În dimineața asta, alergând, m-am gândit la ultima carte de poezie a Teodorei Coman, piesă de rezistență și la ce spune într-un vers: „dar corpurile noastre sunt un strat,/ nu o specie de invidiat”. Îmi plac și mă interesează la prima mână cărțile care vorbesc, într-un fel sau altul, despre corp — mai ales dacă este vorba despre corpul de femeie, indiferent ce înseamnă asta. Obsesia nu e nouă, de fapt, și privindu-mi umbra — suplă, aproape fără formă, doar o pată, așa cum mi-am dorit de prea multe ori să fie corpul meu, mi-am dat seama că e o carte despre care trebuie să scriu nu doar pentru a scrie. Ci pentru că așa voi accesa iar o parte din mine pe care adesea o ignor și despre care am vorbit mai echilibrat decât credeam că pot (în articole precum De ce aleargă oamenii slabi și Când nu încapi în propriul corp).
Una din concluziile la care ajung cel mai adesea, rațional și pe o cale logică și ordonată pe care doar scrisul mi-o poate oferi, este că sunt bucuroasă că nu am dezvoltat niciodată un eating disorder sau body dysmorphia agresive, pentru că teren ar fi fost întotdeauna și pot mulțumi pentru asta doar fascinației mele pentru rațiune, analiză, pentru a rupe o problemă în zece și a-i da o formă cu sens și echilibrată. Mai recent, am ajuns să înțeleg mai bine și capcana acestei rațiuni și folosirea ei ca mecanism de protecție, de ce dacă înțelegi rațional un lucru, asta nu înseamnă că ești ferit de consecințele lui. Că asta nu înseamnă că emoțiile amestecate, poate uneori distructive, pe care le experimentezi din cauza unui lucru, fie el înțeles și prelucrat rațional, nu sunt valide (sau nu ți se întâmplă cu adevărat). Pe scurt, a simți, în loc de a intelectualiza. Sau, cum o spune poeta:
„când mi-a fost rușine de corp, m-am concentrat pe intelect.
când mi-am dat seama că nu vorbesc fluent, am trecut la scris —
de o vreme, m-am apucat de sport.
nu mă pot ocupa simultan și de minte, și de corp” (pag. 84)
Toate acestea sunt dublate de o conștiință clară că sunt lucruri mai grele și grave pe lumea asta, că sunt persoane care sunt mai îndreptățite să simtă și să vorbească despre anumite lucruri (din pricina bagajului lor), că oamenii slabi sunt privilegiați (și sunt) și rușinea de a locui într-un corp OK cu sentimente amestecate și nepotrivite, un corp care, din punct de vedere social, e mai mult decât acceptabil.
Am fost un copil leneș, genul de copil care ar fi preferat să nu se miște și care mânca mult, căreia i se spunea de drag „grasa”, deși nu eram atât de grasă și una din bucuriile mele reale era, într-adevăr, să mănânc.
Printr-un accident genetic „fericit”, când am început să fiu conștientă de corpul meu, să mă privesc în oglindă, deja pierdusem mare parte din greutatea care mă făcea adorabilă când eram copil, dar inadecvată în adolescență. Știu asta, dar nu cred că reușeam să o văd, cel mai adesea mi se părea că sunt fix la fel și că, orice aș face, corpul acela nu o să îmi aparțină niciodată. Eu aș fi vrut un corp perfect androgin, o umbră verticală pe care o poți cuprinde prin privire când îți faci căuș dintr-o mână la un singur ochi. Am amânat să iau o decizie, conștientă că, de fapt, sunt lucruri mai importante și că trebuie să-mi exercit atenția asupra altor lucruri, corpul e neglijabil, trebuie să fie neglijabil, pentru că așa zilele sunt mai ușoare, mai ales dacă te simți urâtă și nepotrivită, dacă nimic din toate astea nu au legătură cu tine, atunci nu au cum să te afecteze.
De aici a început probabil o luptă cu mine, de a încerca să-mi accesez corpul și să îl controlez, și asta se traducea prin încercările leneșe și împiedicate ale unei foste „fetițe grase” care voia să facă sport. Încercările se soldau întotdeauna prin eșecuri și prin perioade când mâncam mai mult sau când, din contră, îmi exercitam voința în a mânca mai puțin caloric, fără zahăr, fără prostii — într-un cuvânt, disciplină. Toate ajungeau în același punct, renunțam. Fie pentru că mi-era foame, fie pentru că aveam o explozie hormonală, mi-era lene și eram tot mai copleșită de faptul că, în ciuda încercărilor mele, acest corp este total inaccesibil, e al meu fără să fie al meu. De aici la a slăbi și a mă îngrășa pe fond de tristețe, nu e decât un pas foarte mic pe care poate-l știm cu toții. Au mai trecut niște ani până am ajuns să îmi formez o disciplină și a reuși să fac mișcare cu consecvență, de la a-mi displăcea profund asta, la a-mi plăcea, a mă gândi cu o oarecare expectativă la mișcările care mă fac să accesez cu adevărat corpul pe care-l locuiesc.
Scriu toate acestea pentru a oferi un context, de a vedea ce am adus cu mine când am deschis piesă de rezistență.
Îmi doream oricum să citesc cartea asta de când a apărut, deși nu știam prea multe despre ea. Probabil că dialogul Teodorei Coman cu Adela Greceanu, la Timpul Prezent, mi-a aprins atât interesul așa viu pentru ea — și probabil cu o anumită urgență pe care altfel n-aș fi simțit-o. Au vorbit acolo despre proiectul cărții și mi-a rămas în cap ideea asta, de a scrie despre experiența mersului la sală, a privitului în oglindă și a fi împreună cu alte corpuri, diferite de ale tale, într-o relație directă cu un antrenor (sau o antrenoare) care să valorifice eforturile tale. Toate astea în timp ce are loc o introspecție profundă pentru că ajungi acolo nu doar cu imaginea pe care o ai tu despre tine, ci și despre așezarea ta în lume și a relației pe care corpul tău o are cu toate celelalte corpuri diferite. Și când am ascultat dialogul dintre cele două eram în alergarea mea săptămânală, așa că mi-am permis să fiu blândă și primitoare cu lucrurile pe care le auzeam.
Așa am ajuns la piesă de rezistență, o carte de poezie ascendentă care te introduce în lumea sălii, a încercării de a-ți schimba corpul cu disciplină și într-o profundă nesiguranță de sine care se manifestă în exterior prin încercarea exercitării controlului asupra propriului corp. Un lucru care nu mi-e deloc străin, de fapt, și pe care l-am mai experimentat la prima mână în poezie în Tot mai multă splendoare de Alina Purcaru, în special într-un poem în care vorbește despre ora de sport de la școală. M-am regăsit mult și în cărți ca La marginea bună a corpului, de Raluca Boantă, sau Cât mai departe de tot ce cunosc, de Cristina Alexandrescu, fiecare adoptând un discurs despre corp, însemnătate, fragilitate și forță.
Sunt multe lucruri pe care le-am adorat în cartea asta, dar cel mai bine cred că ar fi să spun că citirea ei e un proces în care trebuie să ai încredere, fix ca în sport, fix ca atunci când te apuci de o activitate fizică pe care, uneori cu greu, o duci până la capăt. Cel mai bun sentiment e când ajungi la final. Cartea aceasta e formată din straturi succesive pe care trebuie să le iei pe rând pentru a o putea privi în întregime. La finalul zilei, e un poem foarte lung despre corp, mișcare, disciplină, despre inadecvare și încercarea de a te identifica pe tine cu corpul tău fără repercusiuni nasoale.
A face sport e greu, de ce trebuie s-o facem dacă ne este atât de greu? Nu ar fi fost mult mai ușor să ne mișcăm natural, să nu depunem eforturi uriașe de voință pentru a avea corpul pe care ni-l dorim? (Pe care, spoiler alert, s-ar putea să nu îl dobândim niciodată). Mi s-a părut nu doar interesant, dar foarte potrivit cum a pus aici problema Teodora Coman, aliniindu-se modelului de gândire propus de psihiatrul suedez Anders Hansen. Marea lui presupoziție este că, deși mediul în care trăim a evoluat în moduri extraordinare, creierul nostru e încă „blocat” în formula fight or flight, avem un creier de vânători-culegători care trăiește Revoluția informațională. Motivul pentru care ne este, teoretic, atât de greu să facem sport și să ne controlăm alimentația este pentru că nu avem nevoie să facem asta. Creierul nostru, dacă e adevărat ce spune Anders Hansen (și Lisa Feldman Barrett, de fapt, în Șapte lecții și jumătate despre creier), e pus pe modul supraviețuire. Asta înseamnă că dacă are calorii din belșug fără să se miște, calculul lui e simplu: nu are nevoie să se miște. De ce să consume calorii degeaba, când poate sta și mânca? Cu cât mănâncă mai mult, cu atât îi cresc șansele de supraviețuire (nu vorbim aici despre trai bun, pentru că atunci ne-am controla mai mult, am face mai mult sport și, de fapt, nu ne-am controla, pur și simplu am bea în mod natural apă în loc de Cola).
Dacă e adevărat și ce spune Sandra Aamody într-un TedTalk: Why dieting doesn’t work, că trupul tău vrea mereu să revină la greutatea pe care ai avut-o cel mai des/mult în timp (pentru că acolo știe că ești cel mai bine hrănit și, deci, cel mai capabil de supraviețuire), atunci cu adevărat este dificil să duci o viață sănătoasă și să faci sport consecvent, ba chiar și să pierzi în greutate (și alternativa pentru care oferim prea puțină empatie: chiar și să iei în greutate). Nu e doar despre disciplină, e un efort aproape extraterestru pe care trebuie să-l faci în fiecare zi. Iar Teodora Coman prinde superb lucrurile acestea în mai multe versuri.
„sănătatea vine din exercițiu contraintuitiv
și cenzură cât cuprinde: dresează-ți corpul, obișnuiește-ți creierul
cu tipare militare: ore fixe, disciplină la maximum,
datoria înaintea plăcerii,
ca femeia în tradiție.”
nu știu dacă reușesc să-mi fac ordine în viață
fără să fiu masochistă
deși se spune că asta este abordarea corectă în relația cu tine.” (pag. 19)
Teodora Coman trece prin multe din concepțiile și prejudecățile pe care le avem noi despre corpuri, despre mișcare și mâncare, nu doar această disciplină și această grea încercare de voință de a fi o versiune mai bună a ta. Până la urmă ce înseamnă asta? A avea control asupra corpului tău? A te mișca? Acest proces e fascinant, pe alocuri poate că sufocant de urmărit, prin alte locuri, dimpotrivă, eliberator: intrarea în sală, mișcarea, transpirația, observarea celorlalte corpuri în relație (sau în antiteză) cu viziunile și dorințele lor pentru propriile corpuri. Cum, după multe eforturi, poate că schimbările pe care ți le-ai dorit, nu au survenit. Totul într-un discurs continuu, fără oprire, despre accesarea sinelui pe fondul unei stime scăzute, un demers autentic de cunoaștere, poate în speranța sensului & clarității. Cum era de așteptat din partea poeziei Teodorei, aceasta navighează cu ușurință și prin diverse probleme de natură politică, socială, etică, adesea doar numite sau privite cu o undă de cinism neconcluziv, fie că e vorba despre prezența plasticului pe alocuri sau pur și simplu despre constatarea existenței localurilor cu mâncare aproape de sălile de sport (un exercițiu de marketing care nu e acuzat per se, dar care te face să te gândești la lipsa eticii în direcția asta), mai ales atunci când acesta este un efort de disciplină și autocunoaștere, așa cum spune avem de-a face cu
„solidaritate
sau complicitate?
transpirația se răcește în oglinzile-pereți
e multă karmă, s-a anunțat o perioadă care nu iartă pe nimeni,
istoria e și ea un exercițiu,
se repetă”.
Am alunecat cu un sentiment similar însetării în piesă de rezistență, pe alocuri fiindu-mi frică să fiu prea atentă la mine, în alte locuri simțind o anumită revendicare: pentru că un discurs despre corp are ceva în sine revendicator, iar aici, pus în relație cu sportul, oferă o cheie de gândire și înțelegere pe care poate nu le-am practicat atât de activ în poezie. De fapt, ți-ar fi dificil să tragi o linie, să pui punctul pe i, să spui cum e mai bine și ce înseamnă toate astea: dacă e un demers pur individual sau are o reverberație colectivă profundă. Pentru mine, care mă aflu în acest moment fix într-un loc în care mă interesează conexiunea, devine un demers personal, mă agăț de cartea asta cum m-aș agăța de discursul motivațional al lui Murakami din Autoportretul unui scriitor ca alergător de cursă lungă.
Am navigat cu frică și plăcere prin cartea Teodorei, iar pentru mine această dovadă de prezență este într-un fel edificatoare, am cunoscut și cunosc vina, fragilitatea, inadecvarea, dar și plăcerea și succesul pe care ți le oferă activitatea fizică, uneori pur iluzorie, că ești aici în corpul potrivit și că nimic nu poate destrăma asta vreodată. Și chiar dacă e un sentiment efemer (pentru mine, cel puțin), asta nu-l face mai puțin real.
După alergarea de azi, eram fericită cu corpul meu. Simțeam că am niște control. Că e un corp pe care-l pot iubi. Am transformat o parte din ce detestam în mușchi. Îmi controlez parțial alimentația. Nu exagerez. Pot să mă mișc. Pot fi eu, uneori în același timp cu corpul meu. Atunci mi-am dat seama că e o dependență, că e o iluzie, nu o realitate, că sunt pe un teren minat și potențial toxic, că mă regăsesc periculos în ce spune Teodora Coman la un moment dat, „oglindă oglinjoară/ numai o dată/ sau pentru totdeauna?”
E greu să recunosc, dar mi-am dat seama, citind această carte, cât de fragilă sunt, de fapt, și cât de ușor se poate rupe firul rațional, cât de ușor e să fiu indulgentă cu mine cât încă locuiesc un corp care nu mă irită și cât de ușor poate dispărea această rezonanță. Am spus într-un articol că mi-ar plăcea să-mi iubesc corpul și dacă nu ar fi un corp slab (pe care-l înțeleg măcar rațional așa) și, citind cartea Teodorei Coman, mi-am dat seama că da, mi-ar plăcea, dar în acest moment sunt incapabilă să fac asta. Umbra corpului meu de dimineață era simpatică, dar umbra care planează asupra mea după această realizare, articulată pentru prima oară în scris, nu e deloc simpatică. Teodora Coman spune: „eu vin la pachet cu corpul meu” și aș vrea ca asta să mă liniștească, să nu mă sperie, să pot spune cu aceeași siguranță „și mă simt solidară cu corpul” fără ca această declarație să fie una direct proporțională cu modul în care arăt acum.
