„Toată ziua erau pe drum, drumul lung, negru,
se opreau după-masa ca să-mbuce cîte ceva din proviziile împuţinate.
Băiatul îşi scotea camionul din rucsac şi, cu un băţ, desena
drumuri în cenuşă.”
Pentru mine, Drumul de Cormac McCarthy e o surpriză la fel de mare precum Tot ce este de James Salter, un roman la fel de intens precum Sălbaticul de Guillermo Arriaga. Deşi ascultasem audiobook-ul, lectura a fost o adevărată revelaţie, chiar dacă ştiam deja subiectul – asta datorită stilului curgător şi intensităţii maxime în care McCarthy îşi ţine personajele şi cititorul.
Cartea începe într-o noapte foarte geroasă şi mai întunecată decît întunericul, „întunericul fără nume”, o iarnă atomică în care un bărbat se trezeşte şi are grijă să nu-l deranjeze pe fiul său, băiatul fiind „chezăşia lui. Îşi spuse: Dacă el nu este cuvîntul Domnului, atunci Domnul nicicînd n-a cuvîntat”. Sînt pe drumuri zi de zi, de ani întregi, mereu cu pistolul la brîu şi cu băiatul de mînă. Iar cînd copilul se trezeşte, îi spune: „Sînt aici”, iar copilul îi răspunde: „Ştiu”. E o relaţie magnetică tată-fiu, într-o lume inumană, în bezna post-apocaliptică. Înţelegem chiar din start că e o legătură foarte strînsă tată-fiu în familie, pentru că imediat ce ajung la prima clădire, o benzinărie părăsită, tatăl ridică receptorul şi formează „numărul de telefon de la locuinţa tatălui său, din acel trecut îndepărtat. Băiatul îl privea. Ce faci? întrebă el”, iar dorul de tată nici nu poate fi descris mai exact de-atît.
Protagonistul îşi aminteşte de ultima convorbire cu soţia sa, care l-a îndemnat să se sinucidă împreună, ei doi şi copilul lor, altfel pînă la urmă tot o să fie găsiţi de piraţii post-apocaliptici, care, înainte să-i omoare şi să-i mănînce, o s-o violeze şi pe ea, şi pe copil. Apoi, văzînd că el refuză categoric ideea, femeia îl sfătuieşte să-şi găsească o fantomă „acceptabilă”, pe care s-o iubească, s-o protejeze cu propriul corp şi să-i ofere tot ce-i trebuie unei fantome, altfel nu va supravieţui, pentru că singur nu va ajunge departe, zice femeia. Dar omul nu e singur, e cu copilul lor şi fiecare e pentru celălalt lumea întreagă. Drumul e viaţa; mama hotărăşte să se oprească, să-şi curme viaţa, iar tatăl alege să-l urmeze pas cu pas şi să-şi înDRUMe copilul. Îl protejează şi îl învaţă totul de la zero, convorbirile lor fiind destul de sărăcăcioase, copilul neştiind nici cuvintele, nu doar fenomenele naturii sau stările umane („O să fiu în preajmă. OK? / Unde-i preajma?”).
Întuneric beznă, frig extrem, frică, necunoscut, foame, pericole de moarte, oboseală cronică, foarte puţini supravieţuitori, majoritatea – piraţi, „oameni răi”, cum zice copilul. Trec prin toate astea, căutînd ceva de mîncare, ca să nu moară de foame, hrănindu-se cu amintiri despre viaţa dinainte, pe care copilul n-a cunoscut-o, dar e interesat de ea şi-l tot întreabă pe tatăl său despre una-alta. Romanul e foarte intens prin trăirile celor două personaje fără nume, dar şi prin faptul că-s mereu în pericol, pe lama cuţitului. Se întîlnesc şi cu foarte puţini oameni sărmani, pe care-i ajută, la insistenţele copilului (şi nici măcar nu li se mulţumeşte), dar se întîlnesc şi cu bande de piraţi, sînt atacaţi şi cu arcul, li se fură tot ce aveau…
De altfel, dacă ar fi puşi la zid, soluţia e sinuciderea, să mori fiind varianta mai bună decît să ajungi în mîinile lor („Apoi îi auzi păşind prin frunzele uscate. Luă mîna băiatului şi-i puse cu forţa revolverul în ea. Ia-l, şopti el. Ia-l. Băiatul era îngrozit. Îl cuprinse cu braţul şi-l îmbrăţişă. Un trup atît de subţire. Nu te teme, îi spuse. Dacă te găsesc, va trebui s-o faci. Înţelegi? Şşşt. Nu plînge. M-auzi? Ştii cum să faci. Îl bagi în gură şi-l îndrepţi în sus. O faci repede şi cu putere. Înţelegi? Nu mai plînge. Înţelegi?”). Uneori copilul nu se poate abţine şi mărturisește că nu mai poate continua drumul („Aş vrea să fiu cu mama. / El nu răspunse. Se-aşeză lîngă mica siluetă învelită în cuverturi şi pături. După o vreme, întrebă: Adică ai vrea să fii mort? / Da. / N-ai voie să spui aşa ceva. / Dar aş vrea. / Nu mai spune asta. E rău s-o spui. / Nu mă pot stăpîni. / Ştiu. Dar trebuie”).
Apropo de relaţia tată-fiu, ea este cea care rezistă şi după moarte şi care scoate Drumul din beznă şi-l face luminos, doar copilul duce focul spre mare („Chiar dacă nu sînt aici, poţi vorbi cu mine. Tu vorbeşte cu mine şi eu o să-ţi răspund. O să vezi. / O să te-aud? / Da. O să m-auzi. E suficient să-ţi imaginezi că m-auzi. Şi-o să m-auzi. Exersează. Numai nu te da bătut. OK?” (…) „O să-ţi vorbesc în fiecare zi, şopti el. Şi n-o să uit. (…) Încerca să-i vorbească lui Dumnezeu, dar cel mai bine era să-i vorbească tatălui său, şi-i vorbea, şi nu uita”).
Un roman tradus şi publicat în peste 45 de țări, cîștigător al premiului Pulitzer (în 2007) şi al premiului James Tait Black Memorial (în 2006), ecranizat (în 2009) de regizorul John Hillcoat, cu Viggo Mortensen, Kodi Smit-McPhee, Robert Duvall și Charlize Theron în rolurile principale. Bestseller New York Times, una dintre cele mai bune cărți ale anului în The Boston Globe, The Christian Science Monitor, The Denver Post, The Kansas City Star, Los Angeles Times, People, Rocky Mountain News, Time, The Village Voice, The Washington Post. Lectură (& vizionare) plăcută!
P.S.: Iar editoarea Denisa Comănescu a anunţat că în toamnă vor apărea – tot la Humanitas Fiction – şi ultimele sale două romane-pereche, recent publicate în SUA: The Passenger și Stella Maris, în traducerea Iuliei Gorzo. Abia aştept!
Cormac McCarthy, Drumul (roman), Humanitas Fiction, 2022. Traducere de Irina Horea
