— Ar trebui să-ți fie rușine de tine însuți!
— Rușinea s-a terminat, i-a spus Klaus. Ieși pe stradă noaptea, la München și la Berlin, și nu mai găsești rușine pe nicăieri. O fi abdicat și ea, odată cu kaiserul. De-atunci, este o sărbătoare continuă a nerușinării.
— Asta va însemna sfârșitul Germaniei, a zis Lula, din ce în ce mai agitată.
— Și n-ar fi bine să fie așa? nu s-a lăsat mai prejos Klaus.
(Magicianul, Colm Tóibín)
Eram cu doi prieteni turci în Ljubljana, capitala Sloveniei, când am observat o femeie foarte frumoasă, goală, stând nestingherită să fie pictată de vreo 10 artiști în centrul orașului. Deodată, prietenii mei turci s-au rușinat și m-au tot întrebat dacă ceea ce văd este adevărat. Mie mi s-a părut o adevărată operă de artă și doar să asist la un asemenea moment. Cumva, era o victorie împotriva rușinii noastre. Goliciunea este constant o problemă pentru că o privim ca pe ceva rușinos. Tot timpul trebuie să ne acoperim cu ceva, haine, cuvinte, idei, ca nu cumva să ne facem de rușine sau să ne fie rușine. Rușinea devine sentimentalism.
Orice societate funcționează și cu limitări, constrângeri, care generează inhibiții, asemănate de multe ori cu rușinea, vinovăția. Evoluția sentimentului de rușine are loc și cu etape ale emancipării. Unii prind trenul emancipării, alții îl anulează, unii îl contestă. Rușinea este o constrângere a manifestărilor libere ce sunt caracteristice naturii umane. Este un construct al acestora pentru a ameliora gradele de acceptare, de ridicol, de limitare a nuanțelor date de instanțele morale. Sau este o formă de respect, de disciplină în ceea ce privește interacțiunea umană, sau provocarea egoului nostru în căutarea unei vieți îndestulătoare și folositoare. Oricum ar fi, ne „orientăm” această balanță a rușinii în funcție de moștenirea noastră culturală (familie, școală, societate, anturaj social și, mai nou, rețele sociale), sau punem mai presus factorul interior al conștiinței noastre, lăsat liber, fără ezitări și concesii. Rușinea poate fi o emoție, un sentiment, o voce a conștiinței, o detașare. Consider că o societate care vrea să se maturizeze, să se împlinească, să se emancipeze onest și neconflictual, are nevoie să trateze constant două teme importante: rușinea și prostia.
Rețelele sociale și emanciparea rușinii (terapia egoului)
Rușinea este în foarte puternică legătură cu introspecția. Extrema rușinii este bunul-simț. Dacă facem constatarea că bunul-simț lipsește cu desăvârșire în multe dintre acțiunile noastre, atunci rușinea capătă multe forme. Înainte de apariția rețelelor sociale, oamenii aveau un soi de sfială atunci când făceau exercițiul interacțiunii umane, socializarea. Barierele erau puse de reguli prestabilite, de apropieri sau depărtări ale oamenilor, de tipuri de conduite acceptate și integrate. Dar un cuvânt era cel care anihila de cele mai multe ori tot ce se prezenta ca negativ într-o perioadă sau alta: morala.
Rețelele de socializare au permis multora să spargă aceste bariere și să-și extindă comportamentul într-un mediu unde toată lumea are accesul de a se expune, a se prezenta, de a interacționa fără a permite vreunei voci interioare să se limiteze. Este un exercițiu ce arată condiția egoului care vede rețeaua socială ca un mod de terapie, de refacere a condiției prime a naturii umane. Pentru că atunci când vorbim despre rușine ne gândim în primul rând la starea conștiinței noastre, a sinelui în mișcare. Observ că tot mai multe persoane, care nu au obiceiul „dezintegrării” sinelui în online, să ajungă pe mâna rușinii, renunțând a mai scrie sau a mai avea un punct de vedere în mediul virtual. Nu găsesc de cuviință să fie parte la atrocitățile verbale și non-formale ale celor care se manifestă acolo. Este rușinea celorlalți, cei ce o contestă, în rușinea celui care o integrează, cel care vede și aude și se rușinează de rușinea lor. Așadar, orice am face, nu putem scăpa de acest sentiment.
Nu sunt convins că rușinea este ceva ce se învață, cât mai degrabă ceva ce se deprinde în mediul social. De exemplu, rușinea unor persoane publice, care se prezintă în fața noastră ca experți, buni conducători, intelectuali, dar nu au nicio morală sau stăpânire de sine în a fi ridicoli și nu se recunosc în sentiment. Din acest motiv, sentimentul de rușine ne este vizibil doar nouă, privitorilor și nu înțeleg de ce acest proces funcționează în sens invers celui necesar. Unii nu își pot repera sau recunoaște rușinile. Putem presupune că unii au înnăscut acest sentiment, iar alții nu. E o moștenire ce se acumulează în timp, asociind mai mulți factori veniți din diferitele câmpuri ale vieții sociale.
Un alt exemplu pentru a vedea cum rușinea poate fi greșită: de ce să le fie rușine celor care pierd? La orice. Sau de ce să te simți rușinat dacă nu ai îndeplinit așteptările celor din jurul tău? Pentru că am moștenit această convenție, că prin competiție putem învăța cum e să fii învingător și cum să te rușinezi de eșec. Moral este bine să accepți că ai fost învins și că poți recupera în alt moment pierderea anterioară. Fără a te cuprinde de sentimentul rușinii. Dacă învățăm să facem evaluări corecte asupra propriilor comportamente, rușinea nu devine o stare de vinovăție, de pierdere, de intrare în depresie, de angoasă. Ea pur și simplu devine un obiect emoțional care ne ajută să reevaluăm.
Sunt persoane care pot trece de pragul moștenirii culturale, fără a cădea în patima rușinii, fără a ține cont de distribuirile de rușine lansate din partea celor care te privesc și te contestă. Mă pot gândi la ce au făcut, ce au gândit și au scris Freud, Houellebecq, Wilde, Llosa. Păi vă imaginați ce ar fi fost dacă Llosa își făcea procese de rușine despre tot ce a făcut sau nu? Probabil rușinea la Llosa a fost una înțeleasă și jucată în favoarea sa, dar iată că Rușinea lui Salman Rushdie l-a costat mai mult decât l-a costat pe Llosa, pentru că Rushdie a jucat tema aceasta pentru a contesta și arăta adevărul celor care nu cunoșteau rușinea.
Școala deficitară și victoria rușinii (morala)
Școala a fost un impediment în ceea ce privește motivațiile celor care ne făceau să ne fie rușine de ce suntem. Ea vine la pachet cu vinovăția, care crește imediat ce nu îndeplinim necesitățile noastre sociale de acumulare de cunoștințe. Școala nu mai lasă sentimentul că plăcerea de a cunoaște este cea mai importantă. Ea schematizează orice aspect al vieții și merge mecanic în toate înțelegerile lumii. Astfel, e simplu să îți fie jenă în această bătălie cu o școală care invocă acumularea și nu valorizarea minții umane pentru cunoaștere. Tema sexualității, una controversată, arată cum rușinea devine un impediment în a descoperi ce suntem. Dacă nu știm ce suntem, inventăm ceea ce trebuie să fim, așa cum și unii scriitori se reinventează prin cărțile lor. Tomáš, personajul din Insuportabila ușurătate a vieții, crede că ideea contrară este cea care face ca viața să fie ideală, mai împlinită. Și nu cred că îi lipsea bunul-simț personajului imaginat de Kundera. Rușinea ne vine de cele mai multe ori din cauza acestor idei contrare care nu se manifestă odată cu ritmul tendințelor. Ai ieșit din tendință, trebuie să ai grijă cum joci cartea rușinii. Rușinea de gura lumii reprezintă cea mai dură provocare pe care o putem experimenta. Câți dintre noi nu s-au rușinat când s-au gândit la această „gură” imaginată?
Rușinile care ne rămân încă vii. Rușinea ca divagație
Rămân câteva categorii de rușini care nu pot fi rușini, dar felul în care înțelegem poziția noastră în mediul social ne arată că rușinea poate foarte ușor să devină și o divagație.
Rușinea de a spune Nu este poate cea mai nocivă luptă pe care conștiința o duce atunci când interacțiunea socială ajunge la limita necesarului cuiva. A spune Nu ține și de modul în care permitem să ne cunoaștem și le permitem altora să ne cunoască. Dacă spunem Nu este foarte posibil să fim catalogați ca fiind un anti-sociali, nerecunoscători. Un exemplu care mi se pare comic, dar și foarte realist, este momentul căsătoriei civile, când ești invitat să spui foarte clar un Da. Mulți poate și-ar fi dorit să spună și Nu, dar sentimentul rușinii nu le-a permis să calce în picioare această convenție socială, care dă Da-ului puterea supremă, poate regele ascuns al rușinii. Bineînțeles, încerc o formă ușoară de umor cu acest Nu care lipsește din darul căsătoriei, dar să ne imaginăm dacă el nu ar mai fi inhibat de mizele rușinii. Și e doar un exemplu, sper, cu mult umor.
Ezitarea în a aborda evenimente importante ale vieții, cum sunt moartea și boala, este o altă divagație. Atunci când ieșim din zona a ceea ce știam despre noi, devine rușinos să arătăm că am devenit altceva, nu contează din ce motiv. Asocierea rușinii cu moartea este de cele mai multe ori dată de vina în care a apărut moartea. Boala ține mai mult de o terapie a egoului. Nu este ușor să te cunoască lumea ca fiind puternic și sănătos și la un moment dat să apari vulnerabil și fără a avea control asupra propriului corp. Dar sunt serioase divagații ale rușinii și este bine să le analizăm într-un context mai empatic.
Rușinea violenței și a sărăciei sunt alte divagații. Să ne gândim la toate acele femei care sunt bătute de bărbați și care ajung să le fie rușine de ceea ce sunt. Le este rușine pentru că nu doresc ca alții să afle de condiția lor, le este rușine că se află într-un moment în care nu pot fi mai mult de atât. Și nu vorbim aici de frică, ci de rușinea de a nu ieși din această frică, cu toate consecințele de după. Să nu mai zic ce sentiment de rușine îi încarcă pe bărbații care sunt victimele violenței domestice. Pe lângă această divagație a rușinii, sărăcia, care pare un degețel al opulenței care ne tot acaparează zi de zi și care ne dă sentimentul rușinii că am fi săraci. Dacă nu am studiat la Oxford sau Cambridge ca vecinul, chiar dacă eram asemănători în ale inteligenței, dacă nu avem un job de birou, foarte ușor ne poate cuprinde sentimentul rușinii. Cunosc persoane cărora le este rușine pentru că nu pot lua decizii pentru se confrunta cu realitatea sau pentru a se proteja, și atunci aleg să fugă, să se ascundă, să se destrame în drame acuzatoare.
Fie că este o moștenire culturală, fie o emancipare sau o terapie a egoului, a scăpa de spaima rușinii poate fi o bună ușurătate a vieții. Acest sentiment poate veni de oriunde și de la oricine. Să o simți e la fel de important ca atunci când știi să te simți și prost. Nu ai cum să fi trecut prin experiența vieții fără să fi fost rușinat de ceva. Evaluarea sentimentului de rușine nu este dăunătoare, dacă el există, dar nu e necesar să ne fie rușine din orice. Așa se întâmplă să vedem rușinea altora, iar ei să nu o recunoască. De altfel, ea este și o proiecție asupra noastră, individuală sau colectivă. O vulnerabilitate sau o asociere de contexte care nu au nicio legătură cu realitatea. Societatea este un construct care generează și operează și cu rușini. Dacă jucăm cartea emancipării, atunci e necesar să știm că vom avea parte și de teoria rușinii, de „gura” lumii. Dacă jucăm pe cartea moralei, bunul-simț este reperul pentru a surprinde rușinile din jurul nostru, iar divagațiile le putem confrunta cu sisteme de filosofare a vieții, mult mai deschise către înțelegere și empatie.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #9, ediția de toamnă 2023.
