Taceo-tacere – o plăcere, îmi zic să mă încurajez când ies pe ușă. Marele player al zilei este vântul ăsta uscat, căruia eu îi spun sirocco, nu știu de ce, poate pentru că sirocco e ca mine tot timpul invers, fie acelor de ceasornic, fie curentului. Iau haina de astrahan cu mâneci trei-sferturi, sailor-cap-ul și o iau pe compozitori, cu gândul că, de fapt, sunt în Kreuzberg, trec pe lângă două mașini vechi părăsite, da – Kreuzberg, număr pisicile întâlnite, până când dau în bulevardul mare, necruțător de impersonal, unde brusc forjez în realitate și zic: ce bine e să fii un om mulțumit de timpul în care trăiești și să nu fii nevoit să stai în acest organ metonimic, numit imaginar. Unde au dispărut țigaretele Gauloise Blondes și de ce a fost repudiat lodenul și de ce au înlocuit ăștia în cârciumi lumina roșie cu girandolele astea, peste tot?
Nu pot trăi cu moderație niponă. Un limbaj care încearcă să remapeze chestiuni „existențiale” îmi spune că e contraproductiv să nu vrei să ieși din zona de confort. Acest nimeni nu-mi spune însă și de ce ar trebui să mă privez de plăcerea proprie, doar pentru a-mi dovedi eu mie că pot. Eu-mie îmi sună ca și cum ar fi vorba de două persoane într-o competiție demonstrativă. Eu mie nu trebuie să-mi dovedesc nimic, modern society! Eu sunt egală cu mine și asa voi fi și când îmi voi spune mănâncă salata și când îmi voi răspunde vreau șnițel și când o să-mi zic fă-ți și tu bucle și când o să-mi răspund nu vreau. Alegerea să fie, de fapt, sabotarea mea, never ever!
Eu sunt free market emoțional. Nu mănânc ce trebuie, nu fumez cât trebuie, nu iubesc cum trebuie, nu scriu cum trebuie și ca atare nu citesc nici ce trebuie. Mi-e și rusine în epoca asta să spun că ordinea lucrurilor, la mine, stă pe dezordinea existenței. Dar cum am acceptat că sunt element ostil, aprind o țigară pe drum, îmi ridic gulerul hainei (un fetish care îmi oferă ocazia să devin eroina nimicului din filmele nouvelle vague) și intru în magazinul née de la mer, să-mi iau bikini marinière, căci e singurul item pe care nu-l dețin în variantă marinărească, în acest moment de maximă intensitate emoțională. Aș fi putut să-mi iau o carte, dar azi n-am luat, că nu a întrunit niciuna măcar unul dintre criteriile mele de selecție. Ah, ce mostră de hybris la bucureșteanca asta fără ambiții!
Da’ uite că o să vă las să-mi explorați vulnerabilitatea individuală, spunându-vă că eu, la aceasta vârstă (puștoaică citeam de-ăștia grei, să complexez) cumpăr o carte din motive care nu-mi vor face cinste. Par exemple, mi s-a întâmplat să citesc un interviu cu un autor care să declare că îi plac fesurile de marinar și marea și gândindu-mă că avem deja aceste afinități să cred că mi-ar plăcea și cum scrie (cazul Patti Smith). Pac!, i-am căutat cartea și i-am cumpărat-o. Sau să citesc pe un perete într-un oraș un vers care m-a sensibilizat într-un mod foarte egotic (așa l-am luat pe William Carlos Williams) sau studiindu-l în facultate și observând niște note personale similare (cazul Roland Barthes). Am luat cărți și pentru că era acolo o copertă cu o nostalgie tâmpă, pe care am transferat-o implicit și personalității autorului (cazul lui Calligarich sau cel al lui Fottorino), căci altfel nu și-ar fi dat acceptul să îi reprezinte, am luat cărți și pentru că, văzând autorul, am simțit că mă conține undeva sau pentru că acțiunea se petrecea la mare (Cristian Pepino) sau în Franța anilor ’70 (Geneviève Laporte) sau pentru că free-sprit of Berlin se descria pe coperta a patra (Christopher Isherwood).
Eu trăiesc în ritm cu anotimpurile mele interioare, niciodată cu moda. O fi bine, o fi rău nu mă interesează. La fel cum și scriu bine au ba, nu știu, dar eu îmi respect universul de inspirație, reperele mele foarte intime, estetica pe care o simt și stilul care, în mare parte, corespunde cu tipul meu de enunț mental. N-ai învățat să te raportezi la ce contează, mi-ar spune orice om al prezentului. Dar eu atunci nu aud pentru că, ori de câte ori realitatea nu mă captivează, mecanism defensiv, am tulit-o în Berlinul anilor ’80 și interlocutorul continuă să-mi dea sfaturi (necerute, de obicei, mă rog) și eu sunt în SO36 sau în Risiko, uneori chiar în Dschungel Club în Nürnberg, unde m-au lăsat să intru grație look-ului meu androgin, over-skinny. Stau de vorbă cu Michel Foucault și Martin Kippenberger, îmi admir bocancii pe caroiajul galben-negru al pardoselii, stând pe un scaun Eames (ăsta e de fapt singurul lucru real, pe care mă bazez, că am unul acasă in the memory of bygone eras) și le spun, ca un om întors din viitor, că în anul 2022 excesele vor fi so passé și ei nu mă cred și mie îmi vine să îi calc pe bombeu, căci eu știu ce trăiesc. Eu știu cât de condamnată sunt că trăiesc fără scopuri civice, sociale, educative, cu singurul mobil: emoția, din care derivă plăcerea. Și eu mereu am găsit plăcere în cele mai tembele senzații, lucruri, obiecte. Ah, și ce îmi place să plâng. O fac cu o voluptate, cum nu știu pe nimeni care să o facă mai bine. E acolo, în senzația aia de abandon, căreia nu i te opui, o intensitate a plăcerii pe care o vreau de multe ori pe săptămână. Și îmi mai plac hainele marinière și să mănânc orice prăjit, rece, de la prânz, cu maioneză, în miezul nopții, pe balcon, și, după ce îmi machiez ochii cu creion negru, să mi-l întind cu degetele, și rujul la fel, puțin difuz, ca și cum m-am pupat mult și, atunci când trebuie să merg la o gală, să mă îmbrac mai din timp, ca să șifonez puțin hainele, și ce mai îmi place? Să dansez, dar numai dacă am în față spectatori sau să nu mă pieptăn (by the way, nu mă pieptăn niciodată decât după ce îmi spăl parul, atât).
Și nu-mi place când niște voci desuete întreabă cu emfază și din falsă preocupare: încotro poezia? Și îmi dau peste degete să nu răspund impulsului de a le scrie: în valea Cascadelor, în Phuket, în ruinele romane din New York închipuite poate doar de J.G. Ballard, într-o funie făcută din păr, în „morții sei“. Această îngrijorare este doar un selling line, nimic altceva. Nu mai cumpără nimeni mesajul ăsta, vezi-ți de viața ta rujată. Da’, nu le zic! Da’ uite că le-am zis acu’ și să vezi cum or să-mi sară în cap că fetișizez autenticul.
O mână pe gură, să mă facă să tac sau mai bine să vă spun că am o colecție de tricouri marinière impresionantă și că nu mi le iau decât de la branduri cu tradiție în hainele de mateloți, că am beretă de sailor bleumarin, de iarnă și albă, de vară, că buletinul meu de știri e blues & blue, pentru că nuanțele de bleu toate îmi vorbesc de libertate (și lui Louise Bourgeois la fel, de aia o iubesc) și pe J. Cocteau îl iubesc tot de aia, că i-a dedicat un poem (dar și că a scris poemul celălalt – Soft Caramel) și că am palton navy și canapea navy și că această culoare era particulară clasei muncitoare și a devenit more than refined odată cu cântecul – odă acestei culori – al lui Isabelle Adjani – Pull Marine – compus de Serge Gainsbourg. Tot ce cumpăr, de altfel, are legătură cu bygone eras sau cu ai săi bohemians cognoscendi și simt că doar purtând acel item mai pot trăi atunci. Am trecut ușor la chestii superfluu, să nu deconstruiesc preconcepțiile unui public despre mine. Dar și deconstrucția e o construcție, nu? Bref, citesc aiurea, port bocanci de două kilograme și jumătate unul, nu am așteptări și mi-ar plăcea teribil să trăiesc într-un timp în care fiecare să se poarte frumos cu sine, prin asta subînțelegând să admită că e diferit, să accepte că asta e fermecător la oameni, diversitatea, unicitatea și că nu trebuie să încerce să semene cu scriitorul x, cântăreața y, vecina de la doi, fotbalistul de la Juventus, din simplul motiv că nu sunt ei aceia.
Revin dintr-o mișcare rotită peste cap după o țigară și ezit să mă centrez pe altceva, decât pe frumusețea ce derivă dintr-o viață ușor depravat-sofisticată. Zic, en passant, ce frumoasă e lumina asta de toamnă, gri, ciobită, impunătoare, austeră, ca în filmul Final Portrait și ce păcat că oamenii sunt atât de tributari convenționalului, încât nu au timp să o observe. Mare pierdere să banezi tot ce îți dorești cu adevărat în stridia aia mică, ce zvâcnește în piept, doar ca să ieși din zona de confort. Ce anulare a personalității trebuie să practici, ca să te prefaci că-ți place tot ce e actual și modern. Ce uniformizare să asculți ce se ascultă și să dai check-in unde se dă, de spaima de a nu părea un nostalgic anacronic. Și câtă devalorizare să pui pe ceea ce conții și ești, încât să crezi că singurele lucruri cu care ai putea cuceri sunt nasul, buzele, pomeții, pe care trebuie să le perfectezi. Nu te îndemn să faci altfel, din spirit de frondă, ar fi la fel de prostesc doar că din alt unghi. Ce reclam e bazal, să-ți cultivi doar individualitatea sau măcar să îi privești cu firesc pe cei care o fac.
Am un nas proeminent, sunt extrem de slabă, îmi rod unghiile din carne, am un canin semi-inclus palatal, am oase subțiri, gura mare, corp androgin și nu vreau să maschez sau să corectez ceva și nu pentru că îmi place ce văd când mă uit în oglindă, ci pentru că n-aș suporta să-mi fie admirați dinții și ei să aibă fațete sau sânii și eu să am push-up sau silicon sau genele și să știu că nu-mi aparțin. M-ar distruge mai mult decât faptul că am multe imperfecțiuni să știu că ce îmi e admirat nu e al meu. Orgoliul, da, e marele meu păcat. El mă împiedică în multe.
Bulevardul are pereți de sticlă, oameni de sticlă și eu mă fac observată, în timp ce nu exist. Exist pentru câțiva și mi-e suficient. Uneori e nevoie de puțină nesupunere ca să supraviețuiești și pentru a-ți găsi rostul, pentru că ăștia îl mută tot timpul.
Îmi amintesc din copilărie cum mă întreba mama ce vreau să mă fac? Spuneam: nimic, vreau să trăiesc. Asta fac, trăiesc, sunt nimic, n-am ambiții, nu visez premii, recunoaștere, vreau doar să ființez, low profile, printre oameni, în micul meu talcioc emoțional, fără ca ceva extern să-mi impună vreo mică schimbare în mine.
Ilustrații de Tatiana Ernuțeanu.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #6, ediția de iarnă 2022-2023.
