Odată ca niciodată am fost și eu la școala gimnazială când două doamne drăguțe au venit să ne vorbească despre menstruație. Ne-au adus și pliante și absorbante, ne-au explicat cum să le folosim și nu îmi mai amintesc mare lucru din ziua aceea. Nu știu dacă am înțeles atunci foarte bine lucrurile pe care ni le-au spus, dar îmi amintesc bine sentimentul de rușine și hlizeala exagerată a băieților care nu au putut participa la această întâlnire. Ceea ce, desigur, a fost o ușurare pentru noi fetele oricum mereu agasate de tachinările excesive ale băieților care de abia așteptau să ne atingă sau să vorbească lucruri incomode.
Mă întreb dacă lucrurile ar fi stat altfel dacă nu am fi fost crescute într-o cultură exagerată a rușinii și pudicității — nu pot ști, pentru că societatea în care trăim acum nu este nici ea lipsită de prejudecăți și rușine. Poate că dacă am fi fost obișnuiți întotdeauna cu o anumită terminologie, nu ne-am mai fi fâstâcit atât la ora de anatomie când auzeam cuvinte ca spermatozoid și ovul, poate că mamele noastre nu ar fi roșit și nu s-ar fi indignat la auzul cuvântului spermă atunci când am ajuns acasă și le-am povestit ce-am învățat noi despre reproducere astăzi.
Într-un romance din 2008, Definetely, Maybe, un personaj jucat de Ryan Gosling începe să-i explice fiicei lui de 11 ani, Maya, cum a ajuns să divorțeze de mama ei, după ce fetița a învățat la școală despre sex. Pe fundal, un alt personaj își acuză cu exasperare părinții că sigur încă fac sex, ce chestie groaznică și absolut dezgustătoare! Dincolo de comicul situației, probabil că două lucruri sunt de reținut aici: (1) că probabil copii nu vor vrea niciodată să se gândească la intimitatea dintre părinții lor, indiferent de vârstă sau înțelegerea firescului situației și (2) că reacțiile exagerate tind să apară atunci când subiectul e introdus brusc în viața copiilor, că expunerea potrivită vârstei asupra subiectului ar trebui să genereze reacții neutre mai degrabă decât exagerate.
Ce e educația sexuală și de ce nu educație sanitară
Încă de la o vârstă destul de fragedă, cea mai mare temere a mea era să nu rămân însărcinată. Nici măcar nu știam ce este sexul, cum apar cu adevărat copiii și aveam să îmi încep viața sexuală mult mai târziu, la o vârstă potrivită. Dar stigma era puternică. A avea un copil în adolescență, de exemplu, era echivalentul distrugerii totale și inevitabile a propriei vieți. Nu doar pentru că era evident pentru toată societatea că o fată (minoră!) este ușuratică dacă e în situația asta, dar și-a distrus și viața. Pentru că valoarea ei de persoană a fost alterată pentru totdeauna.
Citind autoare precum Elena Ferrante și Annie Ernaux, am fost fascinată să observ viziunile lor convergente despre virginitate și dorința de a o pierde. Diverse personaje feminine, de obicei adolescente, își doresc în cărțile lui Ferrante să își piardă virginitatea pe care o văd ca pe o povară — de multe ori actul în sine e o răzbunare, o răzvrătire asupra societății și familiei, amestecată cu dorința de a „scăpa odată de asta”, ca o ușurare care, metaforic, desigur, poate fi citită ca o eliberare a presiunii. Mărturisirile lui Ernaux din Confesiunea adolescentei dau un contur real ficțiunilor lui Ferrante.
Experiența mea e complet opusă, poate a generației mele (sau doar raportat la mediul în care am trăit eu în anii respectivi). Simțeam o presiune imensă să îmi păstrez puritatea, adică virginitatea, pentru că valoarea fetelor era întotdeauna măsurată prin cumințenie și curățenie. Și oricât de puțin îmi păsa de standardele sociale sau cât de bizar și fals mi se părea conceptul virginității, toate acestea planau asupra mea ca o frică ucigătoare. Nu pot spune că prețuiam virginitatea, dar cu siguranță o asociam cu siguranța: de a fi încă o fată bună, de a nu fi însărcinată la o vârstă nepotrivită, de a nu fi „exilată” din societate pentru asta — de a nu-mi distruge viața. Mi-a luat mult să-mi dau seama că lipsa educației sexuale potrivite a dus la niște frici învecinate cu paranoia. Și nu doar asta, că trăiam într-o cultură toxică a rușinii și pudicității care nu vorbea deloc despre plăcere și relații sănătoase, despre necesitatea descoperirii de sine prin manifestări firești ale corpului și intimității.
Trăiam într-o cultură care-mi vorbea despre sex doar din unghiul reproducerii, cu un accent misogin, complet defăimător asupra corpului femeii. O cultură toxică în care atunci când o minoră rămânea însărcinată, devenea un soi de paria a societății, dar nimeni nu avea nimic (rău, cel puțin) de spus despre bărbatul care o lăsase însărcinată. De cele mai multe major sau mult mai în vârstă decât minora cu pricina. Deși ar trebui ca nimic să nu mă mai șocheze, și azi sunt oripilată de lipsa de empatie pentru persoanele care, într-o asemenea situație, au nevoie de ajutor, înțelegere și acceptare, dacă de educație și protecție nu am fost în stare.
Atunci când s-a vorbit din nou despre introducerea educației sexuale în școli, cred că unii dintre noi nici nu au fost surprinși de reacțiile agresive, de cât de împotrivă s-au arătat atât o sumedenie de părinți, cât și cadre academice, persoane publice sau politice. Un deputat AUR spune: „Nu avem nevoie de masturbarea copiilor, de ideologie de gen, de avorturi la adolescenţi, de sexualizarea lor într-un cuvânt” (citat într-un articol la g4media.ro). Propunerea „educației sanitare” m-a făcut să mă gândesc mai mult la condițiile deficitare și chiar periculoase din spitalele din România și nicidecum la corp, intimitate, limite și cunoașterea de sine. Cred deci că nu înțelegem foarte bine ca societate ce înseamnă educație sexuală întrucât punem semnul egalității între aceasta și doar sex, care evident e un lucru foarte rău. Ca societate, poate că am văzut sexul prea mult doar ca reproducere și atunci ne-a fost și ne este teamă că atunci când copiii noștri vor ști despre sex, o vor face și-și vor distruge viața. Pentru că a avea un copil la șaisprezece ani poate să-ți distrugă viața, asta e narativa perpetuată în România, țara cu cele mai multe mame minore. Conform unui studiu al Asociației Salvați Copiii din 2022, „România dă aproape jumătate (45%) din nașterile înregistrate în rândul fetelor cu vârste mai mici de 15 ani în Uniunea Europeană”. Un articol din Euronews oferă detalii despre lipsa unor medici de familie în localitățile cu multe mame minore, dar și faptul că nu au folosit anticoncepționale, vârsta medie a taților fiind de 21 de ani. În acest condiții, a vorbi despre „educație sanitară” devine realmente trist. O sarcină adolescentină nu este o tragedie pentru că „distruge” viața acelor persoane, ci este astfel pentru că nu ar trebui să se întâmple — ar trebui să ne protejăm și educăm copiii nu doar ca părinți, ci și ca societate.
În lipsa educației sexuale, sarcinile la persoanele minore apar nu pentru că fetele acestea sunt „ușuratice”, ci pentru că sunt copii de care s-a profitat, de multe ori din lipsa educației sexuale și protecției sociale. Într-o lume ideală, fetele sub 15 ani nu doar că nu ar trebui să facă copii, dar nici nu ar trebui să fie prada unor bărbați de peste douăzeci de ani. Într-o lume imperfectă și șubredă în care trăim, ar trebui ca fetele acestea măcar să aibă acces la o educație sexuală corespunzătoare care să le permită să înțeleagă actul sexual, importanța protejării împotriva bolilor cu transmitere sexuală (și chiar și a sarcinilor nedorite) și a respectării propriului corp atunci când societatea și „tații”, de multe ori prădători sexuali, nu îl respectă. Sunt sigură că multe persoane se vor simți agresate de termenul „prădător sexual”, însă ca adult de 30 de ani nu pot înțelege persoanele care au peste 20 de ani și lasă însărcinate fete de sub 15 ani. Consider că acesta este un act de pedofilie și ar trebui tratat ca atare.
Avem nevoie de educație sexuală și nu sanitară tocmai pentru că facem confuzii între sex și a face copii, nu înțelegem și nu respectăm viețile noi care apar, spunem că mamele minore sunt de vină, când la rândul lor sunt, de cele mai multe ori, copile de care s-a profitat într-un fel sau altul. Creierul uman se dezvoltă până la 25 de ani. Atingem vârsta maturității la 18 ani din punct de vedere legal, lucrurile astea le știm și le-am mai scris de multe ori. Avem pretenția să știe să se poarte copiii noștri de la 3 ani, să nu bage mâna-n guriță, să spună sărut mâna și bună ziua, mulțumesc și cu plăcere, să stea frumos la masă, să fie politicoși, cuminți, nemișcați dacă se poate, să nu-i deranjeze pe ceilalți, să se joace în liniște, să se poarte ca niște adulți atunci când nu sunt. Avem pretenția ca la 18 ani să știe ce vor pentru că au avut suficient timp să descopere, chit că de multe ori nu le-am oferit niciun sprijin în acest sens. Avem pretenția să nu facă sex copiii noștri până la vreo douăzeci de ani, eventual doar după ce s-au căsătorit pentru ca sexul să aibă sens (adică în scopul de a face copii).
Avem multe pretenții de la acești copii când ei ar trebui să aibă pretenții de la noi. Noi ar trebui să ne străduim să fim prieteni cu ei și să facem în așa fel încât existența noastră să aibă sens în viața lor după ce nu mai au nevoie de noi. Atunci când o fată adolescentă rămâne însărcinată „pentru că nu a știut mai bine”, și pentru că asta se întâmplă des în România, știm că sistemul de educație „sanitară” a eșuat sau nu există. Am cunoscut și cunosc mai multe mame minore, venind dintr-un mediu rural, mi-a luat mult să înțeleg prejudecățile societății și mai ales toxicitatea și aberația unui mediu care refuză educația. Lipsa educației sexuale înseamnă ceea ce vedem deja: abuzuri, violuri, sarcini la vârste minore, degradare, lipsa înțelegerii banale a propriului corp, tulburări și boli mintale cauzate de traume care ar fi putut fi prevăzute dacă societatea ar fi avut grijă de acești copii.
Realitatea tristă e că sunt adulți care au nevoie de educație sexuală, bărbați care nu știu ce înseamnă consimțământ, femei care nu știu că nu urinează prin vagin, copii care nu știu ce înseamnă atingeri nepotrivite, femei care nu au avut orgasm niciodată, cupluri care se complac în vieți lipsite de atracție pentru că au învățat că sexul nu contează decât ca reproducere și așa mai departe. Este necesară educația sexuală în școli ca un prim pas de breaking the generational trauma, un prim pas de a desface cercul traumei generaționale, de a umbla înăuntru, de a învăța și de a schimba „adevărul” pe care-l descoperim ca fiind cunoaștere falsă și toxică.
Atunci când diverse persoane susțin faptul că nu vrem educație sexuală pentru că nu vrem să sexualizăm copiii, atunci persoanele astea deja sexualizează copii sau nu înțeleg ei înșiși ce înseamnă educația sexuală. Pentru că educație sexuală nu înseamnă a le spune copiilor că e ok să facă sex înainte de 15 ani, să aibă copii și să se „destrăbăleze” de la vârste nepotrivite. E vorba, de fapt, despre înțelegerea atât de necesară asupra propriilor corpuri și identități, dar și asupra celor complet diferiți de noi. Înseamnă să înțelegem corect care sunt organele și la ce se întrebuințează, ce înseamnă atingeri corecte și incorecte, cum să ne protejăm, să normalizăm intimitatea la vârste fizice și mentale potrivite, dar mai ales să schimbăm mentalitatea rușinii și pudicității care ne oferă, iată, un număr impresionant de mame minore, de bărbați abuzatori, de persoane care nu știu să își iubească trupurile, de abuzuri groaznice împotriva persoanelor LGBTQ pentru care reprezentarea e încă deficitară. Avem nevoie de educație sexuală ca să ne cunoaștem corpul pe care, ca societate, pare că nu-l cunoaștem deloc.
Dar dacă-i vorbesc despre sex, o să vrea să facă sex
Există studii care sugerează că stilul autoritar, excesiv de disciplinar, acel „a-ți ține copiii din scurt” e mai degrabă periculos decât folositor. Cu cât îți disciplinezi mai agresiv copiii, cu cât le interzici mai multe chestii, cu atât cresc șansele ca aceștia să fie mai rebeli și să facă o grămadă de lucruri „rele” pentru că nu au voie. Cu un titlu de îți ia ochii, What’s wrong with strict parenting?, un articol din ahaparenting.com rezumă puțin problematica, oferind la final surse multiple (cărți despre parenting în relație cu stilul autoritar, despre cum disciplina are efectul opus, ducând de multe ori la activitate delicventă, nu doar rebelă). Conform studiilor, cu cât le interzici mai mult copiilor tău unui anumit lucru, cu atât sunt aceștia mai predispuși să facă lucrul respectiv.
Asta nu înseamnă că ar trebui să le „permitem” copiilor noștri orice — e o linie „fină”, dar nu prea, între a fi autoritar și a fi prea permisiv. Copiii au nevoie de reguli și o oarecare disciplină pentru învățare și comportare — cu toate că diferit, în mod general acest lucru e adevărat atât pentru copiii tipici, cât și pentru neurodivergenți. Însă ce vreau să spun aici este că cu cât o să-i interzici mai tare adolescentului tău să afle despre sex, să facă sex, cu atât o să-și dorească mai tare s-o facă. După logica aceasta, dacă refuzi să le spui adolescenților despre sex ca să nu facă sex, șansele ca ei să facă sunt mult mai mari. Simt că România e încă foarte în urmă din punctul ăsta de vedere.
Un articol din NY Post vorbește despre cum generațiile tinere nu se mai grăbesc într-atât să facă sex și nici să consume alcool sau să aibă anumite comportamente abuzive— poate pentru că, având atâtea cunoștințe despre asta, cu mult mai puține prejudecăți în ceea ce privește corpul, relația cu el, pudicitatea, rușinea ș.a.m.d., nu mai există nici o presiune adevărată să „scape” de ceva sau să „descopere” ceva interzis. Deși studiul care stă la baza articolului (The great decline in adolescent risk behaviours: Unitary trend, separate trends, or cascade?) nu subliniază exact cauzele pentru care adolescenții par să fie mai puțin înclinați către comportamente „auto-distructive” (aici intrând și abuzul de substanțe, fumatul, alcoolul), tocmai pentru că par să fie cauze complexe și multiple, se poate face o corelație cu schimbarea de mediu, informația care circulă mult mai rapid, grija mult mai acută față de mediul înconjurător și poate chiar observarea acelor adulți care s-au lăsat ușor pradă unor comportamente evident abuzive. Eu găsesc neîntemeiată frica unor anumite instituții sau persoane politice cărora le e teamă că dacă le vorbești despre sex, vor vrea să facă asta prea devreme. Cred că frica lor este ilogică în contextul în care avem foarte multe mame minore și analfabeți funcțional: dacă lipsa educației despre sex duce la un declin al activității sexuale la vârste nepotrivite, ar trebui să fim pe minus la fenomenul „mame-minore.” Nu suntem deloc pe minus. Unii copii deja fac sex și nu știu nimic despre asta. Ne e teamă că dacă vor învăța despre asta, măcar se vor proteja? E asta o teamă adevărată?
Există un soi de trend pe Tik Tok în care unele fete tinere vorbesc despre lucruri „absurde” pe care le-au întâmpinat în relații cu diverși bărbați și de multe ori apare „refuzul” bărbatului de a purta prezervativ din diverse motive, acompaniat de presiunea asupra partenerei de a renunța la acest mod contraceptiv „invaziv” pentru plăcerea bărbatului. În cazul nostru, referindu-ne din nou la mamele minore de sub 15 ani și bărbați de peste 20 de ani, putem concluziona cu ușurință că presiunea e cu atât mai mare cu cât e și un joc de putere ce ține de vârstă și nu doar evidenta lipsă de educație sexuală, de multe ori de ambele părți.
Cum îți poate proteja copilul educația sexuală: nevoia de a regândi pudicitatea și rușinea
Uite o idee revoluționară. Hai să nu le vorbim copiilor de grădiniță despre sex. Nici copiilor de la școala primară. Hai, în schimb, să-i învățăm despre propriul corp. Știai că și asta e educație sexuală? Două cercetătoare, Eva Goldfarb și Lisa Lieberman, au făcut un studiu (Three Decades of Research: The Case for Comprehensive Sex Education) ca noi să înțelegem mai bine de ce e important să le vorbim corespunzător despre corp copiilor noștri. În urma acestor cercetări care au ținut 30 de ani și care au luat în calcul educația și din alte școli, nu doar din SUA, Goldfarb și Lieberman au conchis că este crucial să le vorbim copiilor despre „sex” corespunzător vârstei lor. Adică să începem prin a le insufla încredere în propriul corp, să numim corect părțile anatomice, să le vorbim mai ales despre intimitate și cum aceasta nu este permisă între adulți și copii, cum anumite gesturi nu se fac nici între copii. Să încurajăm comunicarea directă atunci când vine vorba despre corpurile noastre și să le oferim o cunoaștere nevoalată, desigur potrivită fiecărei vârste, despre „de unde vin copiii”. E chiar mai ușor decât am crede, cu toate că pot să înțeleg de ce în România pare așa greu de înțeles, o țară încă profund „rușinată” și oripilată de tot ce e sex, dar nu și de mame minore pentru că aia e „vina lor”. Când fiica mea m-a întrebat de unde a apărut ea, mi s-a părut firesc să-i spun că a crescut la mine în burtică. Mi s-ar părea de treizeci de mii de ori mai greu să îi spun că a adus-o barza, cum chiar am auzit pe cineva în urmă cu ceva timp. Am rămas șocată, dar copilul respectiv a învățat singur de pe internet și de la colegi. I-am povestit fiicei mele despre cum a crescut nouă luni de zile înăuntru, cât de mult am iubit-o și atunci, cum s-a transformat dintr-un „bob de mazăre” într-un bebeluș care dădea din mâini și piciorușe. Rămâne una din „poveștile” ei preferate și m-a întrebat într-o zi dacă eram tristă când eram copil pentru că ea nu exista încă la mine în burtică. E mai ușor decât am crede, copiii sunt foarte receptivi și nu sexualizează nimic. Noi, adulții, suntem cei capabili de sexualizare. Există o cărticică numită „Unde-a dispărut Pișpirel?” care vorbește despre un concurs de înot, care ajunge cel mai repede la ovul și explică reproducerea într-un stil haios, neinvaziv și potrivit pentru copilași — fiica mea cel mai mult a fost fascinată de ochelarii de înot ai lui Pișpirel, vrea și ea unii fix la fel.
Există o vârstă potrivită pentru orice, iar studiul lui Goldfarb și Lieberman asta vrea să demonstreze: că trebuie să ne obișnuim copiii cu un limbaj firesc în privința corpului și sexualității. Nu trebuie să le vorbim unor copii de șase ani despre plăcerea actului sexual, încă nu este cazul de așa ceva și nici nu ar putea înțelege la vârsta asta un asemenea lucru. Dar e esențial ca un copil de șase ani să înțeleagă că adulții nu îi ating anumite părți ale corpului, că nimeni nu are voie să îl dezbrace, să îl atingă sau să îi facă orice îl face să se simtă incomod. Iar aceste lucruri, din păcate, nu se învață și nici nu se înțeleg peste noapte. Ca un copil să poată înțelege limitele, să își iubească propriul corp și să poată comunica cu libertate și încredere, trebuie să existe o înțelegere prealabilă lipsită de rușine cu privire la propriul corp și la terminologia care-l înfășoară. Dacă îi învățăm că e „rușine” să vorbim despre părțile noastre intime, atunci în cazul unui abuz, celor mai mulți copii le va fi rușine să exprime actul neverosimil și abuziv prin care au trecut. Educația sexuală timpurie, terminologic și teoretic potrivită fiecărei vârste, are ca scop nu doar această ușurătate firească de învățare și acceptare a propriilor corpuri, dar și siguranța în sine.
Conform studiului îndelungat al celor două cercetătoare, educația sexuală timpurie ne protejează copiii de abuzuri verbale și sexuale. Un copil care cunoaște limitele adulților în ce-l privește, care știe să-și numească corect părțile corpului și poate să observe nereguli în comportament datorită absenței unei rușini toxice nefondate, va ști la rândul său să comunice corect și nevoalat cu părintele când și dacă se întâmplă un act nepotrivit. Am fi nu doar orbi, dar iresponsabili și rău-intenționați de-a dreptul dacă nu am recunoaște faptul că astfel de abuzuri sunt prezente și copiii trebuie protejați. Iar acest lucru nu poate fi făcut doar în familie, mai ales întrucât copiii petrec atât de mult timp în școală, care devine cel de-al doilea cel mai frecventat mediu pe lângă propriul cămin. Educația sexuală e necesară nu doar pentru cunoaștere și iubire de sine, ci chiar pentru protejare/protecție. Cred că Goldfarb și Lieberman au dreptate când spun că educația sexuală n-ar trebui să fie cu mult mai diferită ca matematica. E doar o altă „materie” care n-ar trebui să lipsească din curriculum, atâta vreme cât ne dorim copii sănătoși și în siguranță, și nu doar copii care știu algebră și geometrie, dar nu știu să spună „nu” sau nu își înțeleg funcțiile de bază ale propriului corp.
Copiii vor învăța oricum. Dar ce?
Eu am început să folosesc internetul destul de târziu. Cred că prin 2008. Nici nu știam că mă pot documenta despre lucruri la început. Cred că în aceeași măsură în care ar trebui să existe educație socială, ar trebui să vorbim și despre media și internet, cu o subsecțiune completă și îndelungată despre pericolele pe rețelele de socializare. Dar asta e o altă discuție. Acum copiii se pot documenta mult mai mult. Adolescenții pot afla lucruri nu doar de la prieteni, dar și de pe marele internet, unde există mii de articole pe diverse teme. Cu toate astea, nu toată lumea știe să filtreze fake news, nu toți știm extrem de bine cum să interpretăm o informație, să rămânem critici, să găsim dovezi și să pricepem cu adevărat dacă ceea ce am citit e o opinie puternic argumentată, dar înșelătoare, dacă nu chiar o perspectivă dusă la extrem, de pildă. Cu alte cuvinte, e bine că se pot informa de undeva, mai ales când altcineva nu îi ajută, dar ar fi ideal să existe un suport „oficial” care să le dea o direcție reală, adevărată, pe care să se poată baza atunci când sunt bombardați cu avalanșa de informații și opinii pe internet.
O să spuneți: dar asta e treaba părinților. Și părinții au un aport esențial aici. Dar ce te faci când părinții nu au avut parte de educație sexuală și nici nu știu unele lucruri, pe altele refuză să le înțeleagă și de unele le e chiar frică ori rușine? Mai intervin și probleme ca dificultățile de comunicare pe un subiect atât de „sensibil”, mai ales când nu a existat o deschidere prealabilă și constantă pe tema asta în familie. Sunt copii care nu au o situație armonioasă acasă. Copii cu părinți neînțelegători sau chiar toxici. Copii fără părinți. Poate că pentru unii educația sexuală în școală nu are „sens” pentru că acasă li s-a spus tot. Poate, deși mă îndoiesc că nu le-ar fi de folos să experimenteze normalizarea instituțională a unui subiect firesc. Cu toate astea, trebuie să ne gândim mai ales la cei care nu au acces la informație, la empatie, înțelegere, educație, la aceia care vin din medii defavorizate și chiar la cei care poate au părinți buni și iubitori, dar care totuși nu sunt capabili să aibă aceste discuții cu ei și să îi îndrume. O societate nu e compusă doar din familii „ideale”, nici măcar în societățile mai avansate, darămite în România, unde mai avem atât de mult de lucru. E atât de important să le oferim o mână de ajutor acestor copii — să se înțeleagă pe sine, dar și în relație cu ceilalți, să-și învețe funcțiile corpului, să înțeleagă ce este abuzul și cum să nu fie „păcăliți” de o serie de adulți care sunt, așa cum statistica mamelor minore continuă să ne-o demonstreze, capabili să-i „păcălească.”
Sigur că toți învățăm până la urmă. Dar ce? Cred că ar trebui să fim conștienți de anomalia asta. De faptul că sunt adulți printre noi care nu au o relație sănătoasă cu propriul corp, care au crescut și trăit în rușine și pudicitate. Venind la rândul meu dintr-o cultură profund rușinată și pudică, știu puțin despre ce vorbesc. Mi-a fost foarte greu să înțeleg că nu ar trebui să-mi fie rușine cu propriul corp, că pudicitatea nu este o virtute, ci un prag psihologic greu de trecut. În urmă cu ceva timp cineva a postat pe Facebook un printscreen și s-a râs groaznic de tare: o femeie povestea pe un grup cum prietenul ei a păcălit-o pentru că atunci când culmina, îi arunca cu cremă nivea pe burtă. S-a râs mult, dar mie mi s-a părut trist și mi s-a părut de asemena greu să înțeleg ce s-a întâmplat aici. În afara multor situații „comice” de acest fel, sunt adulți printre noi care nu înțeleg ce fac, deși fac sex de atâția ani. Și ei și noi compunem societatea. Pe ei și pe noi trebuie să ne bazăm atunci când vorbim despre înțelegerea pe care o vor avea copiii noștri asupra corpului lor și, mai târziu, la vârsta potrivită, asupra sexului.
Atunci când ne gândim la educație sexuală, hai să ne gândim mai bine așa. Vrem ca acești copii să devină adulți funcționali care să se iubească corect, atât pe sine, cât și pe celălalt, sau vrem să fie adulți analfabeți funcțional care să facă sex, dar să nu știe diferența dintre vagin și uretră, să nu știe să se protejeze, să nu înțeleagă nici măcar ce e consimțământul? Copiii noștri vor face sex într-o zi, chit că ne place sau nu, cu toții sperăm că asta se va întâmpla când se vor simți ei pregătiți, nu la vârste fragede, nu în medii nepotrivite. Ne iubim copiii și vrem să-i protejăm. E firesc. Dar într-o zi vor face sex. Și nu e mai bine să știe ce se întâmplă cu ei decât să nu știe? Nu e mai bine să-i protejăm cu înțelegere și cunoaștere decât să-i lăsăm să se descurce singuri „când vine vremea” și de acolo, normal, e vina lor că n-au știut mai bine? Educația sexuală e mult mai mult decât „sex” și „masturbare”. Educația sexuală înseamnă o informare și înțelegere corectă asupra propriului corp și a limitelor pe care trebuie să le avem fiecare în relație cu celălalt.
Așadar, înțeleg grijile părinților, profesorilor, instituțiilor, persoanelor publice, religioase și politice în legătură cu problematica sexului: nu vrem să ne sexualizăm copiii și să îi împingem către acte sexuale la vârste nepotrivite. Cu toate astea, cred că aceste griji sunt ele însele supra-sexualizate într-o societate în care rușinea și pudicitatea sunt norme. Pentru că atunci când vorbim despre „educație sexuală”, noi, adulții, se pare că ne gândim direct la sex nepotrivit. Când, de fapt, educația sexuală înseamnă informare potrivită cu vârsta, pe etape, despre ce înseamnă corpul, care sunt funcțiile sale, diferențele dintre corpuri, care sunt schimbările care apar, ce înseamnă reproducerea, „cum” apar copiii și, atunci când se ajunge la vârsta potrivită, desigur, e esențial să le vorbim adolescenților noștri și despre actul sexual în sine, ce înseamnă, care sunt pericolele, de ce e important să aibă o relație sănătoasă cu sine și ceilalți în privința asta.
Cred că acei părinți cărora le e frică să vorbească despre sex ca să nu facă adolescenții sex privesc problema dintr-un unghi ineficient. Ei vor face oricum sex într-o zi, dar dacă îi creștem pudici, plini de rușine și neîncrezători (și în noi, normal, dacă suntem atât de închiși față de ei), atunci nu doar că se pot expune unor pericole pe care realmente nu le cunosc și înțeleg, dar nici nu vor alege să ne ceară ajutorul atunci când intervine un abuz. Pentru că nu vor avea încredere în noi. E absolut esențial să normalizăm discuția despre educația sexuală nu pentru că ei nu vor afla singuri despre sex. Pentru că vor afla și vor experimenta cu sau fără voia sau cunoașterea noastră. Dar vor face toate astea prin intermediul unor informații pe care nu le pot verifica, vor putea fi păcăliți și mințiți ușor, nu mai spun că unii nu vor avea acces la niciun soi de informație pertinentă și ajutătoare cu privire la sex, consimțământ, abuz și protecție sexuală (nu mai spun nimic despre importanța de a cunoaște bolile cu transmitere sexuală). Suntem țara care dă cele mai multe mame minore tocmai pentru că nu vorbim despre sex. Deja se întâmplă de ani de zile lucrul de care ne e teamă: copii fac sex. Și noi, în loc să ajutăm aceste fete de sub (SUB!) 15 ani, le stigmatizăm, nu le oferim nici sprijin, nici educație, ne e frică să spunem „sex” în școli, dar nu ne e rușine că nu am ajutat un copil să nu devină prada unui adult de peste 20 de ani. Nu pot să nu mă întreb, de ce ne e frică de fapt? Copiii deja fac sex și nu știu nimic despre asta. Poate că nu ne e frică de sex și poate nu ne pasă atât de mult de acești copii cum pretindem, mai ales că „nu sunt ai noștri” și era treaba cui „i-a educat”. Ne e frică să nu vorbim noi despre sex pentru că ne e rușine și habar n-avem ce înseamnă. Poate că asta e, de fapt.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #7, ediția de primăvară 2023.
