„ne îndreptăm pe drumul ăsta spre acest țel:
o societate de automate”.
M-am bucurat foarte tare cînd a apărut ultima carte a lui Gabriel García Márquez, „Ne vedem în august” (despre care am scris aici), și mă bucur foarte mult că și ultimul text publicat de prietenul său din tinerețe, Mario Vargas Llosa, „Vânturile”, mi-a plăcut la fel de tare! (Ce mai au în comun pentru noi cei doi scriitori sud-americani, laureați ai premiului Nobel pentru literatură, e că ambele texte-s traduse în română de Tudora Șandru Mehedinți).
„Vânturile” e o povestire distopică cu acțiunea în viitorul imediat, văzut prin ochii unui intelectual de modă veche, obișnuit cu valorile secolului XX. Narator e un om foarte bătrîn, fost jurnalist, care a uitat aproape totul despre el și viața lui, dar care – trezit într-o lume cu totul străină, dominată de Inteligența Artificială („trăim într-o lume în care ceea ce înainte numeam artă, literatură, cultură nu mai e opera fanteziei și a măiestriei mîinilor unor creatori individuali, ci a laboratoarelor, atelierelor și fabricilor. Adică, a blestematelor de mașinuțe”) – regretă dispariția lumii în care a trăit, cu biblioteci, librării, cinematografe, prietenii reale, nu imaginare („viața fără librării, fără biblioteci și fără cinematografe e o viață fără suflet. Dacă asta înseamnă progres, să și-l țină pentru ei”).
Acțiunea are loc o singură zi, la Madrid. Bătrînul se duce la manifestarea de protest împotriva închiderii cinematografelor Ideal, dar regretă imediat, fiindcă s-a adunat foarte puțină lume și „mai toți niște ruine omenești, ca mine”. Trage un vînt, dar nu observă nimeni, de bătrîni ce-s și ceilalți din jurul său. El nu mai are miros și se întreabă cum o fi mirosind în jurul lui. Deplînge lipsa librăriilor, închiderea Bibliotecilor Naționale din Paris și Madrid. Totul se digitalizează, originalele nu mai interesează pe nimeni, nici cărțile, nici picturile.
Discută, mereu în contradictoriu, cu unicul prieten care i-a rămas, Osorio, care zice c-a fost profesor de filozofie, dar el nu-l crede, că nu prea are habar de filozofie prietenul ăsta progresist. Oricum, ambii nu-și mai amintesc mai nimic, nici măcar dacă au (avut) frați. Dar el își amintește (în fiecare zi) clar de fosta soție, Carmencita, pe care a părăsit-o pentru alta, de care nu-și mai amintește – singurul lucru rău pe care l-a făcut în viață, zice el („În toate serile, de cînd am făcut nebunia s-o părăsesc, mă gîndesc la ea și mă asaltează remușcările”). Înduioșătoare povestea dragostei pentru fosta soție, de care nu i-a povestit niciodată lui Osorio (pp. 46-47). S-a înțeles cu Osorio să se sune în fiecare dimineață, să vadă dacă mai sînt în viață, iar cînd va muri unul dintre ei, celălalt să sune la poliție și să ceară ca celălalt să fie incinerat.
E conștient că lumea, pe alocuri, e mai OK acum decît pe vremea lui – e mai puțină sărăcie, a fost învins cancerul și SIDA, datorită oamenilor de știință, 100 de ani nu mai e o vîrstă de neatins și oamenii se bucură de viață, inclusiv de sex, mai mult, circul s-a dezvoltat, prezintă adevărate spectacole, desenele animate sînt brici datorită dezvoltării tehnologiei. „Însă, în ciuda atîtor progrese, nu s-a putut pune capăt războaielor, nici accidentelor atomice, și asta înseamnă că, oricît de avansată e lumea, în orice moment ar putea dispărea”. Iar libertatea a dispărut cu desăvîrșire din viața noastră („o lume de sclavi mulțumiți și supuși”), crede bătrînul. Apoi, oamenii de știință au mers mult prea departe, demonstrînd că toate-s nocive și interzicînd totul, inclusiv cerneala de pe tablourile care, zic ei, se pot vedea mai bine pe ecrane, inclusiv hîrtia, deci cărțile trebuie arse, au dispărut și ziarele, a dispărut cultura, prefăcută în simplă distracție, au dispărut și scriitorii, că acum scriu doar computerile, la comandă, religia „s-a vulgarizat și a degradat în chip rușinos”… Au anihilat germenii și microbii din corpul șoarecilor și șobolanilor și i-au declarat animale de casă. Tot felul de organizații cer să fie legalizate căsătoriile între oameni și animale, papa de la Roma oficiază o căsătorie gay. Restaurantul unde poți consuma carne e clandestin și ilegal, la fel cum sînt și locurile de fumat…
Uită adresa garsonierei în care locuiește, nu știe cum să ajungă acasă, e panicat, tot scapă vînturi. Gîndește lucid, dar se tot repetă, uită că s-a gîndit acum două minute exact la asta, îi e foarte frică să nu moară în stradă. Adoarme într-un parc, face pe el în somn, adoarme și sub alt copac, se trezește noaptea, dar somnul îi readuce memoria și-și amintește unde locuiește, doar că la intrare își dă seama că nu mai are cheile. Sus, le găsește în ușă, deci le uitase acolo dimineața. Își zice că ziua asta, în care a uitat propria adresă și și-a căutat casa în orb, nu e o pierdere, e învățătură de minte, de aici încolo n-o să pornească de acasă fără să-și scrie adresa sa și a lui Osorio.
Mă gîndesc adesea la bătrîni și la faptul că acum trăiesc trei generații care s-au îndepărtat cel mai tare unii de alții. Mulți dintre bunicii noștri n-au apucat internetul și telefoanele mobile, mulți le refuză categoric, iar nepoții lor se joacă pe mobile și tablete cu mult înainte să știe să buchisească. Aici avem experiența unui bătrîn emancipat și inteligent, dar, totuși, din altă lume, astfel Mario Vargas Llosa putînd pune în evidență mai ușor, fără nici un risc, direcția – de multe ori greșită, aberantă și foarte periculoasă – în care se mișcă, incredibil de iute, lumea de azi. Un monolog care cuprinde două lumi diferite, pe care le-a prins și le-a descris bunicul nepoților lui Mario Vargas Llosa. Din fericire, aș zice, chiar dacă marelui romancier i-au provocat un gust amar. Nouă, însă, cititorilor lui – și sîntem extrem de mulți – fiecare carte de-a sa ne aduce cea mai mare bucurie!
„Vânturile” de Mario Vargas Llosa este o carte pe care o recomand tuturor, nu și bătrînilor, totuși, pentru că nu vreau să fie (și mai) triști. Lectură plăcută și utilă!
P.S.: Sînt super încînat de cărțile scurte, dar pline de energii, înțeles, înțelepciune și substanță, cum sînt aceste două ultime două cărți ale celor doi scriitori extraordinari, „Ne vedem în august” și „Vînturile”. Cînd eram mic, eram convins că orice roman de sute de pagini nu spune mai mult decît un poem, apoi – că nici un „Război și pace” nu poate înlocui o poezie de Baudelaire sau Blaga… Adică poți spune și mai pe scurt ce-ai scris pe lung. Dar pentru asta, vorba lui Ion Creangă, trebuie să ai timp și îndemînare („Am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt”).
Mario Vargas Llosa, „Vânturile” (Humanitas Fiction, 2023, trad.: Tudora Șandru Mehedinți)
