Federer și-a anunțat retragerea din tenis, dar de fapt asta se traduce în: de acum încolo nu am să mai fac poezie pe teren la nivel competițional. Căci asta a făcut Federer – poezie. O poezie în mișcare.
Federer a perfecționat arta de a se mișca poetic pe o suprafață dreptunghiulară, ridicând-o peste ceea ce e permis uman, ajungând la nivelul unui semizeu, fiind mitologic și mistic în același timp. Și-a dorit să fie într-un echilibru frumos în fața fanilor cu sufletele la gură, încercând să perfecționeze această artă a mișcării cu o extraordinară eleganță. Iar eleganța este o calitate foarte rar întâlnită în viață. Eleganța înseamnă să-ți cunoști la perfecțiune ritmul stărilor interioare și să le păstrezi în armonie: bătaie de inimă cu bătaie de inimă, emoție cu emoție, gând cu gând, vis cu vis.
Federer s-a aflat într-un zbor transatlantic în acest sport al alunecărilor incisive pe teren, creând senzația de imponderabilitate, rămânând invariabil subtil și ireproșabil de creativ, a fost de-a dreptul saint-exupéryan. Federer a fost cât se poate de original, fără doar și poate un geniu al deplasării, al tempoului, al reflexelor, un geniu prin inventarea de lovituri complet noi în situații ce păreau imposibile, dar și mai uimitor de atât este faptul că a reușit să susțină în mod constant o stare aparte de lejeritate în sport. Această stare, de-a dreptul incredibilă, a adus publicului un timp de respiro, a fost responsabilă cu aducerea liniștii în noi înșine pentru cele câteva ore de spectacol splendid. Marele nostru câștig este această liniște. Pentru mine, mai presus de orice, asta a însemnat Federer – liniște.
Băiatul de mingi, care s-a transformat într-un dialog imperturbabil al dinamismului pe teren, a pus încă un cuvânt după joc, set și meci – liniște.
Tenisul continuă, însă continuă cu mai puțină poezie și cu mult mai puțină liniște. Totuși am fost norocoși că am putut să fim prezenți când Federer a scris cele mai frumoase poezii pe teren, făcându-ne după aceea să fim ceva mai liniștiți.
