…). Căutînd o pijama nouă în casa părintească, găsește caietul în care, în copilărie, mamă-sa însemna minusurile (muuuulte) și plusurile ei (p. 52)…
Toată dragostea dintr-o fotografie arsă de Maria Orban e un roman psihologic, existențialist, despre relația mamă-fiică, despre problemele dintre generații și despre cum nu sîntem contemporani, deși trăim în același timp. Un roman scurt, poetic, foarte intens și, cum menționează Tatiana Țîbuleac pe coperta a patra, adevărat. O carte de 10+! Lectură plăcută și utilă!
Maria Orban, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, Nemira, 2023
Fotografii de Mihail Vakulovski
