Când vine vorba de exercitarea principiului de bază al democrației, situația e clară: ne doare în cot. Procentul de participare la vot scade vertiginos de când democrația a dat peste România. Pare că ne scăldăm într-o supărare colectivă de ceva timp încoace, iar modul în care am ales să protestăm este unul tacit: să nu mai votăm. „Cu cine să votez? Cu hoții ăștia?! Toți, niște hoți!”. Ba chiar uneori alegem să votăm ca formă de protest. Păi e frumos? Ce uităm însă e un fapt dovedit istoric de suficiente ori până acum: democrația înseamnă și surprize.
Eroarea 404: „popor” de negăsit
33,30%. Probabil e un procentaj care nu ne-a interesat atât de mult la momentul alegerilor parlamentare din 2020. Și nu doar atunci. În general punem accentul pe altceva: dacă partidul sau coaliția care reușește să se coaguleze pentru conducere ne reprezintă alegerea. Dacă da, ne bucurăm și petrecem. Oameni pragmatici. Ne recăpătăm speranța în viitorul țării! Dacă nu, intrăm într-o spirală a scârbei și bem de supărare. Scuipăm clasicul „Nu se mai schimbă nimic în țara asta!”
Din când în când mai aruncăm câte-un ochi și-o ureche la ce se mai întâmplă în spațiul public. Că e vorba de televizor, radio sau social media, nu contează. Dar un pic, mai vrem să
rămânem conectați. De cele mai multe ori ca să ne reconfirmăm crezul. Bun, s-a făcut și asta, iar acum să ne vedem mai departe de viețile noastre… Și totuși: acest 33,30% reprezintă prezența la urne. Iar principiul majorității în alegerea cârmuitorilor țării se împiedică la o analiză simplistă. Ajungem la o problemă de legitimitate în a folosi puterea, dar asta este doar o problemă secundară. Întrebarea care ar trebui să ne macine e însă cu totul alta.
„Scârbă și lehamite”: o ceapă cu multe foi
O fi ceva sub tot valul ăsta de absență la vot? Ar fi prea simplu să trântim vorbele tocite precum „scârbă și lehamite”. Ar fi nu doar prea simplu, dar de fapt nu ne-ar spune decât situația de suprafață. Și cine e interesat de așa ceva? Doar o cunoaștem de atât de mult timp. Altceva trebuie să susțină această înțelegere mutuală de a nu merge, o dată la 4 ani, la secția de votare. Ceva mult mai profund. E relație de dragoste-ură cu sistemul politic, asta e clar. Dar în miez e ceva care ne face să dormim liniștiți după ce ne batem joc de vot. Pe cât de nemulțumiți suntem când vine vorba de politica din țara noastră, în profunzimile noastre suntem optimiști incurabil.
Gena gândacului de bucătărie: cât de rău poate fi?
Avem un optimism acoperit într-adevăr de scârbă și lehamite. Pe de-o parte, scârbă și lehamite pentru că nimic bun nu s-ar întâmpla. Dar pe de altă parte, un optimism puternic că nimic rău nu s-ar întâmpla. Iar încetul cu încetul, vorba „Nu se mai schimbă nimic în țara
asta!” își capătă înțelesul profund.
Avem încredere în democrația societății românești. Contrar opiniei generale, chiar avem. Poate mai multă decât e bună pentru noi. O încredere că nu o vom pierde niciodată, indiferent că mergem sau nu la vot. Indiferent chiar că ne jucăm votul contra democrației și facem niște alegeri care pot fi, dacă nu extremiste, cel puțin greu de cooptat într-o coaliție de conducere. Și e normal. Deja trăim democrația de aproape 30 de ani. Mult timp. Ne-am obișnuit. Mulți ne-am și născut în ea. Colac peste pupăză, adăugăm și gena românească de gândac de bucătărie: ne-om descurca noi cumva. Și se împământenește și mai bine optimismul că într-adevăr ne putem juca de-a cartoful fierbinte cu democrația românească.
Cu toate acestea, au fost și sunt suficiente dictaturi instaurate prin votul democratic. Iar altele au fost tăiate de la rădăcină datorită votului democratic. E un joc simpatic să ne dovedim, o dată la 4 ani, că „Uite, merge și fără mine!”. O mică victorie personală. Să ciocnim un pahar în cinstea ei. Dar ar fi păcat ca într-o zi să realizăm că ne-am înșelat. Pentru că, din nefericire, democrația e un joc fără plasă de siguranță. Iar când treaba se strică, e greu de prevăzut unde se oprește.
Ilustrație articol: Cosmin Iliescu
