Fernando Pessoa este unul din cei mai cunoscuţi poeţi ai secolului XX, dar portughezul a mai scris şi proză, eseuri şi dramaturgie. Spre bucuria cititorilor români, poetul şi traducătorul Dinu Flămând îngrijeşte la Editura Humanitas Fiction o serie de autor Fernando Pessoa, aşa că după ce a tradus şi publicat cîteva volume splendide de poezie şi proză, acum i-a venit rîndul şi dramaturgiei, adunată în antologia „Marinarul și alte ficțiuni”. Volumul cuprinde o prefaţă foarte consistentă a traducătorului, 13 drame statice, un text teoretic despre dramele statice şi cîteva fragmente de scenarii cinematografice.
Precum mulţi alţi poeţi foarte buni, Fernando Pessoa e un teoretician desăvîrşit, care-şi scrie textele după un program, o teorie, o logică. Pentru el, teatrul static e „cel a cărui intrigă dramatică nu o constituie acţiunea – adică un teatru în care marionetele nu doar că nu acţionează, fiindcă nici nu se mişcă şi nici nu vorbesc despre ceva care implică mişcare, dar nici măcar nu se simt capabile de a schiţa vreo acţiune, deci nu există nici conflict, nici intrigă propriu-zisă. S-ar zice că aşa ceva nu e teatru. Eu, dimpotrivă, sunt convins că e teatru, întrucît în credinţa mea teatrul transcende acel teatru pur şi simplu dinamic, iar ceea ce este esenţial în teatru nu sunt nici acţiunea şi nici provocările sau consecinţele acţiunii – ci numai, cît mai cuprinzătoare, acea revoluţie din suflete ce se petrece prin intermediul replicilor schimbate, precum şi situaţiile ce se creează rezultînd din asta…”.
Sunt interesante şi scenariile, şi celelalte drame statice (care pot fi considerate şi proze, fără nici cea mai mică reţinere), dar cea mai reuşită – de departe – este cea care dă şi numele cărţii, „Marinarul”, unica piesă de teatru publicată de Pessoa (în revista Orpheu, în 1915), pe care Dinu Flămând o numeşte „prima sa capodoperă”, care „rămîne unul din cele mai misterioase texte ale marii literaturi din veacul trecut”.
(In)acţiunea piesei are loc noaptea, într-o mare odaie dintr-un vechi castel. În centrul sălii – un sicriu, în care e trupul unei tinere femei, îmbrăcată în alb. În afară de ea, mai sunt trei fete care priveghează, numite PRIMA VEGHETOARE, A DOUA şi A TREIA, iar ele se adresează una alteia ca-n „Trei surori” de Cehov, „soro”. Nu poţi să nu-ţi aminteşti şi de „Smerita” lui Dostoievski, nuvelă cu două personaje, soţul şi tînăra lui soţie, care tocmai s-a sinucis, iar el stă la capul ei toată noaptea şi-şi pune întrebări existenţiale vitale. Cele trei fete nu au nici măcar un ceas, dar, în aşteptarea zorilor, încep să vorbească, pentru că „liniştea începe să prindă corp”. Hotărăsc să nu-şi amintească de trecut, care este doar un vis şi care, ca orice vis, poate fi întrerupt de orice gest. Se îndeamnă să spună poveşti, căci asta „nu face nici un rău… Numai să trăieşti face rău”… Îşi povestesc la ce se gîndeau înainte, cînd tăceau. Tot ce-şi povestesc duce spre „deşertăciunea deşertăciunilor toate sunt deşarte”, fiindcă „viaţa e în altă parte” (Kundera) şi „nimic nu merită făcut niciodată”. „Totdeauna frumoasă e numai marea din alte ţinuturi. Marea pe care noi o vedem ne face mereu să ne fie dor de aceea pe care nu o vedem niciodată…” Iar „copacii le-au trăit pe toate mult mai bine ca mine”, spune una dintre veghetoare. Tot ce contează sunt vorbele, visele. De altfel, şi marinarul din titlu e un personaj dintr-un vis de-al uneia dintre fete. Un marinar care naufragiază pe o insulă pustie şi începe să-şi imagineze o altă patrie decît a lui, pînă patria lui din vis şi imaginaţie o înlocuieşte cu totul pe patria adevărată, iar cînd încearcă să şi-o amintească, reuşeşte să şi-o aducă aminte doar pe aia din vis, care-i luase total locul patriei din realitate… Textul e experimental, existenţial, filozofic, atemporal şi e foarte dens, fiecare rînd pare un citat, iar dacă n-am şti că a fost publicat la începutul secolului trecut am putea crede că citim un avangardist, un component al teatrului absurdului sau un scriitor contemporan. Un text pe care mi-ar plăcea să-l văd jucat pe scenă, chiar dacă cred că piesele de teatru ale lui Fernando Pessoa sunt mai degrabă de citit – şi nu doar o dată. Am citit „Marinarul” în aer, în drum spre Lyon, iar cînd am ajuns acasă, la Braşov, l-am mai citit o dată. Uite, o piesă de teatru pe care ai chef s-o citeşti ca pe un poem – de mai multe ori. Lectură plăcută şi utilă!
Fernando Pessoa, „Marinarul și alte ficțiuni”, Editura Humanitas Fiction, 2022 (trad.: Dinu Flămând).
