Weekendul 28-29 septembrie a fost unul special pentru viața culturală a Brașovului, căci a avut loc premiera Festivalului „25 de ore de teatru non-stop”, un eveniment dedicat teatrului independent din România, vizând spectacole care nu sunt administrate de către stat, iar costurile de realizare sunt în mare parte susținute de organizatori (în deschidere, ce-i drept, Bogdan Sărătean a ținut să menționeze că unicul sponsor este Primăria Municipiului Brașov). Conceput din punct de vedere stuctural ca un maraton ce include performance-uri live și proiecții de filme, festivalul a luat naștere în anul 2011 și a mai fost organizat în Sibiu și în Timișoara.
Spectacolele Născut în ’90 și Născut în 2000 (scrise și regizate de același Bogdan Sărătean) sunt parte a teatrului independent BIS, o companie cu sediul în Orașul de pe Cibin, ce are sub umbrela sa un nucleu de 13 oameni ce activează în medii creative (actori, muzicieni, artiști plastici).
Născut în ’90
Născut în ’90 (cu o distribuție formată doar din actori născuți în ’90: Andrada Grosu, Aneea Axentea şi Claudiu Fălămaş), primul spectacol din cadrul maratonului la care am asistat, s-a jucat pe scena Sălii I de la Cinema Modern, o extensie a Centrului Cultural Apollonia, localizată printre blocurile de pe Bulevardul Griviței, detaliu ce o scoate din sfera aceea solemnă pe care o găsim, de exemplu, la Teatrul Dramatic sau la Centrul Cultural Reduta. Acțiunea începe cu o scenă patetică (adjectiv folosit aici cu sensul adaptat limbii române, plin de emfază, ci nu limbii engleze, jalnic, de slabă calitate, deși trebuie să admit că, în contextul de față, acea ură a personajului față de sistemul comunist e destul de uzată, mai mult stârnește râsul decât să emoționeze) – un el și o ea vorbind despre genul copilului care urmează să vină pe lume, în timp ce încearcă să prindă semnalul Europei Libere, unde se transmit informații despre revoluția începută la Timișoara. De aici, scenariul se desfășoară în ordine cronologică, axându-se pe destinul Aneei (tatăl dorea s-o cheme Ania, „cu «i» de la «iubire»”, căci își dorea foarte mult o fetiță, însă „doamna care a completat certificatul de naștere nu a știut cum se scrie și a scris „Anea”, nume care, previzibil sau nu, este confundat cu Andreea), al Andrei și al lui Tudor, începând din prima zi de școală și desfășurându-se până la terminarea liceului, mai exact până la momentul vârstei legale pentru a vota.
Într-unul dintre monologurile sale, Aneea vorbește despre copilăria și pubertatea trăite la granița dintre milenii, amintind de problemele economice ale vremii (inflație mare, lipsa locurilor de muncă, salarii mici etc): „îmi amintesc că erau de toate în magazine, dar nu prea erau bani” (replică auzită cel mai probabil în casă, din gura unui adult), dar și de elemente ale culturii pop, ce trezesc astăzi nostalgia milenialilor: „Am învățat să cânt de pe MTV și ATOMIC. Am învățat engleza de la desenele de pe Cartoon Network”. Din perioada școlii gimnaziale, amintește de proful de sport libidinos cu alte fete și violent cu ea, fapt care, la o vârstă când sănătatea emoțională e foarte fragilă, îi provoca mai degrabă gelozie decât dezgust: „E greu să fii prof printre atâtea fete în floarea vârstei, fete îmbrăcate în colanți și maiouri sport. Colegelor mele le atingea fundul în timpul exercițiilor, mie îmi dădea cu paleta de ping-pong în cap. Fetele ca mine erau invidioase pe fetele care erau atinse pe fund”.
Andra este și ea un personaj stereotipic pentru Generația ’90. Născută într-o familie unde educația sexuală era zero: „Mama spunea dacă te săruți pe gură cu un băiat vei rămâne însărcinată”, iar control freakul la cote maxime: „Mama spunea că are un ochi la ceafă cu care vede tot. Eu o credeam”, ne spune că a participat la Revoluție din uterul mamei sale, la numai cinci luni. Ce o deosebește în schimb de alte personaje este relația cu sora sa cea mare, care o folosește pe post de model în inițierea relațiilor intime: „Fiind mai mare, sora mea aplica pe mine tot ceea ce auzea nou la școală. Cum afla despre un nou tip de sărut, venea acasă și-l exersa cu mine, ca să știe ce și cum să facă atunci când va avea iubit”.
Claudiu, cel mai interesant personaj ca prezență scenică, este tipul copilului născut în ’90 căruia i se inoculează că băieții trebuie să iubească fotbalul și, implicit, să devină fotbaliști. Crescut cu golurile lui Gică Hagi și Ionel Ganea, aflăm din perspectiva sa de puști că „nimic nu era mai tare decât un meci de folbal”. Totodată, activitățile sportive se împărțeau în două categorii: cele de pe stradă, cu mingea, și cele din pivniță, unde el și prietenii săi decupau siluete de fotbaliști din ziare sportive (ziare în care pe la ultima pagină mai găseai și „femei din acelea…” – replică urmată, evident, de râsete din sală).
Decorul s-a încadrat în sfera minimalismului specific pieselor contemporane, monologurile ce implicau un grad mare de tensiune au fost acompaniate de orgă sau acorduri de chitară melancolice, iar între acte, pe ecranul de proiecție, au fost redate secvențe din documentarul Alegerile noastre, produs de Adevărul, asta pentru a ridica ștacheta socială a proiectului. Dansul actorilor și cântecele de-a lungul piesei au constituit principalele motive regizorale, alături, bineînțeles, de replica „Îți pierzi copilăria atunci când înțelegi ce-nseamnă moartea”, aluzie la tinerii ce au căzut victime ale Revoluției din ’89, act eroic care, în contextul piesei, este văzut într-un mod cool de către liceenii mileniali. Finalul ar fi fost mai bun dacă nu relua, cu același patetism steril, principalele clișee postcomuniste de tipul „Dacă acei tineri nu mureau atunci, noi nu am mai fi fost aici, pe scenă, să ne bucurăm de libertate” (dorindu-se astfel și un efect metaficțional, căci replica a fost spusă de Claudiu în timpul show-ului, nu după ce performance-ul se terminase).
Născut în 2000
Cel de-al doilea spectacol, Născut în 2000 (regizat tot de Bogdan Sărătean), ce reprezintă practic o continuare a precedentului, a fost inedit prin ora la care a fost programat, 23:00. S-a jucat de data aceasta într-o locație mai clasică, la Centrul Cultural Reduta, iar distrubuția a fost exclusiv feminină (lângă Andrada Grosu, și Aneea Axentea, s-au alăturat Alexandra Roatiș și, spre final, Shama Leah, născută în Kampala, Uganda). Scenariul vizează o tematică socio-politică mult mai acută, axându-se pe motive precum explorarea corpului femeii, maternitate, violența în familie, divorț sau proteste politice (cele împotriva Ordonanței 13 fiind principalul subiect de genul acesta). Totodată, este o piesă (și) despre limitele apropierii, acestea stabilindu-se fie prin prisma unor perspective emoționale între soț-soție sau părinte copil, fie din cea a unor direcții legislative, precum distanțarea socială impusă în martie 2020.
Aflăm că Andra, în comparație cu Aneea și Alexandra, nu are copii și, deși și-ar dori unul, își arată revolta împotriva mentalităților tradiționale cu care s-a confruntat de-a lungul vieții: „Nu te numești femeie decât după ce ai copii. Adică orice femeie naște un copil, fie că acel copil a fost conceput din greșeală sau din rutină, este mai presus de mine”. Shama urcă pe scenă atunci când celelalte trei cântă în cor They Don’t Care About Us, celebrul hit al lui Michael Jackson (lansat chiar în anii ’90) și își spune și ea povestea: pe vremea când era copil, muzungu (omul alb) aducea săpun, dar în Uganda nu exista apă. Muzungu aducea arme și era răsplătit cu amante. Cel mai important sfat primit de la mama a sa a fost “Fear makes people evil”. După un timp, a plecat după un muzungu și a ajuns în Sibiu, unde locuiește și acum.
Născut în 2000 are o structură regizorală ciclică, începând cu un fundal sonor ce redă o variantă cântată de un cor de copii a piesei Memories, a celor de la Maroon 5, și sfârșind tot cu aceasta, pentru că, până la urmă, ăsta a fost și subiectul principal al piesei, experiența personală a maternității. În scenele care mizau efecte polifonice, am observat pe alocuri ușoare nesincronizări între vocea din boxe și replicile actorilor și, de altfel, au mai existat vreo două stângăcii în dialogurile dintre personaje, însă ținând cont de ora târzie și de faptul că Aneea și Andra erau la al doilea spectacol pe care-l realizau în decurs de 3 ore, n-aș face din asta o tragedie, mai ales că au dres-o din mers, fără să fie afectată calitatea reprezentației.
Cele două spectacole aduc un plus Festivalului „25 de ore de teatru non-stop”, atât prin abordarea directă a unor subiecte relevante, de actualitate, cât și prin mixarea admirabilă dintre comic și dramatic, trăsături definitorii pentru judecata de valoare a show-urilor.
Fotografii de Vlad Minea.
