Cînd Anca mi-a spus că următorul număr hîrtios al revistei Golan va avea tema UMORUL, m-am bucurat enorm, pentru că, din punctul meu de vedere, umorul ne salvează, salvează omul, relațiile dintre oameni & omenirea. M-am născut într-o familie în care se glumea mult, cu rafturi întregi de cărți umoristice în bibliotecă, cu antologii de umor și de umor al scriitorilor serioși și tot așa. Iar tata a scris toată viața proză umoristică, pe care o publica și-n revista județeană, și în revistele de umor din capitală (adesea, venind de la școală, auzeam hohote de rîs, iar cînd îi întrebam pe oameni ce-i amuză așa de tare, îmi spuneau că citesc o proză de-a lui tata, unul citea și ceilalți mureau de rîs).
Printre scriitorii mei preferați sînt doi oameni care au avut umorul în sînge – Daniil Harms & Eugene Ionesco. Ionesco m-a ajutat în carantină să nu pic în depresie, iar Daniil Harms e un scriitor de care îmi amintesc zilnic și asta-mi face numai bine. Dar despre Harms am tot scris, am făcut și tradus trei antologii din opera sa și am tot scris și despre Ionesco. Prima idee care mi-a venit a fost să scriu despre un scriitor român contemporan și unul din literatura universală, gîndindu-mă la Etgar Keret și Alex Tocilescu. Scrisesem despre cărțile lui Keret traduse-n română și-l citisem pe Tocilescu, însă ce voiam eu să fac era cu totul altceva, totuși, deci se potrivea un text despre ei doi…
Dar au venit peste mine lansările de carte de la Bookfest Brașov și cîteva ediții de CenaKLUburi Tiuk neprogramate, care nu mi-au lăsat de ales și m-au pus în situația să recomand o singură carte, mai ales că plec imediat în concediu, iar cînd mă întorc trebuie deja să predau textul.
Am aruncat o privire peste rafturile din biblioteca mea din Brașov și m-am oprit la dragii mei odesiți Ilf și Petrov, la ediția din 1991 a romanului „Douăsprezece scaune” (scris în 1927 și publicat – și-ntr-o revistă, dar și la o editură – în 1928), ilustrată superb de E. Șukaev (în românește a apărut la Polirom, în traducerea lui Tudor Mușatescu). Căci ce poate fi mai plăcut decît să călătorești împreună cu acești doi maeștri glumeți și isteți, în avion și pe insula lui Kazantzakis (îmi iau cu mine și o carte de Nikos Kazantzakis, firește, păcat c-am citit deja „Zorba grecul”, da’ no, merge și „Căpitanul Mihalis”)?
Cartea îi e dedicată scriitorului Valentin Kataev, fratele mai mare al lui Evgheni Petrov (numele real: Evgheni Kataev), pentru că el… le-a dăruit subiectul. Ediția originală (pe care am citit-o eu) începe cu o „Autobiografie dublă”, scrisă în același stil haios al „autorului cărții”, care s-a născut de două ori, în 1897 și în 1903. Prima dată autorul s-a născut sub numele Ilia Ilf, iar a doua oară l-a chemat Evgheni Petrov. Ambele evenimente au avut loc la Odesa, cel mai apropiat oraș de satul strămoșilor mei, Antonești, Ștefan Vodă, R. Moldova, oraș drag în care am fost de nenumărate ori în copilărie, cu părinții, cu colegii din taberele de vară, cea mai recentă vizită fiind un cadou pentru iubită de ziua mea, pe-un 10 august (eu am intrat în Ucraina cu buletinul, ea – cu pașaportul).
Și de atunci, spun prefațatorii, autorul a dus o viață dublă, jumătate era în scutece, iar cealaltă jumătate avea șase ani și sărea gardul cimitirului, după flori. Viața asta dublă a durat pînă-n 1925, cînd aceștia s-au întîlnit prima oară, la Moscova, în redacția revistei umoristice Gudok (Sirena), organ al sindicatului feroviarilor unde a publicat și Mihail Bulgakov, autorul celebrului roman „Maestrul și Margarita”, considerat de mulți cititori cel mai bun roman din toate timpurile.
Ilf s-a născut într-o familie de bancheri, iar după absolvirea școlii a lucrat în cele mai ciudate locuri, de la stația de telefoane și fabrica de grenade pînă la ziare, unde publica poezii sub un pseudonim feminin. Abia cînd s-a mutat la Moscova s-a hotărît ce vrea să facă pe viitor – să lucreze la reviste umoristice și să scrie.
Petrov s-a născut într-o familie de profesori și după absolvirea gimnaziului a lucrat și el în cele mai ciudate locuri, pînă să ajungă la revistele umoristice: de la agenția ucraineană de telegraf pînă la inspectoratul de urmărire generală. Înainte să se întîlnească cu jumătatea sa literară a publicat cîteva cărți de proză umoristică, iar „Douăsprezece scaune” e prima lor roadă, prima carte scrisă împreună. Firește că întrebarea pe care o auzeau cel mai des cei doi prieteni era cum reușesc să scrie în doi, iar ei obișnuiau să spună că exact precum cîntăreții care cîntă în duet și se simt minunat. Cu toate aceste potriviri, zic ei, acțiunile lor existențiale se întîmplă individual, de exemplu, Ilia Ilf s-a căsătorit în 1924, iar Evgheni Petrov – în 1929. Cititorul vede imediat că au și murit pe rînd cele două jumătăți, pentru că urmează un text semnat doar de Petrov, „Amintiri despre Ilf”, în care povestește cum s-a întîmplat să scrie împreună cu Ilf. Zice că nu crede că întîmplător, că-l respecta și-l admira foarte mult pe Ilf, pe care-l considera un maestru, dar împreună au mai avut un maestru, pe scriitorul Valentin Kataev, care lucra atunci la aceeași revistă cu ei. Într-o zi a intrat în redacție și a zis că s-a hotărît să devină Dumas-tatăl și că ei vor fi negrii lui literari, le va da teme și subiecte pentru romane, apoi le va face o redactare și le va semna el. Și le-a povestit la ce s-a gîndit, la un roman despre scaune, că în unul din scaune sînt ascunși bani, care trebuie găsiți, un roman de aventuri. A zis că mai are teme, să scrie un roman Ilf și unul Petrov. Ăștia doi au ieșit la plimbare, să discute despre propunere, și, din vorbă în vorbă, s-au hotărît să scrie împreună romanul, să compună amîndoi odată, unul lîngă celălalt (propunerea a fost a lui Ilf). Au rămas în redacție pînă seara tîrziu, doar ei doi și paznicii de noapte în toată clădirea, să se gîndească la subiectul propus, cîte scaune să fie în poveste (și-au zis că ar trebui să fie un complet întreg, adică douăsprezece, și le-a plăcut și titlul – „Douăsprezece scaune”).
Cînd au început să scrie au avut o stare care nu i-a mai părăsit niciodată, își amintește Petrov – au simțit cît de greu e să scrii un roman. După ce i-au dus prima parte lui Kataev, acesta a citit textul de față cu ei și le-a spus să scrie în continuare fără ca el să intervină, pentru că nu are de ce, că sînt scriitori buni deja și crede că va fi un roman de mare succes. Cînd au terminat de scris romanul n-au simțit o ușurare, ci o îngrijorare: oare nu se va pierde manuscrisul, oare îl vor putea publica, oare o să placă? Credeau că aici s-a terminat povestea, dar de fapt acesta era doar începutul, fiindcă „Douăsprezece scaune” va avea un succes extraordinar, iar Ilf și Petrov vor mai scrie multe cărți de succes de aici încolo (romanul fiind ecranizat de nenumărate ori, dar și interzis din 1949 pînă-n mijlocul anilor ’50).
Cei doi odesiți au discutat mult despre cum să fie începutul cărții și au hotărît să fie cît mai simplu și mai direct. „Douăsprezece scaune” începe așa: „În orașul de provincie N erau atît de multe frizerii și pompe funebre, încît ai fi crezut că oamenii din această localitate se nasc doar ca să se bărbierească, să se tundă și apoi să moară. În realitate, în orașul de provincie N oamenii se nășteau, se bărbiereau și mureau destul de rar. Viața în orașul N era cît se poate de liniștită”. Dacă n-aș fi știut nimic despre Ilf și Petrov și aș fi citit acest început într-o librărie, mi-aș fi cumpărat cartea cu siguranță.
Primul personaj care apare în roman și pe străduțele faine din orașul N e Ippolit Matveevici Vorobianinov (52 de ani, 1 m. 85 cm.), pe care cel mai tare îl enervează soacră-sa, pentru că, zice „autorul”, e proastă și, dacă luăm în considerare vîrsta, cu siguranță nu se va mai schimba nimic în această privință. Și-l enervează și mai mult pentru că are vise pe care le povestește & interpretează cum are ea chef. Imediat ce iese din casă, Ippolit Matveevici vede cum în stînga strălucesc sicriele argintii ale biroului de pompe funebre „Nimfa” de lîngă biroul de pompe funebre „Poftiți, vă rog!” și multe alte frizerii și magazine de pompe funebre (denumirile sînt de neuitat: preparatul pentru vopsitul părului se numește „Titanic”, cantina – „Colțișorul gustului”, revista – „Strungul” și tot așa…).
Dar Ippolit Matveevici știe mai bine decît oricine altcineva că-n oraș se moare foarte rar, pentru că lucrează la biroul de înregistrare a deceselor și căsătoriilor. Cînd se întoarce de la serviciu, Ippolit Matveevici e abordat insistent de proprietarul biroului de pompe funebre „Poftiți, vă rog!”, care-i propune o ofertă bună pentru un sicriu, iar cei trei proprietari de la „Nimfa” asistă sobri la această scenă șocantă pentru cititori și personaj, de un umor tipic odesit. Doar că, intrînd în casă, Ippolit Matveevici o găsește pe soacră-sa între viață și moarte, deci ăia deja știau ce el abia urma să afle. Înainte să moară, soacră-sa apucă să-i spună că în unul din cele douăsprezece scaune din casa lui din Stargorod, de unde au trebuit să plece pe fugă, și-a ascuns briliantele; n-a vrut să i le dea lui, după ce acesta a tocat banii de pe moșia fiicei ei. Doar că află acest secret al ei și preotul care o spovedește, popa Feodor Vostrikov, un mare escroc, un hapsîn ahtiat după bani, care toată viața s-a chinuit să adune bani ușor, pe orice cale (a încercat și cu o cățea de prăsilă, cu săpun, iepuri, pensiune…). Acum, după ce a spovedit-o pe muribundă, popa a intrat iar în febra îmbogățirii, își taie barba și mustața, se îmbracă în civil și pleacă după mirosul banilor. Tot cu trenul ajunge la Stargorod, unde au rămas scaunele, și Ippolit Matveevici, despre care aflăm că e fostul „mareșal al nobilimii”, căruia la revoluția bolșevică i s-a confiscat totul și a trebuit să plece și din orașul natal, Stargorod. Cînd ajunge în fosta sa casă, acum azil, pe lîngă paznicul său, Ippolit Matveevici îl mai găsește și pe Ostap Bender, marele maestru al combinațiilor. Ostap e atît de șmecher, încît îl face pe Ippolit Matveevici să-i povestească totul despre vizita sa, despre soacră, scaune și briliante, Ippolit Matveevici fiind convins că tînărul acesta descurcăreț îi poate fi de ajutor. Află de la paznic că-n azil a mai rămas doar un singur scaun, dar care chiar în acea dimineață fusese vîndut ilegal de Pașa Emilievici, vărul soției administratorului, care locuia în azil, alături de alte rude.
(În acest moment mi s-a făcut dor de Eugene Ionesco și „Scaunele” sale. Recitită, piesa „Scaunele” nu mi-a mai părut atît de faină ca la lecturile dinainte sau faţă de cum o văzusem jucată pe scena Teatrului „Eugene Ionesco” din Chişinău. Oricum, e o piesă mai filozofică, mai de atmosferă, cu goluri, pauze, absenţe, exact ca-n pandemia prin care abia am trecut, cu două personaje foarte în vîrstă care primesc în vizită multe persoane imaginare, pe care le invită să se aşeze pe scaunele pe care le tooot caaaaară bătrîna în cameră. Aoleu, n-o recomand oamenilor în vîrstă!).
Cît timp Ostap căuta scaunul în fosta casă a lui Ippolit Matveevici Vorobianinov, acesta hălăduia prin orașul natal, care uneori i se părea cunoscut, alteori îl năucea, Ippolit Matveevici dîndu-și seama că, deși a trăit toată viața în Rusia, dinainte de revoluție încoace, s-a obișnuit cu schimbările, dar doar în orașul N. („Ippolit Matveevici se uita cu interes la oamenii care treceau pe lîngă el. El, care a locuit în Rusia toată viața și a trecut și prin revoluție, a văzut cu ochii lui cum s-a schimbat, s-a distrus și s-a transformat viața oamenilor. S-a obișnuit cu asta, dar se pare că s-a obișnuit doar într-un punct de pe pămînt – în orașul de provincie N. Venind în orașul natal, s-a convins că, de fapt, nu înțelege nimic. I se părea totul ciudat și straniu, de parcă chiar ar fi fost un imigrant care tocmai ce a sosit din Paris”).
Tot mergînd așa, vede un om cu scaunul său; este, cu siguranță, unul din cele 12 scaune. Se duce ață la el, înșfacă scaunul și se luptă pentru el, pînă Ippolit Matveevici își dă seama că celălalt e Feodor Vostrikov, popa din N., tuns și ăla, așa cum și el e tuns și ras acum. S-au luptat & bătut pentru scaun, pînă l-au spart, dar n-au găsit nimic în el. Ippolit Matveevici atunci i-a spus lui popa Feodor tot ce-a avut pe suflet, că e un escroc, un hoț ordinar, care se folosește de sfînta spovedanie pentru a-și fura enoriașii.
Fosta iubită a lui Ippolit Matveevici, Elena Stanislavovna, acum ghicitoare, află de la lăcătușul mecanic că Vorobianinov e în oraș și vrea să-l vadă cu orice preț, pentru că crede că acum 10 ani, cînd au fost despărțiți de soartă, se iubeau (aici apare o nouă temă – oamenii anti-sistem, care se văd la putere, dar le e frică să acționeze, iar Ostap face ce știe el mai bine, îi manipulează și le ia banii, oriunde-i prinde – și-i cam prinde peste tot de aici încolo). Ostap & Ippolit sînt în căutarea scaunelor care au ajuns la fostul spațiu locativ, conform spuselor paznicului, de la care între timp au plecat la un hotel. Ostap ajunge la arhivar, de la care află – fraudulos – unde e mobila lui Ippolit Matveevici. După Ostap la același arhivar poposește, firește, și popa Feodor, dar de la ăsta arhivarul și-a scos banii, nu s-a mai lăsat fraierit, apoi vom vedea că l-a fraierit, trimițîndu-l pe o cale greșită. După ce scaunul de la azil s-a dovedit necîștigător, la Stargorod a mai rămas scunul de la Grițaev, care între timp a murit, așa că Ostap se însoară cu văduva pentru a pune mîna pe scaun, fiindcă, îi spune el lui Ippolit Matveevici, totul trebuie să fie legal, fără infracțiuni, respectînd Codul Penal (de altfel, Ostap folosește adesea termeni avocățești, care sună tare haios venind de la el, un aventurier pus pe drumuri în căutarea unei comori ascunse, „domnilor jurați”).
Iar celelalte zece scaune sînt la Muzeul de Mobilă din Moscova, așa că cei doi se duc în capitala țării, unde află că scaunele tocmai au fost scoase din muzeu și vor fi vîndute a doua zi la o licitație. Licitație pe care ar fi cîștigat-o lejer cei doi asociați, dacă nu s-ar fi îndrăgostit Ippolit Matveevici de tînăra soție a prietenului lui Ostap, nu s-ar fi îmbătat ca porcul și nu ar fi cheltuit toți banii.
La Ilf și Petrov inclusiv personajele secundare – și chiar și cele episodice – sînt memorabile, pitorești, unele de neuitat, în primul rînd pentru că-s actuale în orice epocă. Tînăra soție, Liza, fiindcă-l iubește pe Colea, proaspătul ei soț, acceptă să mănînce zi de zi într-o cantină de vegetarieni, deși urăște legumele și nu mai poate trăi fără carne. Nici el nu e mare susținător al ideii, ci mănîncă acolo din sărăcie, așa cum și în cămin nu stă de plăcere… Primele două scaune ajunse la licitație în Moscova sînt cumpărate de Ellocica, o tînără care nu face nimic altceva decît să se ia la întrecere cu o vedetă dintr-o revistă americană. Firește că nu-i ajung banii familiei, adică ai soțului, un inginer cinstit, care nu mai rezistă și-i cere divorțul, luînd cu el cîteva obiecte, inclusiv unul din scaune, și plecînd. Ce-o caracterizează pe pițipoanca moscovită este faptul că se descurcă în viață cu doar 30 de cuvinte (mai puține decît cei din tribul de canibali din Mumbo-Jumbo, care folosesc în jur de 300 de cuvinte). Capitolul despre ea e foarte haios și din punct de vedere lingvistic, nu doar ca acțiune – lui Ostap Bender îi e nespus de simplu să-i ia scaunul și să afle adresa soțului, oferindu-i în schimb o strecurătoare de ceai, furluată din casa „miresei” din Stargorod, văduva. O asigură că în Europa și America e la modă să se toarne ceaiul prin strecurătoare și fata e încîntată: „Ho-ho! exclamă Ellocica, exprimînd prin această interjecție sentimentele complexe care au cucerit-o”. Următorii la care s-au dus după scaune sînt soțul Ellocicăi și un mare umorist, burlac incurabil, care nu era acasă cînd a intrat Ippolit Matveevici, a înșfăcat scaunul și, cînd să iasă, s-a ciocnit în ușă cu umoristul, care-l rugă să nu-i ia mobila, că doar s-au înțeles că mobila mai poate să rămînă. Omul rămăsese dator, iar Ippolit Matveevici, înțelegînd situația, a intrat în „joc” și așa a ieșit cu bine din casa lui, nu ca un hoț.
Ernest Pavlovici Șciukin, soțul Ellocicăi, stătea în apartamentul pe care amicul i l-a lăsat pe vară, în care e doar o oglindă și… scaunul. Hotărî să facă un duș, iar cînd se săpunise perfect s-a oprit apa și a intrat în panică. De la el pentru Ostap Bender a fost floare la ureche să ia scaunul. Și tot așa, umblînd după scaune, cei doi călătoresc – riscant, aventuros și spectaculos – mii de kilometri și cunosc multe personaje pitorești, mai ales atunci cînd au fost pe urmele celor patru scaune care se aflau în posesia teatrului Columb, trupă care pornește într-un turneu prin URSS, de la Moscova la Tbilisi și Ialta, cu autobuzul și vaporul. În drum spre capitala Georgiei, se întîlnesc, în munții Caucaz, și cu hapsînul popă, despre al cărui itinerar aflăm din scrisorile acestuia pentru preoteasă. Ultimul scaun a rămas ăla despre care știau că a fost scos prin gara din Moscova, scaunul cu briliante! După căutări îndelungi, Ostap Bender îl găsește în Clubul Feroviarilor din Moscova. Au vizitat clubul, au lăsat fereastra camerei în care era scaunul cu încuietorile deschise. Pe drumul înapoi spre cămin, Ostap Bender a tot glumit cu Ippolit Matveevici, că-i dă și lui trei procente, că-l angajează ca valet. Iar cînd a adormit, Ippolit Matveevici i-a tăiat beregata și s-a dus singur după comoara soacrei sale, dar în scaun nu mai era nimic. Afară s-a întîlnit cu bătrînul paznic, care, din vorbă în vorbă, i-a povestit istoria acestui club măreț. Că era rece, urît și se risipea și nici nu puteau obține bani pentru restaurare. Iar într-o zi a urcat pe-un scaun, să repare ceva, și a alunecat. În el erau diamante ascunse de burjui, zice paznicul, diamantele din care s-a ridicat minunea asta de club.
Iată-le pe cele o sută cincizeci de mii de ruble și zero-zero copeici, cum îi plăcea să spună lui Ostap Bender – toate între pereții acestui club, fațade de cristal, săli de sport, de teatru, de șah, de biliard, de conferințe, biblioteci, creșe, grădinițe, ateliere – o adevărată comoară pentru societate, o tragedie pentru Ippolit Matveevici, o comedie savuroasă pentru cititori, o extraordinară carte de aventuri, una din cele mai reușite satire care s-au scris vreodată în literatura universală. Lectură plăcută și utilă!
Fotografii de Mihail Vakulovski.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #10, ediția de iarnă 2023-2024.
