Când mergem în vacanță la bunici, îi găsim întotdeauna depășiți de prezent, dar convinși că inamicii fictivi ai acestei țări vor să fugă cu pensia lor… iar pe fundal se aude vocea unui prezentator de la România TV. De Paște și de Crăciun primim un mesaj identic cu cel din anii anteriori de la o rudă care s-a izolat într-o căsnicie nefericită și care știe sigur că un moment de intimitate cu moaștele îi va da putere să-și crească copilul așa „cum s-a pomenit”, urmând modelul părinților ei. În autobuz întâlnim persoane care își acoperă buzunarul sau își trag geanta în față în prezența unei persoane de culoare. Pe stradă, o femeie ne oferă o broșură cu titlul „Cum să-ți menții corpul sănătos”, iar înăuntru îl întâlnim pe Dumnezeu în fiecare paragraf. Unchiul tău îți spune că vaccinul e trimis de Oculta Mondială ca să stârpească omenirea, iar preotul și publicul său ascultător te amenință cu flăcările iadului pentru că iubești o persoană de același sex.
Ura și frica se instalează cu ușurință în identitatea unei persoane dezorientate, care are nevoie constantă de îndrumare în viață. Ce îi face pe acești oameni să se încreadă 100% în anumite posturi TV, forțe supranaturale și tradiții ce domină bucata de pământ pe care s-au născut? Cred că unul dintre răspunsuri ar fi siguranța celui care a ținut discursul în fața lor – în mod direct sau prin ecranul televizorului. În următoarele rânduri voi parcurge tema îndoctrinării și a știrilor false, cu ajutorul unor personaje din filme și a unor documentare.
În 2006, Rachel Grady și Heidi Ewing au adus în premieră, la festivalul de film Tribeca, documentarul Jesus Camp, despre o tabără de vară în care copiii erau învățați că au puteri profetice și că pot salva America (și lumea în general) pornind un război religios care să le facă dreptate și să-și „ia țara înapoi”, iar una dintre întrebările care erau adresate noilor membri este câți dintre voi și-ar da viața pentru Isus? Chiar dacă echipa din spatele documentarului intenționa să prezinte acest cult evanghelic creștin într-un mod obiectiv, imaginile au dezvăluit un sistem de educare extremist, care a stârnit controverse la nivel global și a dus la închiderea taberei. Cel mai direct mod, cu rezultate imediate, în care poți să ții captivă o persoană în acest stil de viață este să-i repeți zilnic că singura soluție pentru orice fel de problemă este divinitatea. Filmul Miraculum, lansat în 2014, ne prezintă o tânără martoră a lui Iehova, care refuză să doneze sânge pentru logodnicul ei diagnosticat cu leucemie și își pune toată speranța în puterea vindecătoare a credinței.
Același tip de soluție, care presupune vindecarea prin practici religioase, întâlnim și în cazul Tanacu, ecranizat de Cristian Mungiu. Filmul După dealuri (2012), inspirat din cartea Tatianei Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu, prezintă povestea sumbră a Irinei Cornici (în film, Alina Ringhis), care a murit în urma unui ritual de exorcizare la o mănăstire din Vaslui. Dacă privim prin ochii preotului de la Tanacu, Irina, o tânără cu probleme psihice, își schimbă complet forma într-un corp posedat de demoni și e nevoie să intre, forțată, într-un dialog violent cu Dumnezeu. Este nevoie de intervenția divină și în alte cazuri, cum ar fi relațiile oamenilor și intimitatea acestora. Aici, un exemplu bun este prezent în filmul biografic Boy Erased (2018), regizat de Joel Edgerton, unde Jared, fiul de 19 ani al unui preot baptist, își dezvăluie orientarea sexuală și este supus la terapia de conversie. Această metodă, de-a dreptul terifiantă, care încă se practică în anumite state, este analizată și în documentarul de pe Netflix Pray Away, lansat anul acesta. Alți doi „salvatori” care merită menționați sunt personajele principale din filmele The Student/(M)uchenik (2016) și Saint Maud (2019), Veniamin Yuzhin și Maud.
În aceste cazuri, îndoctrinarea este directă. Adulții abuzează de puterea pe care au o asupra copiilor și încearcă să-i transforme în reflexii obediente ale propriilor persoane, la fel cum s-a întâmplat și în cazul lor. Există, însă, și îndoctrinarea indirectă, care se manifestă prin intermediul media și în bula de internet, unde există foarte multă informație agresivă, susținută de un sentiment de grijă pentru receptor. De cele mai multe ori, emițătorul se folosește de subiecte ca etnicitatea, proveniența, tradiția și credința, iar efectele sinistre rezultate sunt homofobia, xenofobia, rasismul și patriotismul extrem.
Documentarul The Brainwashing of My Dad (2015) aduce câteva informații utile în această direcție, prin intermediul unui bunic care și-a schimbat total atitudinea și convingerile, în urma calupului nesfârșit de fake news împins de dreapta conservatoare, ajungând dependent de emoții de natură agresivă. Cum spunea și Kathleen Taylor, 5 factori importanți care duc la noi convingeri imediate și nocive sunt izolarea, controlul, incertitudinea, repetiția și emoția puternică. Cei care predică astfel de idei folosesc foarte des cuvântul agendă și au grijă să le reamintească ascultătorilor că ei spun întotdeauna adevărul pe care alte publicații încearcă să-l ascundă. Este o tactică de a induce sentimentul fricii, iar multă lume sfârșește prin a se simți amenințată de o lume în care am putea fi egali cu toții. Folosindu-se de zei care îi favorizează doar pe ei și de tradiții și reguli pe care le-au stabilit doar în beneficiul lor, au plantat în mentalitatea colectivă ideea că minoritățile nu pot avea drepturi decât dacă le fură de la cei care le au deja și că cei majoritari vor avea mai puține drepturi în momentul în care minoritățile vor fi la același nivel cu ei… ceea ce este ridicol și ilogic.
Internetul te poate integra într-o realitate distorsionată, chiar dacă faci parte din generațiile Y și Z… și, uneori, niște simple memes pot fi surprinzător de nocive. Cum s-a întâmplat și în cazul lui Pepe the frog. Documentarul Feels Good Man (2020) ne arată cum o broscuță inocentă, dintr-o carte de benzi desenate, s-a transformat într-un hate symbol și a ajuns să-l ajute pe Trump în campanie. Orice poză de pe internet poate fi transformată, cu ușurință, în ceva instigator… iar cultura memes permite oamenilor să se ascundă în spatele unor imagini ce vor să păstreze aparența de glume nevinovate și să nu fie trași la răspundere. Prin versiunea întunecată a lui Pepe the frog, mulți tineri apolitici au fost ademeniți pe un teritoriu necunoscut, au ales să-l susțină pe Trump și să împrumute din principiile mișcării alt-right.
Cu resursele necesare, nu este atât de greu ca o personalitate extremistă să fie aleasă în funcția de șef al statului și să rămână idolul anumitor oameni după ce nu mai e la putere. Ura este întotdeauna butonul declanșator care face posibilă durabilitatea unei idei nocive în mentalitatea oamenilor și a generațiilor ce urmează, după cum am văzut în American History X (1998). Chiar dacă neo-nazismul și-a pierdut din adepți, supremația albilor încă pare să fie visul umed al multor cetățeni.
În prezent, unul dintre cele mai puternice fenomene de îndoctrinare a maselor este regimul lui Kim Jong-un. Au fost create, de-a lungul timpului, o mulțime de documentare care prezintă situația îngrozitoare din Coreea de Nord, dar, poate, cel mai tulburător este Under the Sun/V luchakh solntsa (2015). Subordonații lui Kim au acceptat ca Vitaliy Manskiy să vină în Coreea de Nord și să filmeze un documentar, cu condiția să aibă control deplin asupra scenariului. Ceea ce se întrezărea a fi un alt film de propagandă, care să prezinte global universul ideal construit de dinastia Kim, s-a dovedit a fi, finalmente, un lungmetraj care dezvăluie modul în care sunt îndoctrinați copiii nord-coreeni și supuși unui stil de viață inuman. Pentru rolul principal a fost aleasă Lee Zin-Mi, o fetiță în vârstă de 8 ani, care urma să facă parte din Uniunea Copiilor. Documentarul urmărește viața acesteia, sub presiunile celor care au instruit-o să dea impresia că este cea mai fericită făptură de pe pământ, crescând în razele mult-iubitului conducător. Ceea ce face acest documentar fascinant este că regizorul a lăsat camera să filmeze și în pauze, fără ca nimeni să suspecteze. În aceste intervale de timp, când realitatea nu este fardată strident de scenariul propus de nord-coreeni, întâlnim o fată speriată, obosită, care încearcă să-și oprească lacrimile.
Dacă o persoană reușește să controleze cetățenii unui întreg stat, imaginați-vă cât de ușor poate să fie pentru un părinte să aibă controlul absolut asupra membrilor familiei. Yorgos Lanthimos propune, prin Dogtooth/Kynodontas (2009), un experiment foarte interesant, din care rezultă o realitate alterată, formată în izolare. Filmul ne lasă să privim prin gaura cheii în casa unei familii disfuncționale, în care toate deciziile sunt luate de un tată manipulator. Fără să aibă contact cu lumea din spatele gardului, copiii sunt educați după regulile total atipice ale părintelui, care consideră că fiul și cele două fiice sunt niște animale care trebuie dresate și monitorizate atent pe tot parcursul vieții lor. Chiar dacă acesta e un scenariu fictiv, se găsesc foarte ușor asemănări comportamentale între această familie și cele care trăiesc în jurul nostru. Pornind de la formula ,,eu te-am făcut, eu te omor”, putem să schițăm un portret fidel al cetățeanului care e convins că deține adevărul absolut, iar copilul este extensia lui din plastilină, care poate fi modelată în funcție de natura frustrărilor sale.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 2, ediția de iarnă 2021-2022.
