Ca să încep foarte tranșant cu răspunsul la titlu, dar fără să se termine aici întreaga poveste, răspunsul este că nu! Dar ca să înțelegem mai bine și să lămurim unele aspecte, vă propun să ne întoarcem puțin în istorie.
Primul sistem de pensii în forma pe care o cunoaștem astăzi a apărut în 1889 în Germania, când Otto von Bismarck a supraimpozitat industria tutunului astfel încât, din banii colectați, să poată oferi muncitorilor o pensie în sumă fixă, nu foarte mare, la împlinirea vârstei de 70 de ani. Au urmat Danemarca în 1891, Noua Zeelandă în 1898, Australia în 1908, Suedia în 1913, ca mai apoi peste 100 de state să ofere în zilele noastre beneficii sub formă de pensii celor care împlinesc o anumită vârstă, pensie ce astăzi nu mai este în sumă fixă, având un model de calcul dinainte stabilit și fiind dependentă de îndeplinirea anumitor condiții.
În România, prima formă de asigurare socială a fost în 1895: legea minelor ce prevedea ca, în cazul accidentelor de muncă, minerii și personalul din industria petrolieră să beneficieze de o indemnizație, urmată în 1902 de legea „Missir”, care avea ca scop crearea unei forme de pensie foarte diferită de ceea ce știm astăzi, dar numai pentru breslele de meseriași. În Transilvania, în 1907 apare prima formă de asigurare socială ce oferea pensii celor care sufereau de anumite boli sau nu își mai puteau desfășura activitatea în urma unui accident de muncă, dar banii nu erau parte a unui fond deja creat, ci era în sarcina angajatorilor să ofere aceste beneficii, urmând ca prima formă de pensie apropiată de sistemul actual să fie introdusă în 1912 prin legea „Neniţescu” — prevedea crearea unui fond prin care angajații obțineau anumite beneficii bănești atunci când nu mai puteau munci din cauza vârstei, a unor boli sau accidente.
Sistemul de pensii în România
România a fost una dintre puținele țări care în anii ‘20 avea primul sistem privat de pensii, cel al avocaților, ca mai apoi, în 1933, prin Legea „Ioaniţescu” să fie unificate toate sistemele de pensii de pe teritoriul țării, să se stabilească o contribuție standard de 6% plătită în proporții egale de angajat și angajator și statul să fie garant al plății acestei indemnizații, ba chiar să subvenționeze, la nevoie, sistemul.
Pensiile speciale au apărut tot în Germania, imediat după Bismarck, atunci când Leo von Caprivi a decis impozitarea mai multor categorii de persoane astfel încât să poată oferi beneficii suplimentare militarilor și o indemnizație minimă bătrânilor ce nu munciseră cu forme legale, numind această rentă „pensie socială”. Deja începe să sune cunoscută retorica?
În România, odată cu instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, s-a pus problema oferirii unor beneficii suplimentare armatei, astfel apărând prima oară termenul de pensie militară sau pensie de serviciu, definită în lege ca „pensie specială” și reprezentând privilegiul oferit în schimbul gradului mare de risc la care erau expuși soldații și muncii acestora în condiții grele sau chiar de front și ca o compensație a faptului că erau detașați în cazărmi și nu-și puteau ajuta familia la munca pământului. De comun acord între armată și regimul politic, beneficiul oferit la acea vreme nu s-a concretizat într-o pensie specială, așa cum se dorise inițial, ci în beneficii salariale, posibilitatea pensionării înainte de vârstă și promisiunea ca, în cazul decesului unui militar în afara frontului, familia acestuia va primi o rentă unică ce consta în 30 de solde (după unele surse) sau o rentă lunară reprezentând 30% din soldă (după alte surse). Astfel a luat sfârșit pentru 60 de ani subiectul pensiilor de serviciu.
Confuzia din 1997 încoace
România este unul dintre cele două state care mai folosesc astăzi distinct termenele de pensii speciale și pensii de serviciu, Burundi fiind al doilea, stat ce nu are de fapt un sistem de pensii în adevăratul sens al cuvântului, fiecare categorie de angajați contribuind la un fond național cu sume distincte în funcție de meserie, dar are în schimb o categorie ce poate beneficia de pensii de serviciu, aici vorbind despre șefii de stat și în ultimii ani a înființat un alt fond de pensii pe care le numesc speciale, destinate deputaților și personalului parlamentar, motivând această necesitate prin asigurarea autonomiei conducerii statului.
Dacă în 1938 Carol al II-lea și-a asumat foarte clar faptul că pensiile de serviciu și pensiile speciale reprezintă același concept, mai recent în istorie, confuzia dintre cei doi termeni a apărut în 1997, când Valeriu Stoica, la acea vreme ministru al Justiției în Guvernul Victor Ciorbea, a reintrodus termenul de „pensii de serviciu” pentru beneficiile suplimentare ale magistraților, confuzie ce a rămas valabilă până în zilele noastre, cu toate că singura diferență este una semantică, cele două categorii reprezentând de fapt pensii definite ca fiind reglementate prin legi specifice, necontributive și cu un mod de calcul bazat pe alt sistem de raportare, o caracteristică aparte în țara noastră fiind și faptul că în cele mai multe dintre cazuri beneficiarii lor nu au obligativitatea împlinirii vârstei de pensionare a oricărui angajat din România.
Astăzi, pensiile de serviciu sunt considerate un drept, nu un privilegiu, cei mai mulți beneficiari motivând existența acestor anomalii prin faptul că magistrații, militarii, polițiștii sau angajații din servicii nu au voie să aibă un business propriu pe perioada serviciului și astfel le sunt îngrădite anumite drepturi, doar că acest deziderat nu numai că este fals, ținând cont de cutumele societății de astăzi, dar a și fost rezolvat încă din perioada dictaturii carliste, când le-a fost oferită în schimb posibilitatea retragerii la o vârstă mult mai mică decât a celorlalți angajați. Au avut de ales, practic, ce beneficiu vor să aibă dintre cele două.
Pe perioada serviciului, în continuare auzim beneficiarii pensiilor speciale că se plâng de volumul mare de muncă și de faptul că nu le mai permite timpul să facă nimic altceva în afară de job. În aceste condiții, plecând de la ideea că motivarea lor este una reală, întrebarea firească este dacă ar putea să aibă un business dacă legea le-ar permite. Doar cine nu a fost niciodată antreprenor nu știe că, dacă vrei să faci asta, trebuie să te dedici zi și noapte, să muncești, să citești, să nu îți vezi prietenii și familia multe săptămâni în unele cazuri. Când să mai faci și un alt job atât de solicitant precum susțin acești oameni?
Realitatea este că cei mai mulți au afaceri prin interpuși și nu sunt de fapt antreprenori, dar se folosesc de statutul oferit de funcție pentru a-și facilita contracte și venituri semnificative pe care, de cele mai multe ori, nu le aflăm niciodată pentru că declarațiile de avere ale militarilor și angajatilor din servicii, cei mai numeroși beneficiari ai pensiilor speciale, nu există. Cei mai mulți nu au obligativitatea publicării unor declarații de avere și de interese.
Haideți să tranșăm foarte clar: ce vor acești oameni? Nu ai dreptul să faci business, atunci îți ofer un alt beneficiu, nu alte zeci de beneficii în schimb. Vor să fie pensionați sub 50 de ani și să facă business încă 20 de ani dacă vor fi capabili de asta sau să se pensioneze ca orice angajat la 65 de ani și să aibă un beneficiu numit pensie specială care să fie cu 5-10 procente mai mare decât contribuția reală?
În aproape toate țările dezvoltate s-a optat pentru varianta pensiilor speciale, în ideea că este de preferat să îi dai unui magistrat, polițist sau militar de carieră câteva procente în plus la retragerea din funcție, dar să te folosești de experiența lui peste vârsta de 50 de ani, când pregătirea acestora ajunge la apogeu. În România nu doar că sunt scoși din sistem atunci când devin cu adevărat profesioniști și pot ajuta, dar mai sunt și „recompensați” cu pensii care depășesc contribuția reală cu sute sau chiar mii de procente în cazuri mai izolate.
Și dacă tot vorbim despre ce se întâmplă în afara granițelor, România nu este singura țară din UE în care există aceste pensii speciale, cele mai multe categorii privilegiate fiind astăzi în Portugalia, dar diferența majoră este dată de faptul în toate statele membre și în general în țările civilizate, beneficiile suplimentare oferite sunt mai mici de 5% față de contribuția reală, în timp ce în România identificăm cazuri în care pensiile speciale au depășit 1850% față de cât au cotizat în perioada activă către sistemul public de pensii.
Foștii parlamentari sunt foarte puțini
Auzim aproape clișeic în media că ar trebui eliminate pensiile speciale ale parlamentarilor. Așa să le ajute Dumnezeu! Doar că aici apare întrebarea: de ce lor? Foștii parlamentari sunt foarte puțini, mai ales cei care ajung la vârsta pensionării pentru că, având acces la alcool, tutun și sex de calitate, trăiești bine, dar nu foarte mult. Oricum, pensiile acestora sunt destul de mici. România are extrem de mulți parlamentari activi raportat la populație, dar cei pensionați, raportat la numărul de beneficiari de pensii speciale, nu este chiar semnificativ. Numărul parlamentarilor cu acest privilegiu este de doar 829, cei mai mulți ai pensiilor speciale fiind foștii polițiști și jandarmi, urmați de foștii militari, apoi foști angajați din serviciile de informații, altele decât cele ale MAI și MApN. Cam aici se duc cei mai mulți bani pe pensii speciale, fiind un număr foarte mare de beneficiari.
Următoarea categorie privilegiată este cea a foștilor magistrați, numărul acestora nefiind nici măcar comparabil cu cel al personalului MAI și MApN, unde avem aproximativ 150.000 în fiecare categorie, magistrații find aproximativ 5000, dar pensia medie a acestora este enormă, depășind în 2023 pragul de 20.000 de lei. O a treia categorie care ne costă este reprezentată de personalul aeronautic civil, cu peste 1500 de beneficiari și o pensie medie de peste 13.000 de lei.
Paradoxal, foștii parlamentari, diplomații și auditori ai Curții de Conturi nu însumează mai mult de 1500 de beneficiari, pensia medie a acestora fiind mai mică decât pensia medie a foștilor angajați din MAI sau MApN. Despre valoarea pensiilor magistraților și aviației civile am discutat deja, nici nu puteam să comparăm măcar cifrele.
Făcând abstracție de faptul că cei mai mulți dintre beneficiari nu știu sau refuză să își asume faptul că pensiile de serviciu intră în categoria pensiilor speciale la fel ca și pensiile sociale, pensiile de handicap și alte categorii de pensii, deoarece nu sunt bazate pe contribuție și au o lege distinctă ce le reglementează, fără a mai aduce în discuții și alte argumente ale teoriei asigurărilor sociale, cum ar fi modul de calcul sau constituirea fondurilor, principala îngrijorare astăzi ar trebui să fie legată de subminarea întregii economii naționale în contextul în care povara plății acestor pensii ajunge la 13 miliarde, adică 0,85% din PIB, suma la care se adaugă dobânzile aferente datoriei publice, pentru că toate aceste pensii se plătesc din împrumuturi, fiind necontributive, și astfel suma reală depășește 40 de miliarde pe an.
Mai mult de atât, cu toate că nu se vorbește nimic despre asta și cei mai mulți nu au înțeles strategia trecerii contribuțiilor de la angajator către angajat în anul 2018, principalul scop a fost creșterea pensiilor speciale. Atunci când includem contribuțiile în salariu, salariul brut devine mult mai mare și, cum spuneam, una dintre caracteristicile pensiilor speciale este dată de faptul că modul de calcul al acestora se face într-un fel distinct, de obicei prin raportare la salariul brut care a fost crescut fără ca cei mai mulți să înțeleagă de ce, prin mutarea acelor contribuții.
Gravitatea existenței acestor pensii
Și dacă tot vorbim de îngrijorări, după aderarea la NATO și UE, pare că astăzi singurul proiect de țară asumat de România este PNRR-ul, nemaifiind nicio voce care să pomenească de aderarea la OECD, ceea ce ar trebui să fie cu adevărat țelul spre care să tindem. În aceste condiții, aspirațiile îndeplinirii planului de țară par să fie departe. Obținerea tranșei a treia din PNRR nu este imposibilă, dar este o provocare atât timp cât una din condițiile de bază impuse de Comisia Europeană pentru ca țara noastră să poată beneficia de banii europeni prin Planului Național de Redresare și Reziliență este, așa cum ar fi și normal, îndeplinirea țintelor și jaloanele ce includ, ca punct principal, tăierea pensiilor speciale.
Dar ca să înțelegem îngrijorările oficialilor europeni și gravitatea existenței acestor pensii, am să explic în cifre de ce România nu se va putea alinia niciodată țărilor dezvoltate și permanenta povară generată de plata acestor pensii va fi una uriașă. Atât timp cât ele vor exista, nu putem constitui nici măcar matematic fondurile necesare pentru a beneficia de servicii educaționale sau de sănătate și nu vom putea să avem infrastructură și multe alte necesități publice, pentru că o parte semnificativă a bugetului de stat se duce în fiecare zi în buzunarele acestor oameni deosebiți și în plata unor dobânzi imense și în continuă creștere, aferente împrumuturilor pentru a putea susține aceste plăți.
Ce am putea face cu banii
Plecând de la ideea că pensiile speciale ne costă doar 13 miliarde, fără a lua în calcul și dobânzile plătite, putem face o analiză simplă. Cu un preț mediu de 37 de milioane de lei pe kilometru de autostradă, cu toate că acesta diferă foarte mult în zona de câmpie față de cea de munte, reiese că prin eliminarea tuturor pensiilor speciale am putea construi peste 350 km de autostradă pe an, ceea ce înseamnă că în 3 ani am dubla numărul de km de autostradă existenți în România.
Dar să presupunem că nu ne plac autostrăzile. Haideți să facem spitale! Cu aceleași 13 miliarde am face 105 spitale noi de la zero, super dotate. Luăm în calcul un preț mediu de 25 de milioane de euro (123 mil. RON) pentru un spital modern cu 150 de paturi, acestea fiind sumele investite de operatorii privați. Prețul mediu calculat de stat pentru deja celebrele spitalele regionale este de 5 ori mai mare, deși sunt unități sanitare similare ca dotări, spații, utilitate, specializări, construcție și număr de paturi. Nu doar că ar costa de 5 ori mai mult dacă ar fi făcute de stat, dar doar studiile de fezabilitate costă în zona publică aproape cât construcția de la zero a două spitale identice de către operatori privați.
Și dacă nu sunteți bolnavi și nu aveți nici mașină, putem să construim școli și licee. Luăm niște prețuri ale vecinilor din Ungaria, acestea fiind similare cu date găsite în Italia sau Germania. Folosim date de la alții pentru că la noi nu s-au prea construit școli moderne, doar s-au cârpit unele vechi sau au apărut câteva clădiri fără infrastructură educațională serioasă. Școli adevărate, cu săli moderne, tehnologie, terenuri de sport, bazine de înot, bibliotecă, laboratoare și tot ce găsim în lumea civilizată, faci vreo 115 pe an din banii de pensii speciale. În condițiile în care în București avem astăzi 288 de școli și licee de stat, nici una construită în ultimii 30 de ani. Calculul aici este la fel de simplu, cei mai mulți construiesc cu 23 de milioane de euro școli de 12.000 de mp suprafață, cu tot cu bazin și infrastructură sportivă interioară, sumă ce include și baza tehnică și științifică necesară, ba chiar în Ungaria au reușit să facă și ceva unități de cazare în banii ăștia. Suma cheltuită pentru construcția unei școli moderne realizăm că este una destul de standardizată peste tot în țările dezvoltate, datele fiind luate din contractele publice de licitație pe care le găsim online, acestea fiind și singura sursă verificată. Există școli construite și cu mai puțin de un million de euro, dar nu le putem lua în calcul pentru că acestea nu ar schimba cu nimic sistemul educațional din România, fiind niște investiții de secol XIX ce ar menține educația din România la nivelul actual de subdezvoltare.
Retorica tăierii pensiilor speciale și redistribuirii acestor sume către întreg sistemul de pensii este una la fel de periculoasă. Pot fi de acord cu faptul că pensiile în România sunt mici, dar cu siguranță nu este o soluție să le dăm pensionarilor de astăzi mai mulți bani decât au contribuit, asta întâmplându-se oricum prin modul de calcul. Dar ar fi un dezastru și mai mare să facem din fiecare pensie din România o pensie specială, necorelată cu contribuția.
Ce ne dorim de la România?
Haideți să punem toți în balanță, speciali și oameni obișnuiți. Ce ne dorim de la România? O generație care să nu mai beneficieze de pensii speciale, dar cu banii investiți în acești 10 ani, tinerii pensionari speciali de astăzi să se trateze la bătrânețe în spitale de top, România să aibă o dezvoltare normală, noile generații să beneficieze de educație de înaltă calitate și infrastructură modernă și peste 10-15 ani, în urma unor asemenea investiții enorme, oricum va avea orice pensionar din România pensii echivalente celor speciale de astăzi, sau vrem o țară îngropată în datorii care, în ritmul ăsta, vor face ca în 20 de ani să plătim aproape 5% din PIB pe pensii speciale și va fi îngropată în datorii pe care nu le va putea plăti în mod real niciodată? O țară a cărei economie va colapsa — și oricum nu vor mai exista bani pentru plata niciunei pensii, speciale sau contributive. Bani care de fapt nu există nici astăzi, dar încă ne plătim datoriile și susținem acest sistem falimentar prin suprataxare și prin finanțare din alte și alte împrumuturi.
Mi-ar plăcea să închei dând exemplu Elveția, unde sistemul de pensii este 100% privat și este cel mai performant de pe planetă, sau spunând că singura reformă reală a sistemului de pensii din România va putea fi făcută prin trecerea banilor în integralitate sub administrare privată. Și aș putea să argumentez în multe volume retorica conform căreia pensiile private au scăzut în anii pandemiei și randamentul lor este mai mic astăzi, dar am să mă limitez la o singură afirmație.
Ai un sistem privat cu randamente uriașe în anii de expansiune economică și randamente mai mici sau chiar pierderi în anii de recesiune vs. un sistem public, administrat de stat, în care nu există termenul de randament pentru că banii de fapt nu există. Angajații de astăzi plătesc niște contribuții din ce în ce mai mari, la care se adaugă un aport din împrumuturi și toți banii se redistribuie imediat actualilor pensionari speciali sau nu, fără a fi investiți în ceva. Dacă reușiți să comparați asta, veți obține cel puțin un Nobel, practic ați reuși să împărțiți un număr la zero!
De aici, părtinitor sau realist, cu antipatii sau parti-pris-uri, cu gândul la copiii voștri și la generațiile viitoare sau la bunăstarea voastră de astăzi, fiți sinceri cu voi înșivă și trageți propriile concluzii.
