Dureri de creștere sau de ce nu mai contează ce ar fi trebuit să doară

Fotografie de Alena Darmel

Trei ani, cinci sau poate șapte. Când depășești vârsta de 35 de ani, amintirile sunt oricum amestecate. Cel mai probabil își rămân doar senzațiile, nici măcar sentimentele, pentru că și acelea au toate șansele să fie alterate de trecerea inexorabilă a timpului. Așa că în spatele pleoapelor te invadează doar imagini, bucăți de puzzle irelevante pe care nu le poți pune cap la cap indiferent cât de mult te chinui să le găsești colțurile. Mereu rămân goluri cu margini nefinisate și informații de umplutură ce îți determină personalitatea, îți conturează frustrările care se înrădăcinează adânc în reacțiile constant nepotrivite pe care ajungi să le conștientizezi în momentele de luciditate.

Câți dintre noi ne-am simțit alienați de propriii părinți în timp ce creșteam alături de ei, îi urmam la cumpărături, mâncam la aceeași masă, tremuram în fața unei note proaste sau ne îmbrățișam incomod în preajma sărbătorilor? Câte sentimente ne înfrânam pentru că nu știam de unde izvorăsc și nici nu aveam idee cum să le gestionăm? 

Privind în urmă, îmi dau seama că întreaga copilărie a fost înțesată de trăiri contradictorii și nesiguranțe de sine. Teamă de abandon, frica de a nu dezamăgi, spaima de pedepse corporale și singurătatea care venea la pachet cu fiecare privire dezgustată pe care o simțeam până în cotloanele întortocheate ale ființei mele, catalogată ca fiind mereu inadecvată. 

Apoi a venit adolescența și alienarea s-a mărit. Discuții care nu puteau fi purtate, gânduri care trebuiau ținute în frâu, rebeliuni nejustificate folosite adesea ca strigăt de atenție. Totuși, nimic nu părea să funcționeze. Comunicarea nu căpăta sens, colaborarea era forțată, umbrită de critici constante care nu făceau altceva decât să demonstreze cât de departe mental și emoțional ne aflam unii de alții.

Timpul trecea și lucrurile deveneau din ce în ce mai absurde. Vizite rare și mese incomode împreună, unde orice discuție importantă era mai bine să fie evitată pentru că nu ar fi făcut altceva decât să creeze teren prielnic pentru alte critici și acuzații. 

Câți dintre noi am privit neputicioși la relațiile cu părinții noștri, dedublându-ne până aproape de un prag acceptabil, la limita schizofreniei, încercând să le găsim scuze? Că suntem generații diferite, că stilul lor de viață e ciclic și comod și că nu vor fi niciodată în stare să ne ofere un sfat sau un umăr pe care să plângem la nevoie pentru că orice acțiune de-a noastră nu le provoacă decât nemulțumire. 

Nu cred că există stadiu prin care să nu fi trecut. Teamă, furie, repulsie, victimizare, răzbunare, umilire, disperare, nesiguranță, tânjală, depresie. Comparații interminabile cu alți adulți care păreau că reușesc să gestioneze relațiile cu propriii copii altfel, benefic, afectuos. Scenarii constante despre cum ar putea decurge favorabil anumite conversații sau despre sentimentul de vinovăție adânc înrădăcinat ori de câte ori apărea gândul că ți-ai dori ca ei să moară, astfel încât să nu fii nevoit să faci parte din acest cerc vicios. 

Le-am gestionat pe toate asimilându-le în structura mea fragilă și încercând să-mi cenzurez pornirile năvalnice pe cât posibil. Când am obosit, am luat distanță. Multă și irevocabilă. Am rărit vizitele până au trecut ani, am limitat conversațiile telefonice la discuții banale despre vreme și personaje necunoscute. Am stat în telefon și am ascultat mimând un interes fad și prefăcându-mă că întrebările pe care le adresam încurajau conversația. În fapt, nu mai auzeam nimic de mult. 

Societatea ne-a învățat să îi iubim și șă-i acceptăm așa cum sunt. Să îi înțelegem, susținem și să ținem cont de părerile lor din respect, chiar și atunci când devine clar că ne confruntăm cu realități diferite. 

Eu am ales să nu mai mă consum. Nu a fost o decizie logică pe care pur și simplu am pus-o în aplicare. A fost doar o lipsă de interes care s-a accentuat cu fiecare interacțiune fadă care ne cataloga mai degrabă ca străini, nu ca pe ființe ce împart același ADN. Cu timpul a devenit irelevant, din ce în ce mai puțin dureros, neimportant. 

Problemele lor, durerile, certurile, frustrările sunt lucruri cu care nu pot empatiza mai mult decât aș face-o în fața unui documentar adresat persoanelor cu probleme psihice. Iau la cunoștință și apoi îmi fac o cafea în timp ce mă gândesc care ar putea fi următoarea mea lectură. Sau ce aș vrea să gătesc pentru cină când ajung acasă. 

Mi-a luat mult timp și m-a secat de multă energie lupta interioară prin care simțeam că le datorez ceva înapoi pentru întâmplarea de a mă naște ca să bifeze pe o listă imaginară un task prevăzut în contractul matrimonial – greșit redactat de la început – între doi oameni care nu se cunoșteau și nu au reușit să se simpatizeze niciodată. 

Când am realizat că nu am nicio obligație morală și că doar dacă vreau să fac o faptă bună, pot să le dau atenția de care au nevoie uneori pentru a refula dintr-o viață ratată, m-am eliberat. Treptat, pe nesimțite, natural ca trecerea timpului. 

Posibil ca durerea să fie tot acolo, pe fundal, dar să fie mascată sub alte forme, căci senzația constantă de alienare de cei care ți-au dat viață nu poate fi smulsă complet de la rădăcină. Poate fi raționalizată și acceptată ca n-a fost să fie, dar își va scoate mereu ghearele când vine vorba de a te atașa emoțional de alte persoane. Cel puțin știu de unde mi se trage și pot lucra cu asta, cu mine.

Întrebarea care îmi rămâne la final e asta: ar trebui să doară ceva ce nu mai doare de mult? Este greșit să accepți cu indiferență că nu mai simți nimic legat de cei care ar trebui să fie Alfa si Omega? Și dacă e greșit, de ce e liniștitor și confortabil?

mm
Dana Nichițelea
Născută la data de 05.07.1985, absolventă de studii psiho-sociale, mamă, devoratoare de cărți, pasionată de filme și cești de cafea aromată, a fost întotdeauna atrasă de ideea de a crea ficțiuni sau scurte povestiri. În februarie 2020 și-a permis să dea o șansă ideii de a scrie proză scurtă, liberă, îmbibată într-o zonă de sarcasm controlat, lansându-și astfel primul volum de proză scurtă, „Povestea funcționarului care a devenit cuier”, la Editura Heyday Books, Bacău. În septembrie 2021 a avut șansa de a face parte dintre autorii colecţiei de nuvele „Nuanţe de piper şi ciocolată”, lansată la Editura Siono, București, iar în februarie 2021 a publicat primul roman – „La răsărit e ceață“ – cu suportul Editurii Heyday Books, Bacău. În septembrie 2024, a lansat cel de-al doilea roman – „Ultima minciună de pe Pământ“, un roman psihologic cu elemente distopice, apărut la Editura Petale Scrise, Bihor. Totodată, la aceeași editură, va apărea până la finalul anului 2024, o colecție de povestiri – „Căminul de Fete“, unde autoarea contribuie alături de alți autori cunoscuți. În timpul liber îi face plăcere să fie parte din comunitatea de prieteni și cititori Literatura pe Tocuri, unde scrie recenzii de carte și diferite articole, care se pot regăsi și pe blogul personal – dananichitelea.ro.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici