Vene Rare e o carte pe care o aștept de mult și pe care am citit-o de câteva ori de la apariție, cum s-a întâmplat cu toate cărțile scrise de Flavius Ardelean. Dacă ar fi să alcătuiesc o hartă a publicațiilor sale, un nucleu compact, dens și capabil de ramnificații infinite e ciclul Miasma, de cu totul altă natură, sunt romanele Îmblânzitorul apelor și Noumenoir, ce compun o latură mult mai personală, subiectivă și au un ritm narativ aproape cinematografic, iar volumele de povestiri sunt ca zonele de trecere a frontierei între cele două.
Deși eram obișnuit cu stilul și imaginile insolite, cred că Vene Rare e cea mai horror carte a autorului, însă de o nuanță complet diferită. Dacă în Miasma e vorba despre o stranietate exterioară, de o istorie metafizică a spațiului și Cuvântului și viața de după a miturilor, aici avem de-a face cu o descriere aproape arhitecturală a gândurilor care vin și a celor care ne părăsesc în toată copilăria. Șocul vine din exactitatea cu care vedem descris neclarul. În timp ce citeam aveam mereu în minte propria copilărie, cu toți demonii și zeii de atunci și starea eternă de puzzle incomplet în care înțelegeam lucrurile.
Încă din titlu se poate vedea natura stratificată a cărții, pe lângă sensul nominal pe care îl vom descoperi în carte, anume denumirea unei boli, și cel obținut prin eliminarea spațiului, care face referire la criza mistică pe care o trăiesc locuitorii unui bloc, cred că putem înțelege de aici și metafora învelișului: prin vene curge sânge, iar prin noi curg timp, viață, dogme, legende și așa se cunosc și trăiesc.
Romanul începe cu o formulă biblică cu privire la Origine. Astfel, alături de Cuvânt, mirosurile (sau miasmele) vor fi monadele întregii povești. Lucratul la un manuscris în care personaje sunt vecinii săi și decesul unuia dintre ei urmat de apariția semnelor de sfințenie, aruncă naratorul într-o succesiune alertă de evenimente a căror consecutivitate e greu de prevăzut. Totul cade într-un hiatus creat între religia administrativă, oficială (care aduce aminte de structura unei corporații) ce avea reguli, criterii și ritualuri devenite canonice și una subterană, aflată în penumbră care posedă un emisar extrem de hipnotic și prezent, Mâța Oarbă Atotvăzătoare. Prăpastia dintre cele două e doar aparentă, în fapt, ele se generează și se nimicesc una pe alta simultan; joc din care rezultă viața (sau viețile, în cazul protagonistului) și realitatea, fapt echivalent cu a spune că Totul e o devenire.
Găsim explicații pentru numeroase momente fundamentale (ce se pot observa în multe religii): întâlnirea cu zeitatea, starea de graviditate anormală, repetiția ritualică. Crezul narativ pare să fie certitudinea că despicarea, executată chiar și de un număr finit de ori, e un proces transfinit în sine, iar când ne oprim obținem din nou toată realitatea. În caz contrar, ar apărea fisuri. Deci, ca Totul să nu se scurgă, punem Universul în găuri.
Toată narațiunea e bântuită de spiritul mecanizării a tot ce e organic (chiar și în legătură cu relații între oameni) și opusul, oferirea unei dimensiuni carnale pentru obiecte și macrostructuri (parcarea metalică, transportul dintre blocurile cartierului). Așa e reflectat cât mai fidel modului de operare al unui copil: totul e iterativ, progresiv, cumulativ, iar prima cunoaștere reală e dată de revelația întâlnirii cu Rană Rece și morțile lui ulterioare. Maturizarea naratorului e mistificată de un proces aproape alchimic: transformarea războiului dintre dogmă și credință în una dintre cele două forme ale sale embrionare, adică a conflictului primar dintre viață și moarte sau cunoaștere și uitare. Din parcursul devenirii naratorului se insinuează ideea că pentru avansarea sa, el e nevoit de fapt să meargă înapoi, atât în amintiri, cât și cât se poate de concret, la manuscrisul romanului său ce des e uitat, sustras.
Probabil că dimensiunea cărții ar fi meritat dilatată, pentru că aflăm destul de puține despre vecini, pelerini, nea Lică, Croitoreasă (care joacă un rol cheie), (poate și) și sosia de păr. Dacă ar fi să pot alege un singur citat, ar fi:
„Put morții lumii în trupul nostru, așa cum și noi vom duhni cândva în trupul celor ce-au să urmeze după noi.”
Niște întrebări cu care sigur am rămas după lectură sunt legate de limite: cât sunt doar eu?, de unde începe Exteriorul? și cât sunt din ce a fost înaintea mea? Un lucru e cert, Lumea, neLumea și întruLumea apar și aici, la fel ca în Miasma, însă trecute printr-un izomorfism ce le face mai clare și le apropie.
