Mi-a plăcut foarte mult să citesc Jocul lui Ender, de Orson Scott Card. Îmi amintesc și acum încântarea pe care am resimțit-o când am descoperit seria. Nefiind o cititoare de Science Fiction la fel de pricepută ca alți cititori mai înrăiți, m-am bucurat totuși de fiecare dată când am dat peste un SF care mie mi s-a părut bun — cu o narațiune bogată și o premisă tulburătoare, avea toate ingredientele unei povești de succes. M-au amăgit mai ales diversele reflecții filosofice și această idee a înfricoșării în fața unor specii necunoscute, pe care poate le presupunem a fi dăunătoare chiar dacă dau semne de conștiință și rațiune diferite de-ale noastre. Mi s-a părut bun Orson Scott Card mai ales la a sublinia, cu o anumită subtilitate, această frică în fața necunoscutului și nedreptatea care decurge din natura defensivă, transformată prea rapid în ofensivă, a naturii umane. Mi-am zis, inevitabil, că am de-a face cu un autor inteligent și empatic și, într-un fel, mi-a plăcut și de Orson Scott Card la fel cum mi-a plăcut de Jocul lui Ender. De aceea, atunci când am aflat că este homofob, am fost extrem de tristă. Nu am mai putut să citesc nicio carte de-ale lui de atunci, cu toate că altfel cu siguranță m-ar fi interesat să-l mai explorez.
Rasismul lui H.P. Lovecraft
E mult mai ușor să ierți autori morți — tocmai pentru că au scuza perfectă. Toate greșelile lor sunt îngropate, descompuse, transformate în cenușă. Discuția devine teoretică și chiar interesantă din punct de vedere academic — în vreme ce e posibil să nu citești niciodată autori ca H. P. Lovecraft, care a fost un rasist vehement, s-ar putea să treci peste remarcile misogine ale lui Nietzsche — sigur, le observi, te deranjează, dar nu poți să îi ignori toată filosofia, mai ales dacă chiar o studiezi. S-ar putea chiar să fii de acord cu anumite viziuni ale sale pur filosofice (sau nu) care nu țin de nedreptăți și misoginism.
În orice caz, dacă ai judeca toți autorii morți și ai refuza să îi citești din motive de genul acesta, nu ar mai fi mare lucru de citit. Pentru că, având în vedere societățile foarte diferite în care au trăit și faptul că majoritatea au fost înțesate de nedreptăți multiple și îngrozitoare și având în vedere că suntem într-o măsură foarte mare și poate îngrijorătoare produsul epocilor în care trăim, nu avem ce să facem cu autorii morți. Poate că, dacă ar fi trăit în timpurile noastre, Nietzsche nu ar mai fi fost așa misogin, Lovecraft s-ar fi tămăduit de rasism și Aristotel ar fi fost împotriva sclaviei și n-ar fi susținut că persoanele cu dizabilități nu pot fi frumoase sau bune.
Îngropăm securea războiului, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să analizăm opere sau autori cu contextul potrivit, scoțând în evidență nedreptățile și greșelile pe care le-au „înfăptuit” în operele lor, fiind sau nu produsul epocilor în care au trăit (deși, în ceea ce privește majoritatea, mai mult ca sigur că da). A anihila o astfel de discuție înseamnă cenzură și poate însemna, în același timp, un declin intelectual.
Reformularea lui Roald Dahl
E la fel de problematic atunci când se decide scoaterea unor pasaje din texte sau reformularea lor completă, fără păstrarea originalului. De pildă, reformularea unor pasaje din cărțile lui Roald Dahl pentru a se preta mai bine publicului tânăr contemporan — această idee a provocat suficiente ridicări din sprânceană pe care, de altfel, le înțeleg. Însă ignorarea spațiului în care trăim este, în aceeași măsură, o eroare. Am avansat și, cu cunoștințele pe care le avem acum, ne dăm seama că nu e la fel de benefic (și că, de fapt, nu a fost niciodată) ca cei de vârste fragile să citească anumite jigniri sau formulări prea agresive pentru vârstele lor. A anula cărțile lui Dahl și a distruge originalul, însă, de-abia asta înseamnă crimă — a reformula potrivit unui public și unei vârste, cu mențiunile corecte și specificarea exactă a acestor modificări poate fi un lucru benefic pentru cei care vor ajunge la carte și pentru însăși păstrarea lui Dahl într-o societate care, altfel, poate nu l-ar mai agrea.
Dar distrugerea completă a originalului și a incapacita publicul larg de a putea obține aceste exemplare înseamnă din nou cenzură și, într-un anumit context, o crimă adusă literaturii. Sunt multe nuanțe de luat în considerare — și cred că există printre noi suficienți nostalgici care-și doresc să se păstreze toate cărțile așa cum sunt, cu toate că de multe ori trebuie să luăm în considerare aspectul important al educării copiilor și cum misiunea supremă în fața literaturii se face de către adulți, nu de copii, care trebuie mai întâi să se apropie de ea și să primească cărți bune nu doar pentru vârstele lor, ci și pentru timpurile în care trăiesc. S-ar putea ca un copil de 8 ani să nu se distreze la fel de mult cum s-ar crede citind replici de genul „prostule” și „grasule” când există atâtea campanii anti-bullying care le spun că nu-i frumos să vorbească astfel. Unde vor duce toate astea? E deja o viziune socială pe care nu mi-o pot asuma în acest articol.
Nuanțele Fernandei Melchor
Vorbind însă doar despre literatură, e important să nu pierdem din vedere nuanțele și să ne gândim câte de importante sunt spațiile și vârstele pentru un anumit tip de literatură. Fernanda Melchor spunea că i-a fost teamă ca cititorii să nu interpreteze Sezonul uraganelor ca pe o carte transfobă — sau, mai mult, că ea însăși ar avea o astfel de poziție misogină și transfobă. Un cititor pregătit să ajungă la Sezonul uraganelor, care e o carte dură și cu un flux al conștiinței superb și întortocheat, poetică și murdară în același timp, nu cred că o să poată tragă această concluzie despre Fernanda Melchor.
Dar să zicem că ar putea avea această confuzie, este suficient să asculți sau să citești un interviu cu autoarea pentru a-i înțelege poziția. Este la fel de fundamental poate să nu uităm că există o rațiune internă a narațiunii. Un roman e o întreagă lume și trebuie să-și respecte ordinea internă — asta înseamnă de multe ori că vor fi personaje oribile, misogine, rasiste, că vor exista scene degradabile și degradante, în funcție de ce carte întâlnim.
A judeca romanul bazându-te pe scene din realitate, conform lui Nabokov
Stimabilul V. Nabokov care a scris controversata Lolita spunea că nu ar trebuie să confundăm autorul cu opera — și există multe viziuni în direcția aceasta. Mai spunea și că trebuie să judecăm o carte fără a o confunda cu realitatea. Realitatea e una, romanul e alta, dacă vrei să îl judeci, trebuie s-o faci luând în considerare logica și rațiunile sale interne, personajele, povestea în sine, dialogul, construcțiile, întâmplările, toate acestea sunt în roman și nu în afara lui. A judeca romanul bazându-te pe argumente și scene din realitate este, conform lui Nabokov cel puțin, o greșeală.
Să confundăm sau să ignorăm, conform lui Mortimer Adler
Dacă ar fi să vorbim despre analizarea în amănunt și cât mai productiv a unei opere, viziuni similare și chiar mai complexe vom găsi în cartea lui Mortimer Adler, Cum se citește o carte. Deși este fundamental să nu confundăm autorul cu opera, e totuși greu să-l ignorăm atunci când viziunile lui nu se potrivesc cu viziunile noastre — eu, cel puțin, nu sunt foarte interesată să citesc autori contemporani care sunt rasiști, misogini sau homofobi. Mi-e greu să trec peste aceste viziuni ale lor și mi se pare dificil să citesc cărțile lor fără aceste chei de lectură — deși cărțile în sine de multe ori nu prezintă aceste viziuni.
Îmi asum deseori această pierdere — m-am ars, de exemplu, cu Orson Scott Card pentru că în Jocul lui Ender nu există niciun indiciu spre caracterul îndoielnic al autorului. Poate că ideal ar fi să nu știm nimic despre autor — să aibă o moarte literară adevărată, să fie cum zicea Barthes și să avem de-a face doar cu textul. Însă realitatea este că, având un oarecare acces la autorii contemporani, nu putem să-i ignorăm cu desăvârșire. Pericolul extremismului e aici cu atât mai mare — scandaluri pe teme mai mici sau mai mari, replici inofensive ale unor autori transformate în injurii la adresa unor grupuri minoritare când aceste injurii nici n-au avut loc. Nuanțele se dispersează și e din ce în ce mai evident că știm să ne certăm. E ca mema aceea care spune că discuția în contradictoriu cu un filosof e ca lupta în noroi cu un porc — după o vreme îți dai seama că porcilor le place să stea în noroi. Mă rog, numai că noi nu suntem toți filosofi și apți în tehnica dialogului argumentativ. Și e mult prea ușor să ne certăm pe internet.
Cu toate acestea, având în vedere tot ce am scris până aici, mă întreb dacă nu e totuși contraproductiv și chiar dăunător să ignorăm pozițiile unui autor și să îi asumăm o anumită violență a textului, să analizăm textul din perspectiva realității, și nu a logicii interne a poveștii și să scoatem la iveală niște transgresiuni care totuși nu există. Dacă Fernanda Melchor ar fi acuzată de transfobie din pricina cărții Sezonul uraganelor, mi s-ar părea nu doar trist, dar nedrept și lipsit de logică — ar însemna că tot ce a spus Fernanda Melchor până atunci a fost ignorat cu desăvârșire, nu doar că a fost citită cartea eronat, mai înseamnă și că acea carte a fost judecată din perspectiva realității. Dacă mă întrebi pe mine, transfobia și misoginismul din Sezonul uraganelor, indiferent de scopurile lor artistice și literare, scot la iveală tocmai nedreptatea și eroarea unor astfel de viziuni — deci are mai mult scop educativ și de scoatere în evidență a caracterului murdar, agresiv și, în definitiv, greșit al unui astfel de comportament (e fantastică și pentru că întreține mediul narativ foarte bine; sărăcia de caracter, dar fi financiară/culturală a personajelor e intactă și foarte realistă și datorită perspectivelor lor cu privire la „vrăjitoare,” personajul nostru trans). De fapt, în literatură de multe ori e violență și misoginism, rasism, transfobie — uneori aceste elemente sunt inserate pentru logica internă a romanului, de multe ori se transformă chiar într-un mecanism prin care se acuză aceste lucruri îngrozitoare.
Mai sunt de luat în calcul și altele, ca de exemplu apartenența unui roman la o anumită epocă și terminologie, la o anumită identitate și viziune. A altera detaliile și a face un efort de a fi „corect politic” înseamnă însăși moartea literaturii. Parcă Tatiana Țîbuleac spunea că nu e treaba autorilor să fie politici (dar mai ales corecți politic) — de fapt, sunt multe fațete ale acestei probleme. Autori ca Marlon James (de culoare, jamaican) sau Carmen Maria Machado (lesbiană) ar susține că scrisul în sine este un act politic. Se întâmplă să fiu de acord. Asta înseamnă că trebuie să-ți fii fidel doar scrisului tău — doar aia e treaba ta și ăla e actul tău politic.
Dacă se întâmplă însă să ai un caracter îndoielnic din punct de vedere moral, nu știu cât mai reziști în viața publică azi — vezi momentul când Kevin Spacey a fost scos din House of Cards din cauza acuzațiilor dovedite a fi nefondate. Nu putem să ignorăm viețile autorilor, cu siguranță, iar acest lucru nu e întotdeauna un lucru rău — dacă nu ne place limbajul unei cărți, e perfect rezonabil să nu ne apropiem de ea, dar dacă o facem, poate e important să privim cartea în sine, să fim atenți la logica sa internă și să încercăm să nu transpunem acest text în realitatea noastră de zi cu zi. Unde n-ar rezista și, dacă ar fi o instanță reală în 2023, ar fi probabil complet distructibilă.
E poate cel mai bun moment să ne folosim de înțelepciunea comunității BookTok și să spunem și noi ca unii influencers de carte, la întrebarea: De ce nu faci chestiile astea în viața reală decât să citești despre ele? Stai un pic, Karen, să-mi iau sabia și dragonul din garaj și să mă duc să lupt împotriva lordului întunericului, just a sec.
Cred că avem dreptul de a scrie despre cărți, cum și ceilalți au dreptul de a ne disputa opiniile și convingerile. Însă aș rămâne cu această notă mai mult sau mai puțin reflexivă în care, revizitând memoria, îmi dau seama că nimic, dar absolut nimic din proza din Jocul lui Ender nu m-a făcut să cred că Orson Scott Card ar fi homofob, realitatea a fost dură ca un duș înghețat în plină iarnă. Frumusețea și dreptatea pe care le găsești într-o carte nu-ți garantează caracterul identic al autorului — cum violența unui text nu reflectă acțiunile sau personalitatea autorului. E un text. Și uneori, tocmai pentru că înfurie și e nedrept și te face să rupi cuvintele, e un text foarte bun.
