Demonul rațiunii. Are un părinte dreptul de a-și îndoctrina religios copilul?

Am dat pe Facebook peste un video sinistru postat de o biserică din Oradea, numit „Implică-te şi tu”! Să mă fac înţeles! Nu am vreo obiecţie faţă de oamenii care aleg să creadă în dumnezeu şi în mandatul său pentru omenire, atâta timp cât nu încearcă să îl îndese cumva în spaţiul meu privat. Este dreptul lor să creadă în zâna măseluţă a adulţilor, să adreseze rugăciuni vidului şi să cânte melodii de închinare neantului şi pereţilor. Însă problema cu postarea respectivă este că aborda cu o dezinvoltură soră cu prostia subiectul îndoctrinării religioase a copiilor. În video apar o serie de copii ce ne vorbesc despre cum generaţia lor este asaltată de cel rău şi cum ei, copiii generaţiei prezente, au nevoie să fie învăţaţi căile domnului tocmai pentru a face lumea un loc mai bun. 

Ne putem opri aici, evident. Religia nu face din lume un loc mai bun. Contrariul este adevărat. Religia, vorba lui Hitchens, otrăveşte totul! Otrăveşte umanitatea noastră, arestând cu obrăznicie noţiuni cum sunt „moralitatea” sau „etica”. Mai departe, copiii din clip vorbesc despre cum, în această lume, „răul este numit bun”, iar ei au nevoie să le fie descoperit „adevărul” (făcând referire, evident, la adevărul biblic). Iată încă un concept arestat de biserică: adevărul. Ca o serie de roboţi programaţi să turuie inepţii, săracii copii fac apoi apologetica întâlnirilor bisericii, rugăciunii şi cărţii sfinte. 

Culegem zilele acestea roadele negative ale vitezei informaţiei. Toată lumea îşi poate exprima părerea în mod vizibil, folosind diferitele platforme sociale disponibile. Adeseori, asta vine la pachet cu însuşi costul obiectivităţii. Tindem să ascultăm vocile unor neiniţiaţi în detrimentul vocilor specialiştilor. Să luăm cazul vaccinării COVID în România. Retorica goală şi lipsită de argument ştiinţific a unor artişti a ajuns să eclipseze, ba chiar să influenţeze în mod dezastruos programul de vaccinare, care în fapt este bazat pe date solide ale unor cercetări costisitoare. Niciodată în istorie nu ne-a fost mai frică de vaccin decât de boală. Lipsa educaţiei a lovit din nou România.  

Am o preocupare deosebită pentru aria de social justice din societatea românească. Nu suntem lipsiţi de provocări şi asta se datorează în mare parte din nou religiei şi implicării ei în treburile statului. De la feminism, la drepturile comunităţii LGBTQ+ (şi altele), România oferă un mediu prielnic pentru dezvoltarea necontrolată a cancerului discriminării etnice, a homofobiei şi a sexismului. Nu putem însă vorbi despre social justice fără a aborda subiectul religiei şi a implicării acesteia în vieţile şi minţile celor mai vulnerabili dintre noi: copiii. Copiii nu sunt „ai noştri”, ei sunt dintre noi, oameni asemenea nouă, cărora statul ar trebui să le ofere protecţie. 

În faţa valului tot mai mare şi îndrăzneț de îndoctrinare religioasă în masă (plecând de la orele de religie din şcoli până la familiile majoritar creștin-tradiționale din România), reduta ateistă, agnostică ori neafiliată religios reprezintă, conform ultimului recensământ din 2011, un cumul de 0.21%. Ca să ne facem o idee despre cât de prost stăm, Turcia, Liban, Pakistan sau Uzbekistan au un procent de 2% atei convinşi, Gaza şi West Bank 4%, iar Arabia Saudită 5%. Dacă este să îi adăugăm pe cei neafiliaţi religios din aceste ţări, ajungem la procente de 8% Pakistan, 16% Uzbekistan, 19% Arabia Saudită, 29% Gaza şi West Bank, 33% Liban şi 73% în Turcia. Sondajul a fost realizat de către WIN/Gallup în anul 2012, la un an distanţă de recensământul nostru. Un alt studiu, efectuat de GAMAAN, a dezvăluit că o treime din musulmanii născuţi şiiţi cad în această categorie din urmă. 

Ce ne facem în România, un loc în care părinţii consideră că au drepturi depline asupra copiilor? Până unde merge această libertate însă? Conform realităţii cotidiene, în România părinţii au dreptul de a refuza educaţia sexuală a copiilor, dreptul de a nu îi vaccina sau dreptul de a le alege credinţa religioasă şi a o impune asupra lor prin manipulare şi adesea constrângere fizică. Ce implicaţii sociale au aceste drepturi, în fapt? Ca persoană afiliată religios vreme de 12 ani, pot să spun că efectele nocive ale îndoctrinării religioase a copiilor lasă urme adânci şi răni greu vindecabile în viaţa de adult. Mai mult decât atât, o bună parte din aceste dogme ajung să modeleze traiectoria ulterioară a persoanei respective în viaţă, definind pentru aceasta aspecte legate de relaţii şi căsătorie, procreere, educaţie etc. 

În cartea sa, Dumnezeu, o amăgire, Richard Dawkins numea acest fenomen ca fiind unul de child abuse tocmai fiindcă respectivii copii sunt constrânși în a adopta perspective deformate asupra vieții, survenite prin lentila credințelor religioase inoculate de către părinți. Cu toate că această afirmație este capabilă de a stârni un val imens de criticism și dezaprobare în ochii opiniei publice din România, Dawkins avea perfectă dreptate: a umple mintea copiilor cu nonsensuri religioase, în special în detrimentul științei, este un abuz! Aproape fără excepție în istorie, progresul științific a survenit în defavoarea religiei și invers. Michel de Montaigne (1533-1592) spunea că acceptarea religiei se datorează în mod exclusiv credinței. Știința nu joacă niciodată un rol în asta. „În fiecare epocă, filozofia a avut parte de un adversar supărător și greu de tratat; și anume superstiția și zelul orb și imoderat al religiei.” (Bacon, Novum Organum, 1620).

Oamenii sunt expuşi îndoctrinării religioase în etapele primare ale dezvoltării lor morale și intelectuale. Dogmatic, o astfel de îndoctrinare ar putea să pară acceptabilă, folosind unealta îndoctrinării, un individ poate fi programat să devină aproape orice ne imaginăm: de la călugăr până la sinucigaş cu bombă. Puterea îndoctrinării este ilustrată tocmai de disponibilitatea indivizilor de a-şi da viaţa pentru entități contingente, cum sunt religiile sau țările. Profunzimea convingerilor produse de îndoctrinarea timpurie explică de ce unii indivizi nu pot scăpa de credințele lor religioase în viaţa de adult, chiar și după ce au aflat adevărurile obiective și metodele empirice ale științei. În ciuda nenumăratelor contradicţii, religia continuă să rămână o constantă în viaţa socială a individului. Pentru a-şi împlini scopul, religia trebuie să se multiplice, iar pentru a face asta, componenta instituţionalizată a ei va pompa întotdeauna resurse către crearea de grădiniţe, şcoli şi centre de tip afterschool. Dacă nu agaţă în cârligul ei de mic un copil, şansa ca acesta să mai fie racolat după vârsta raţiunii mature este mult diminuată. 

Educația primită de un copil acasă reprezintă una dintre componentele mediului social unde părinților li se permite (ba chiar li se pretinde) să ofere copiilor noţiuni de adevăr și minciună, bine sau rău. Să ne facem clari: toţi copiii au dreptul de nu avea minţile mutilate de ideile greşite ale altora, indiferent dacă aceştia din urmă sunt chiar proprii părinţi. Cam pe această axă se situează şi poveştile religioase cu pretenţia de adevăr irefutabil, ce sunt cel mai adesea inspirate din diverse mituri cosmogonice. Oamenii de ştiinţă au un termen pentru acest soi de ipoteze care sunt total inutile. Le etichetează ca fiind „nici măcar greşite”. Majoritatea componentelor sistemelor religioase sunt, în fapt, de acest fel. 

„Dacă am posibilitatea să educ un copil până la vârsta de 7-10 ani, e al meu pe viaţă.”

Părinţii nu beneficiază de o licenţă divină de a-i învăţa pe copii calea religiei ca fiind adevărată, privându-i în acest fel de calea cunoaşterii ştiinţifice. Nici un părinte nu poate forţa copilul să trăiască în anturajul fricii şi superstiţiei unui dictator celest, iar noi, ca societate, suntem datori să oferim tuturor copiilor un adăpost faţă de această formă de abuz. 

Aşadar, vorbim despre cum putem proteja mintea copiilor de astăzi în faţa parazitului numit religie. O preocupare ce pentru unii poate părea bizară şi lipsită de interes. Vă asigur că nu este. Drept dovadă stă modul absolut abject în care politicienii se folosesc de platforma bisericii pentru a-şi vedea împlinite scopurile electorale. De cealaltă parte, biserica se foloseşte de masa de enoriaşi cu drept de vot pentru a-şi împinge în faţă agenda creștin-conservatoare. 

Dar să zicem, pentru moment, că în discuţie nu intră controlul asupra dezvoltării intelectului copilului, ci a trupului său. Prin urmare, nu am vorbi acum despre negarea dreptului copiilor de a avea access la ştiinţă, ci mai cu seamă despre limitarea fizică a acestora. Să luăm şi un exemplu: circumcizia la fete. Ar avea dreptul un părinte să lezeze în vreun fel integritatea acestui organ (clitorisul) în cazul propriilor copii de sex feminin? Cu siguranţă că nu. Ca societate, am spune, avem datoria morală de a proteja fetele în faţa unor astfel de abuzuri odioase, survenite în urma unor agende religioase irelevante secolului 21. 

Într-un studiu academic realizat de către Universitatea Duke, Owen și colaboratorii au folosit RMN-ul pentru a măsura volumul hipocampului, o structură centrală a sistemului limbic care este implicată în ​​emoțiile și formarea memoriei noastre. Ei au evaluat RMN-urile a 268 de bărbați și femei în vârstă de 58+ ani ce au fost recrutați inițial pentru studiul NeuroCognitive Outcomes of Depression in the Elderly (Neurocognitive Outcomes of Depression în the Elderly – Full Text View – ClinicalTrials.gov), dar care au oferit răspunsuri, de asemenea, la anumite întrebări ce aveau în vedere credințele lor religioase. Studiul a analizat şi indicele experienţelor religioase extraordinare, cum ar fi pretenţia „naşterii din nou” şi a „botezului cu duh sfânt”. Rezultatele au arătat o atrofie hipocampică semnificativ mai mare la persoanele care au raportat o experiență religioasă profundă. 

Revenim la dilema noastră. Trăim într-o lume în care o bună parte din adulţi au aderat, de-a lungul vieţii, la tot felul de credinţe supranaturale, pe care la un moment dat vor încerca să le transmită copiilor lor. Nu vorbesc strict despre marile religii (creştinism, islam, hinduism sau iudaism), ci şi despre mişcările de tip new age, despre budism şi alte percepţii mistice asupra vieţii, originii şi a escatologiei. Toate cele enumerate mai sus intră în directă contradicţie cu realitatea ştiinţifică dovedită până acum. În România, marea masă a populaţiei nu acceptă faptul că împărtăşim un strămoş comun cu primatele. Desigur, mulţi nici nu ştiu asta, ei crezând în mod eronat că biologii susţin că omul s-ar trage direct din maimuţă. Mai sunt cei care cred că pământul are în jur de 7.000 de ani, că dinozaurii nu au existat sau că suntem înconjuraţi de un realm magic, cu îngeri şi demoni survolând în voie intimitatea vieţilor noastre. Problema este că un părinte care crede cu tărie un astfel de lucru nu va reuşi să se abţină din a-i insufla copilului său aceeaşi credinţă. 

Acesta este mediul toxic pe care un copil îl are de îndurat într-o ţară majoritar religioasă. Şansele sale de izbândă fără sechele pe termen lung sunt însă minimale. Aşa cum spune o învăţătură iezuită: „dacă am posibilitatea să educ un copil până la vârsta de 7-10 ani, nu mai contează ce face apoi, e al meu pe viaţă.” Parţial, această învăţătură conţine un adevăr de netăgăduit: minţile celor mici sunt un pământ fertil în care orice semănăm prost poate înflori şi rodi aproape instant. Asta fiindcă, în cazul copiilor, simţul raţiunii şi al obiectivităţii nu sunt încă dezvoltate pe deplin.

Problema educaţiei elementare din România nu constă în faptul că multe persoane cred în mod activ teorii ce contravin corpului ştiinţific, ci în faptul că aceşti indivizi refuză să creadă (fiindcă de înţeles nu poate fi vorba) lucruri ce ţin de esenţa ştiinţei moderne. Acceptarea evoluţiei şi a selecţiei naturale ca proces prin care speciile s-au adaptat mediului (un fel de motor ce conduce evoluția), utilitatea şi funcţionalitatea ştiinţei vaccinurilor etc. sunt doar câteva din exemplele faţă de care românul secolului 21 este în completă ignoranţă. Cu alte cuvinte, nu doar că nu ştim cum funcţionează ştiinţa şi raţionamentul ştiinţific, dar nu cunoaştem nici măcar ce este ştiinţa. 

Aceste lucruri sunt parte a peisajului dezolant pe care care îl are de înfruntat un copil în România. Abţinerea de la îndoctrinarea religioasă a copiilor ar însemna un real progres social, însă — aşa cum spune Richard Dawkins (Gena egoistă, cap. 11) — acest aspect nu este propriu niciunui sistem religios fiindcă sistemele religioase supravieţuiesc sau mor în funcţie de capacitatea lor de reproducere dogmatică în mintea generaţiei următoare. Astăzi, orice familie credincioasă poate face tranziţia dogmei către copii fără constrângeri de natură fizică. Copiii sunt duşi legal la întâlniri bisericești, înscrişi la grupe de şcoală duminicală, duşi la împărtăşanie, înscrişi la ore de religie în şcoală şi, bineînţeles — cel mai violent aspect—, supuşi îndoctrinării în propriile cămine ca parte a ritualului familial (rugăciune, citirea şi memorarea de versete biblice etc.). 

Prin urmare, trăim într-un sistem în care mintea copiilor de lângă noi (dacă nu chiar a propriilor copii) este asediată permanent de religie. Nu trebuie să cădem în eroarea de a considera că procesul îndoctrinării este ireversibil. Capacitatea omului adult de a porni un process de deconstrucţie este una uimitoare. Probabilitatea de a face asta, în cazul unei îndoctrinări religioase timpurii, este deosebit de scăzută. „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” (Proverbe 22:6) Gândirea critică se cultivă şi, astfel, un copil îndoctrinat ajuns adult va avea o capacitate critică relativ scăzută. Din proprie experienţă spun: un astfel de proces al deconstrucţiei presupune adesea şi alterarea relaţiilor familiale. Iată un semnal de alarmă demn de luat în considerare. Religia a fost şi este un virus cultural complet inutil omului modern. 

Când este educarea unui copil într-un anumit sistem moral cu adevărat etică? Voi răspunde cu o negaţie. Niciodată nu este moral în a învăţa un copil ceva ce mai târziu, în prezenţa unor factori de natură ştiinţifică, va trebui să deconstruiască. Repet, nimeni nu este îndreptăţit să aleagă greşit în locul altei persoane. Este un lucru agreat în etică faptul că uneori drepturile indivizilor trebuiesc limitate sau chiar anulate în interesul binelui societăţii în general sau pentru a proteja drepturile altor oameni în mod particular. Mintea copiilor nu ar trebui să facă excepţie de la acest argument. De fiecare dată când dreptul la sănătate mintală al unui singur copil este pus în primejdie, avem datoria morală de a protesta. Copilul nu aparţine părinţilor şi nici nu este o proiecţie a lor. Copilul reprezintă o entitate de sine stătătoare ce beneficiază de drepturi sociale depline. Încercarea anumitor părinţi de a-şi atinge propriile vise, planuri sau proiecte religioase folosindu-se de proprii copii este complet imorală. Indiferent de cât de „curată” pare intenţia părintelui, aceasta nu îi cumpără dreptul de a mutila mintea copilului. Aşadar, în consecinţă, consider de bun augur să menţionez că ar trebui să încetăm să vorbim despre drepturile părinţilor şi să începem conversaţia legată de drepturile copiilor

Ce putem face pentru a pune o temelie sănătoasă copilului de astăzi, viitorul adult? Să le ghidăm paşii către știință, către educație științifică universală. Să îi îndemnăm la observație, la experiment, la îndoiala constructivă, la testarea ipotezelor, la dezvoltarea procesului gândirii critice și la sumedenia de adevăruri care decurg de aici. Obiceiul de a pune întrebări şi de a căuta răspunsuri ar trebui să fie traiectoria educativă a oricărui copil. 

Îndoctrinarea religioasă nu e formată din „cuvinte simple şi inofensive”. Ele sunt o reală ameninţare la adresa modernismului aşa cum îl experimentăm astăzi. Copiii ce au fost supuşi unei îndoctrinări religioase constante vor avea o capacitate diminuată ca adulţi în a distinge fantezia de realitate (Judgments About Fact and Fiction by Children From Religious and Nonreligious Backgrounds (bu.edu)). Copiii sunt construiţi din cuvintele pe care le aud. Contează enorm de mult ce anume le spunem fiindcă acele vorbe îi vor însufleţi în călătoria lor. Nu vom şti niciodată adevărata măsură a dezastrului produs în lume de îndoctrinarea religioasă. Putem doar să ne imaginăm că ea este incomensurabilă. 

Christopher Hitchens spunea că „obsesia în legătură cu copiii şi cu controlul rigid pentru educaţia lor a fost parte din fiecare sistem de o autoritate absolută” (Dumnezeu nu este mare, cap. 16). Religia reprezintă un sistem ce pretinde o astfel de autoritate. Din păcate, nu avem din partea societăţii semnale reale cum că peisajul acesta dezolant suferă vreo transformare pozitivă. O generaţie întreagă de copii este sacrificată astăzi în România de dragul tradiției, a naţionalismului tâmpit şi, mai cu seamă, de dragul fanteziei unui mântuitor. 

Trebuie să educăm copiii în a fi împăcaţi cu existenţa lor în univers. Nu avem nevoie de o construcţie fictivă a vreunei continuări într-o viaţă de apoi pentru a oferi copiilor (în mod particular) noţiuni elementare despre etică şi moralitate. Cel mai adesea, aceste eforturi ale noastre se vor traduce prin exercitarea unor mecanisme religioase absurde, ce vor reda copiilor o imagine grotescă a unui dictator celest. Îndoctrinarea religioasă a copiilor creează în aceştia disfuncționalități sociale greu de ignorat de către un om cu un minim compas moral.

Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 2, ediția de iarnă 2021-2022.

mm
Ionut Popsea
I.P. Kvasir (Ionuţ Sorin Popşea) s-a născut pe 24 martie 1986, în Oradea. Este absolvent al Facultății de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene din acelaşi oraş şi al unui masterat în „Dezvoltare Regională şi Comunicare între Instituţiile Europene”. Poet și antreprenor, Ionuţ este Chief Vision Officer CVO & Co-fondator la Revista Golan.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici