Irene Solà e o tînără scriitoare catalană, născută (în 1990) într-un sătuc de doar 200 de locuitori de pe lîngă Barcelona. A debutat ca poetă, în 2012, cu volumul „Bestia”. Eu cînt și muntele dansează, apărut acum la Humanitas Fiction (trad.: Jana Balacciu Matei), este cel de-al doilea său roman, distins cu mai multe premii catalane și, în 2020, cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene (cîștigat și de Tatiana Țîbuleac!), deja tradus în 24 de limbi, roman după care s-a făcut și o piesă de teatru, și o creație muzical-simfonică.
Eu cînt și muntele dansează e un roman poetic, pe mai multe voci, care răsună ca niște ecouri sub muntele omniprezent în carte (chiar și în titlu), compus din texte care la început par proze scurte și ai impresia că ar putea fi citite și de sine stătător, dar ar fi păcat să citim astfel cartea, pentru că abia la sfîrșit se împlinește și îți dai seama că Eu cînt și muntele dansează e în primul rînd un roman de dragoste, gîndit, conceput și controlat ca un poem (cred că i-a scris mai întîi ultima „proză”, apoi a curs totul).
Deși Irene Solà îi oferă cititorului mai multe variante de lectură, îmi place să cred că personajul principal al cărții e Mia, care a avut o copilărie fericită alături de fratele ei Hilari, născut cu două luni înainte ca tatăl lor să fie omorît de un fulger, dar mama, Sió, le dă cea mai bună educație, crescîndu-i cu dragoste și grijă.
Foarte pe scurt, Hilari, care e atent și răbdător cu toți, fie animale, fie oameni, se împrietenește cu copilul giganților, Jaume, cu care copilăresc împreună, toți trei, apoi se iubesc, Mia & acest Jaume, care-i urmează peste tot pe cei doi frați. Doar că, la o vînătoare, arma lui Jaume se descarcă accidental și, în loc să țintească un căprior, îl nimerește pe Hilari și Jaume intră la închisoare. N-a acceptat vizitele nimănui, nici măcar ale Miei, apoi a dispărut pentru toți cunoscuții, angajîndu-se ca bucătar într-un bar. Într-o noapte, întorcîndu-se acasă după muncă, lovește un căprior, ceea ce-i amintește de Hilari și, firește, de Mia, la care se duce cu căpriorul în portbagaj, în toiul nopții, spre dimineață. Mia, care nu l-a învinuit niciodată pentru moartea fratelui, îl întîmpină cu pușca în mîini și cu o propunere de nerefuzat: „Vreau să-mi povestești tot, zic. Începînd cu Hilari și cu accidentul și pe urmă tot restul, și închisoarea. Și ce faci acum. Și, dacă nu vrei să-mi povestești, sau dacă nu știi să-mi povestești, vreau să pleci. / Dă din cap că da. / – Apoi vreau să-ți povestesc eu toate lucrurile, continui. / Pe toate, pe fiecare în parte. Și, cînd om termina, o să vedem cine sîntem”.
Atît de puternic e sfîrșitul, iar în interior avem povestea acestui loc misterios & magic – Pirineii catalani văzuți prin ochii oamenilor care locuiesc acolo, a oamenilor care fug de oraș ca să se relaxeze acolo, de urșii care erau înaintea oamenilor stăpîni acolo, de cîini, de munte, fulger, zguduitură, spirite, stafii, vrăjitoare, știme, fantome… Povești de viață, povești și legende care se îmbrățișează cu dragoste și ură, prietenoase și vrăjmașe. Personaje secundare sînt oameni de sub munții sublimi, străvechi, munți dintr-o altă lume, mitologici, oameni dintr-o bucată care iubesc acești munți nespus de frumoși, dar care sînt interesați și de vrăjitorii, în căutare de bucăți de puști, gloanțe și grenade (deci, a fost război).
Aerul din munți și din jurul lor e curat, umed, pur, cu aromă de pămînt, de copaci și de dimineață, iar sus, în munți, și timpul are o altă consistență, „este făcut din alt aluat, are altă valoare”. Oamenii de aici sînt mai buni, mai autentici, pentru că respiră zilnic acest aer și beau apă din rîu „și-n fiecare zi contemplă frumusețea acestor munți mitologici, care rănește sufletul. (…) Și pasiunile, aici, sînt mai crude. Mai despuiate. Mai autentice. Viața și moartea, viața și moartea, și instinctul, și violența, sînt prezente la fiecare pas. Noi, ceilalți, am uitat de transcendența vieții. Noi, orășenii, trăim o viață leșietică. Dar aici, aici se trăiește cu-adevărat zi de zi”.
Deși povestirile par fără legătură, încetul cu încetul cititorul începe să lege lucrurile și poveștile și să-și dea seama cine e personajul ăla și cine-i celălalt, mai întîi distinși doar printr-o trăsătură de caracter sau defect fizic – un roman care te pune la muncă, te pune pe gînduri, te forțează să participi la facerea lui. Pentru fiecare munte Irene Solà are o poveste, o legendă, ceea ce te face să citești și cu mai multă plăcere cartea, fiindcă omul nu înseamnă doar cine e, ci și cum a ajuns să fie așa cum e acolo unde e („Pirene era fiica lui Tubal, regele Iberiei. Și Geryon era un gigant cu trei trupuri de bărbat unite în talie, care i-a luat lui Tubal tronul. Pirene a fugit în munți și Geryon a pus foc în toate părțile ca s-o oblige să cedeze. A ars de vie și Hercule i-a acoperit trupul cu pietroaie, formînd un lanț muntos din Cantabria la Cap de Creus, ca o sculptură funerară. Acești munți se cheamă Pirinei, în onoarea Pirenei. Așa povestește prietenul Verdaguer. Grecii erau mai sălbatici, mai smintiți. Mitologia greacă spune că Pirene era fiica regelui Bebrix și Hercule, aflat în vizită la curtea lui, a violat-o, și ea a dat naștere unui șarpe. Atunci prințesa a fugit în munți și a fost devorată de fiare. Potrivit grecilor, Hercule, cel care o violase și o lăsase însărcinată, cînd i-a găsit trupul sfîșiat de fiare, i-a adus un omagiu funerar dînd numele ei acestor munți”).
Mi-am făcut însemnări despre fiecare capitol în parte, astfel, oricînd aș vrea să-mi amintesc cum curge narațiunea, pot arunca o privire peste aceste însemnări, din care citez aici doar atît:
Naratorul primului text e cel care îi dă numele, „Fulgerul”, care face și drege, pînă cînd bărbatul zice „fir‑ar să fie. A zis cu glas tare, căci, cînd e singur, bărbatul n‑are de ce gîndi în tăcere. Fir‑ar să fie! Nătărăule, te‑ai lăsat prins de furtună”. Pe bărbat îl cheamă Domènec și a venit în munți ca să recite niște versuri, să vadă „ce aromă au şi cum sună, căci, cînd e singur, bărbatul n‑are de ce spune‑n șoaptă versuri”. Acasă copilul, Mia (îi vom afla mai tîrziu numele), plîngea, iar nevastă-sa, Sió, îl ruga să nu plece, dar e „greu să faci versuri și să contempli forța ascunsă în lucruri cînd plozii plîng ca niște purcei jupuiți și țipătul lor strident îți face inima să zvîcnească, chiar de nu vrei”. Apoi, trebuia să vadă și ce fac vacile și vițeii, să le dea de mîncare și să aibă grijă de ei, dar ce știe Sió despre vaci? Locuiesc împreună cu tatăl lui, care mai mereu tace, fir‑ar să fie, și ce povară e casa, fir‑ar să fie – ticul lui Domènec. Povestește fulgerul, care intră unde vrea și care intră „în capul lui Domènec. Înăuntru, înăuntru, pînă la inimă” și bărbatul moare pe loc, iar fulgerul povestește cu ce e mai bine să plouă – cu broaște, pești sau pietre…
Un poet la fel de talentat va fi și fiul abia născut, Hilari („port poezia în sînge”), care – la fel ca tatăl său, Domènec – va refuza să-și scrie versurile pe hîrtie și le va recita în munți, ca taică-so („Să nu le ucid. Fiindcă hîrtia e apa dulce a rîului care se pierde în mare. E locul unde eșuează toate lucrurile. Poezia trebuie să fie liberă ca o privighetoare. Ca o dimineață. Ca aerul fin al înserării”), titlul cărții fiind un vers dintr-un poem de-al său, în care povestește cum și cui cîntă el, lunii, pisicii, rîului, pădurii, etc., cîntă „ca Domnul izvodind animalele, plantele. / Eu cînt și muntele dansează”. Pentru el, poezia e totul, e frumusețe și conține puritate, muzică, imagini, „libertate și putere de‑a te mișca și de‑a te lăsa să întrezărești infinitul”. De altfel, mi-am selectat multe fragmente din carte care-s poezie pură – doar trebuie să le așezi în rînduri care nu se duc pînă la capătul paginii, cum zicea Mircea Cărtărescu la cursul său de postmodernism („Pălăria uneia e pălăria noastră, a tuturor. Carnea uneia e carnea noastră, a tuturor. Memoria uneia e memoria noastră, a tuturor. Întunericul. Da, întunericul. Ca o îmbrățișare. Îmbietor. Ocrotitor. Primitor. Ca o cădere. Incipientă. Pămîntul. Ca o plapumă, ca o mamă. Negru. Umed. Noi toate sîntem aici mame. Toate sîntem surori. Mătuși. Verișoare. Și apoi vine ploaia. Ne-aducem aminte de ploaie. Ne-o amintim pe piele, pe pălăria negricioasă a celor care o primeau. Mmmmm, ziceau, și o beau. Cîndva. Mmmmm, ziceam noi, ploaia. Și o beam. O beam cu trîmbițele elastice pe care le-aveam atunci. O bem cu trîmbițele negricioase de-acum. O să o bem cu gurile întărite, negre, deschise, pe care-o să le-avem mai tîrziu. Ploaia face tic, tic, tic. Pămîntul o-nghite. Noi o-nghițim. Ploaia vine din locuri și știe lucruri. E bine-n pădurea asta. Pe bucata asta de pămînt. În colțul ăsta de lume. Ploaia ne trezește, o trezire proaspătă, nouă. Ploaia ne face mari, ne face să creștem. Surori! Prietene! Mame! Eu sînt voi toate”).
„Eu cînt și muntele dansează” este un roman intens și puternic, plin de poezie, povești, legende și trăiri realist-magice atît de veridice și frumoase, încît, auzindu-le, muntele dansează. Irene Solà cîntă și cititorii dansează! Irene Solà scrie și cititorii se bucură!
Irene Solà, Eu cînt și muntele dansează, Humanitas Fiction, 2023. Traducere: Jana Balacciu Matei
Fotografii de Mihail Vakulovski