Iain Reid este un autor care, în ciuda simplității scriiturii sale, are o profunzime a temelor abordate. Scriitorul canadian reușește să creeze de fiecare dată un univers intim în care cititorul ajunge să se confrunte cu cele mai adânci temeri și nesiguranțe. Fiecare dintre cele trei cărți pe care le-am citit — Mă gândesc să-i pun capăt, Intrusul și Ne răspândim —, toate traduse la Curtea Veche Publishing, este o explorare subtilă a psihicului uman, a izolării și a fricii existențiale, o reprezentare a unei lumi în care granițele dintre realitate și ficțiune sunt constant subminate. Deși toate aceste volume au un stil narativ minimalist, ele sunt, paradoxal, extrem de bogate în semnificații filosofice. Așa am reușit să conving mai pe toată lumea din jur să le citească, în ideea că sunt suficiente câteva drumuri cu mijloacele de transport în comun ca să termini de citit oricare dintre volume. În aparență nimic filosofic în ele, datorită stilului, dar de fapt fiecare volum îți dă de gândit mult după ce ai finalizat lectura.
Mă gândesc să-i pun capăt: ambiguitatea și izolarea existențială
Mă gândesc să-i pun capăt este probabil cea mai cunoscută dintre lucrările lui Iain Reid și este, fără îndoială, o capodoperă a genului thriller psihologic. Netflix a lansat în anul 2020 un film care a apropiat telespectatorii de această lectură care stă la baza filmului, iar filmul are o atmosferă la fel de stranie. La suprafață, povestea este una aparent simplă: o femeie călătorește cu iubitul ei, Jake, pentru a-i cunoaște părinții, însă pe măsură ce evenimentele evoluează, narativul devine tot mai confuz și claustrofobic. Reid utilizează această structură liniară pentru a construi o atmosferă neliniștitoare, dar ceea ce dă forță romanului este felul în care acesta explorează incertitudinile cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi.
Filosofic vorbind, romanul se apropie de existențialismul lui Jean-Paul Sartre și de fenomenologia anxietății. Personajul principal se simte prins între realitatea relației sale și gândurile care bântuie pentru a o încheia, iar asta reflectă tocmai lupta omului modern cu sentimentul de înstrăinare și nesiguranță, în special într-o relație. Nu doar că ne îndoim de ceilalți, dar ne îndoim inclusiv de propria percepție asupra lumii. Iain Reid reușește să surprindă acest sentiment printr-o scriitură simplă, dar extrem de tensionată, folosind repetiții și dialoguri bizare pentru a crea acea senzație de disconfort.
Romanul ăsta mi-a lăsat un sentiment bizar, astfel că nici măcar la final nu mi-a fost prea clar ce am citit și cum s-a finalizat de fapt acest roller-coaster emoțional. Este imposibil să citești cartea fără a te întreba cât de mult din realitatea pe care o percepem este influențată de propriile noastre anxietăți. Reid pune în scenă un teatru al minții unde cititorul devine nu doar martor, ci și participant activ, iar atunci când crezi că ai înțeles în sfârșit ceva, autorul te convinge să îți explorezi din nou propria ambiguitate emoțională. Simplitatea asta a vocabularului nu face decât să amplifice senzația de neîncredere în propriile judecăți, lăsând impresia că lucrurile trebuie să fie cu siguranță mai complicate decât par.
Intrusul: tehnologia, intimitatea și alienarea
În Intrusul, Iain Reid abordează teme legate de identitate, relații și impactul tehnologiei asupra vieții personale. Povestea se desfășoară într-un viitor incert, în care un cuplu, Junior și Hen, locuiește într-o fermă izolată. Viața lor este perturbată atunci când Junior este informat că va fi trimis într-o misiune în spațiu și că un „dublu” va veni să-i ia locul, trăind alături de Hen. Ideea unui intrus, adică a unui alt „eu”, care își asumă locul în viața ta, este un concept cu implicații filosofice și psihologice adânci.
Intrusul poate fi văzut ca o reflecție asupra identității și autenticității și mi-a amintit de filosoful Martin Heidegger, care vorbea despre ce înseamnă a fi „ființa-în-lume”. Cartea problematizează și felul în care tehnologia modernă influențează modul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți. Junior și Hen trăiesc într-o izolare fizică, dar și într-o izolare emoțională, accentuată de apariția „dublului” și de lipsa de control asupra situației. Autorul explorează frica de pierdere a identității și de a fi înlocuit, simbolizând insecuritățile legate de relevanță și de conectarea autentică într-o eră a tehnologiei.
Cartea asta m-a făcut să mă gândesc la cât de mult percepția noastră despre sine și relațiile noastre sunt vulnerabile în fața schimbării. Reid pune accent pe felul în care legăturile noastre interpersonale pot fi transformate și alienate de factori externi, iar acest lucru mi-a amintit de fragilitatea echilibrului pe care ne bazăm în viețile noastre de zi cu zi. Simplitatea narațiunii, atât de specifică autorului, adâncește sentimentul de neliniște, iar faptul că Reid lasă multe lucruri nespecificate invită din nou cititorul să umple golurile cu propriile temeri.
Ne răspândim: memoria, identitatea și inevitabilitatea declinului
Ultimul romandin lista mea, Ne răspândim, este o explorare poetică și tristă a fragilității umane și se concentrează asupra unor teme precum îmbătrânirea, pierderea memoriei și declinul inevitabil. Protagonista, Penny, este o femeie în vârstă care se confruntă cu declinul mintal și fizic în timp ce este internată într-un azil de bătrâni. Reid surprinde cu delicatețe nu doar frica de moarte, ci și frica de a deveni irelevant, de a fi uitat și de a nu mai avea un loc în lume.
Romanul aduce în discuție întrebări legate de memoria personală și identitate, inspirându-se, probabil, din lucrările lui Friedrich Nietzsche despre eterna întoarcere și sensul vieții în fața inevitabilității morții. Penny nu este doar o femeie în vârstă; ea devine simbolul unei întregi generații care se luptă să își păstreze sensul și demnitatea în fața unui sistem care o percepe ca pe o povară. Azilul devine, astfel, un loc al uitării, dar și un spațiu de confruntare cu sinele.
Pentru mine, Ne răspândim a fost poate cea mai emoționantă și personală experiență de lectură dintre toate cărțile lui Reid. Simplitatea scriiturii sale a avut un impact deosebit pentru că am simțit profund acea tensiune invizibilă, dar puternică. Frica de a pierde controlul asupra propriei vieți și a propriei memorii este, într-un fel, frica supremă. Reid, prin felul său de a scrie, invită cititorul să se confrunte cu această frică în mod direct, fără artificii și fără a îndulci realitatea. Iar această poveste nu este doar aceea a unora dintre bunicii noștri, cât a noastră, a celor care vom fi uitați oricum.
Că vorbim despre simplitate narativă și adâncime filosofică totodată, Iain Reid este un maestru al simplității, dar această simplitate nu înseamnă superficialitate. Dimpotrivă, fiecare dintre cele trei cărți pomenite — Mă gândesc să-i pun capăt, Intrusul și Ne răspândim — demonstrează că autorul folosește o proză minimalistă pentru a explora teme complexe, legate de frică, identitate și izolarea umană. Și poate că tocmai acest stil declanșează în imaginarul cititorului acea ușă deschisă către sine însuși. Iain Reid reușește să transforme un limbaj accesibil într-un instrument de sondare a celor mai adânci colțuri ale psihicului uman, iar simplitatea sa devine, în esență, o armă care dezvăluie vulnerabilitățile cele mai ascunse ale omului.
Cărțile lui Reid nu sunt simple povești; ele sunt oglinzi ale propriei noastre condiții, ale fricilor și insecurităților cu care ne confruntăm în tăcere. Pentru cei care sunt dispuși să privească îndeaproape, ele oferă o oportunitate rară de introspecție prin literatură și de înțelegere a ceea ce înseamnă, cu adevărat, să fii uman.