Dana Voicu a scris despre tot ce nu se poate spune. A făcut-o pentru că într-adevăr nimic dintre toate cele aflate între pagini nu se poate spune direct, față în față. Sunt mărturisiri grele, costisitoare, care rămân în gât. Însă tragedia este că lipsa de empatie, de asumare și sinceritate naște această neputință de a spune lucrurilor pe nume, de-a recunoaște în timp util ceea ce ar putea salva viața celui de lângă tine sau de a-ți vărsa pur și simplu frustrarea, dezamăgirea și disperarea, ca într-un strigăt de ajutor, doar-doar să te poți face ascultată și înțeleasă măcar o dată, chiar dacă este și ultima când spui ceva.
Publicată în 2021 la editura Casa de Pariuri Literare, tot ce nu se poate spune este o cărticică de proză scurtă care adună la un loc unsprezece dialoguri nevorbite, purtate prin scrisori, mesaje sau în gând, dincolo de căile lumești. Revin la diminutivul de mai devreme, cărticică. Are doar patruzeci de pagini și este incredibil de subțire. Având-o pentru prima dată în mâini, am gândit, naiv și prostește, că o termin repede, că e o carte oarecare, plină de gânduri personale siropoase și dramatice, că nu are cum să-mi lase vreo impresie anume. Titlul mi-a stârnit curiozitatea, sigur că da, doar că nu aveam foarte mari așteptări.
O carte cu, despre și pentru femei
tot ce nu se poate spune este întruchiparea zicalei „esențele tari se țin în sticle mici”, în care mă-ncred arareori. Cu toate că am citit-o în nici o oră, m-am găsit în strania ipostază de-a vărsa câteva lacrimi, chiar dacă timid. Este o carte cu, despre și pentru femei. În aceste dialoguri auzim voci de mame, fiice, bunici. Voci tinere, bătrâne, furioase, calme, dulci, amare, vesele, înăbușite de regret sau de frustrare. Un caleidoscop feminist, aș zice, deși nu-i o certitudine.
Fiecărui dialog îi este atribuit câte un titlu descriptiv și în toate se resimte un ton teatral, un dramatism aparte, specific scenei și marelui ecran – trăsătură ce se explică de la sine, Dana Voicu fiind actriță. Asta, desigur, nu le face mai puțin autentice, sensibile sau credibile. Teorie care mi se confirmă ascultând ediția sonoră, care poate fi accesată gratuit scanând QR-ul de pe ultima pagină sau scriind manual linkul afișat alături de codul QR. Pe YouTube găsim și un booktrailer al ediției sonore în lectura autoarei.
Conexiunea mamă-fiică. Sau lipsa acesteia
Cartea abordează în special conexiunea mamă-fiică sau lipsa acesteia. Vorbește despre ceva mai mult decât „diferența dintre generații”, care servește drept scuză oricând țintim să reducem la tăcere revolta celor tineri, care nu-și găsesc locul. Există, firește, diferența de vârstă care-și spune cuvântul în anumite contexte, doar că neînțelegerea „între generații” este suplimentată de mult mai mult decât distanța dintre indivizi, pe care o măsurăm în ani. O dovedește chiar mărturia unei fiice care recunoaște că felul în care și-a tratat mama în tinerețe nu a fost justificat sau meritat în vreun fel („nu te-am întrebat niciodată de-adevăratelea ce mai faci sau cum te simți. Adică, te întrebam, dar nu mă interesa real cum te simți la 90 de ani. Erai ca ceva de care trebuia să am grijă și care mă ținea în loc”, pag. 26). În aceeași notă, ni se pun în față mărturiile unor mame înfrânte de propriul orgoliu sau de obsesia de control ori de a impune un model copilului („Forța mea te-a făcut pe tine atât de vulnerabilă. Am crezut că te apăr de toate relele când, de fapt, trebuia să te apăr de mine/Ar fi trebuit să-ți spun, copilul meu, că nu suntem toți la fel, că nu trebuie să mulțumești pe nimeni…”, pag. 6).
Posesia, obsesia de control, nevoia de a domina, jocul de putere între adult și copil, setea de-a fi constant întruchiparea corectitudinii și a inegalabilului sunt teme recunoscute, cum am demonstrat mai sus, cât și denunțate: „Jocul de putere dintre noi, și din care ieși întotdeauna învingătoare, m-a sleit de puteri/Ai avut grijă să-mi sugerezi mereu că am făcut o alegere proastă. Că greșesc. Greșesc. Greșesc. Mi-ai hrănit nesiguranța perpetuă cu lecțiile tale de viață/Ce facem, mamă, cu hăul căscat între noi?”, pag. 16-17.
Demontarea mitului maternității
Prin tot ce nu se poate spune, Dana Voicu îi pune în față cititorului teme precum suicidul, avortul, adopția, violența domestică, lipsa de comunicare și/sau empatie, abuzul de alcool, moartea, credința și, cel mai important, identitatea personală (care deseori se suprapune cu identitatea figurii parentale, dacă nu sfârșește chiar sugrumată de cea din urmă, ca un „firesc” al autorității supreme părintești).
Acest cumul de texte demontează mitul maternității, deseori prezentată ca superputere și autoritate fără egal căreia doar i te supui conștiincios, pentru că e vorba de „mama” și tot ce spune mama trebuie să fie adevăr sfânt. Dimpotrivă, de data aceasta citim despre mame care greșesc, care-și recunosc vina de a se impune, de a nu-și asculta copilul cu toate că-l aud, dar nu o fac niciodată oricât l-ar auzi sau prea târziu ca să se poată schimba ceva, prea târziu pentru a se recupera relațiile demult dărâmate.
Citim despre mame care-și exprimă fără nicio ezitare lipsa de simț matern, dedicare și empatie, mame care recunosc fără regret ura față de fiică, care încă-și susțin autoritatea divină cu orice preț, chiar de ambele au atins pragul senectuții („Di mini trebi sâ asculți, hristosu’ mă-tii! Digiaba vii pi la mini dacâ nu faci ci zâc eu”, pag. 25), („Auzi, că n-am vrut să-ți fiu mamă! Așa, și? Marș d-aci cu scrisorile tale! Hai, sictir!”, pag. 22)
Rigiditatea emoțională
Sunt instanțe în care mamele sau fiicele normalizează violența („Nu ti-am bătut la timp, asta e!”, pag. 24), fie ea fizică, verbală sau emoțională. Sunt puse sub lupă comportamente considerate firești numai pentru că „așa au crescut” persoanele în cauză, pentru că „așa era corect” și pentru că „atât au putut” („Îmi pare rău că te-am bătut, dar așa credeam eu că se face educație”, pag. 20).
Aceste schimburi de gânduri din tot ce nu se poate spune ne determină să reflectăm intens la rigiditatea emoțională existentă, la incapacitatea de-a iubi deschis, vizibil, mai ales verbal, la această respingere a vulnerabilității. Indiferent de relații și raportul de putere, oricine poate greși și poate trata neglijent sau nedrept pe celălalt, chiar dacă vorbim despre o figură a autorității (în teorie).
Ce ne doare zi de zi
Pe tot parcursul lecturii mi-a plăcut această lipsă a cenzurii, fără nicio aluzie sau intenție vulgară, care a dat voie discursului critic să ia formă, care, în sfârșit, ne permite să ne regăsim în ceea ce ne doare zi de zi – tăcerea și incompatibilitatea între părinți și copii. Mai cu seamă, se trage un semnal de alarmă: a fi mamă nu-i chemare sfântă dată de nicio religie, însă nici vreo datorie obligatorie ca toate femeile să fie mame, pentru că a fi mamă este o chestiune cunplit de nuanțată, complicată, din cauza căreia te trezești cu rupturi și costuri psihice sau emoționale, ambele în cel mai rău caz, grave, chiar irecuperabile („Mi-ar fi plăcut să fii fata mea, dar probabil că nu m-aș fi purtat cum trebuie cu tine. E mai bine că ești fata altcuiva și prietena mea”, pag. 32).
Memorabil este impactul
Nu îmi aduce aminte de ceva anume această carte, nu cred că o pot asocia cu vreo altă lectură care mi s-a lipit de inimă și creier, admit și că personajele, neavând nume, exceptând ultimul dialog unde sunt numite figurile părintești, nefiind mai mult decât fragmente ale unor situații nu foarte de dorit, nu-mi sunt exagerat de apropiate. Pentru mine rămân numai cuvintele în urma acestei lecturi, ceea ce nu-i neapărat rău, dar nici suficient să o facă întru totul memorabilă. Memorabil este impactul, memorabile sunt lecțiile primite.
Aceste dialoguri sunt o lectură necesară dacă vrem să demitizăm tot ceea ce „știm” despre a fi mamă, respectiv despre autoritatea parentală, despre copil ca simplă prelungire a părintelui și nu om de sine stătător, cu identitate unică și un filtru personal al gândirii. Ceea ce a scris Dana Voicu este vital și important dacă ne dorim să înțelegem efectul pe termen lung pe care îl au modelele impuse ca regulă în loc de exemplu orientativ după care să-și formeze celălalt propria personalitate și viața pe care doar el să și-o dicteze cum crede de cuviință.
Vorbind de efecte pe termen lung, în acest registru intră violența în toate formele sale, limbajul, prezența sau lipsa empatiei și a afecțiunii verbalizate și arătate prin mai multe decât cele ce țin de oarece siguranță materială, ceea ce oricum însumează responsabilitatea de părinte, nicidecum un privilegiu din cauza căruia să rămână copilul dator și recunoscător, indiferent de cum este el tratat.
Comunicare și daune
Totodată, remarcăm importanța comunicării și daunele care pot exista când nu ne vorbim și nu cunoaștem deloc și partea celuilalt. Este foarte bine ilustrat faptul că există o distincție clară între conflict generațional, de care nu scapă nimeni, și o prăpastie care s-a tot adâncit din lipsă de interes pentru celălalt, dintr-un refuz teribil al faptului că nu poți controla chiar orice și pe oricine și că nu mereu exemplul tău e cel mai bun sau că așa cum ești tu este toată lumea și că regulile tale sunt implicit reguli general valabile. Ca atare, vorbim despre nevoia de a fi flexibili, de a ne raporta nu doar la noi și ceea ce suntem, ci și la persoana din față, la cum este ea și că la fel de mult contează ca acea persoană să fie fericită cu alegerile sale, indiferent de noi, părerile, dorințele și neîmplinirile noastre.
Textele Danei Voicu sunt o invitație să acceptăm omul în loc să-l tot îndreptăm, să-l corectăm, să-l „educăm”, să-l facem să ne semene pentru că „noi știm” ce este „corect” și pentru că stilul de viață ales de noi funcționează – poate funcționează, numai că nu pentru alții, cu atât mai mult nu pentru un copil și un viitor adult pe care ai mult mai mult respinsabilitatea să-l ghidezi, să-i dai doar repere ca să-și poată forma singur personalitatea, respectiv să-și asume viața proprie raportându-se la el, calitățile lui și felul său de a fi, nu la modelul parental care să dicteze totul în locul său.
Mulți încearcă să facă mai bine
Chestiunea este la fel de aplicabilă și pentru părinții care rămân neînțeleși, chit că fac ceva la fel de uman precum ai lor copii – greșesc. Dacă până acum am discutat autoritatea și felul defectuos în care este de multe ori implementată în relațiile copii-părinți, în urma cărei autorități ne mirăm că se ivesc tot mai mulți tineri cu stimă de sine scăzută, sănătate mintală instabilă din cauza anxietăților, depresiilor și din cauza stresului constant că trebuie să se încadreze unui tipar, să atingă standardele celorlalți, să-și demonstreze întruna valoarea, meritele și locul, exact acest scenariu îl trăiesc și părinții care la rândul lor au avut părinți care le-au influențat prea tare viața. Mulți încearcă să facă mai bine, să se apropie.
Unii reușesc, alții nu, altora nici nu li se dă vreo șansă să se adapteze din cauza reticenței și, dintr-un refuz vehement al faptului că poate chiar încearcă și au nevoie de sprijin, îndrumare și au nevoie să fie ascultați, să se știe prin ce au trecut și trec încă, și de ce le ia atâta timp să învețe să nu repete diverse greșeli.
Ca atare, insist pe această idee: cartea asta spune foarte multe despre celălalt, despre cum nu știm noi mai bine doar pentru că suntem tineri sau pentru că suntem părinți – la final de zi, nu deține nimeni adevărul suprem și nici traiul de viață ideal, copiii sunt și ei oameni și trebuie să trăiască pentru ei, iar părinții nu-s nici lege, nici modele, nici sfinți, sunt exact ca ai lor copii, oameni. Oameni vulnerabili, oameni care nu le pot face/știe pe toate, predispuși să greșească și să nu aibă dreptate.
Deși nu m-a impresionat sută la sută și mi s-a părut pe alocuri că urmăresc un spectacol de teatru, tot ce nu se poate spune este o carte vitală, un refugiu care îmi doresc să fi existat cu multe generații înaintea mea, e un act de curaj și de asumare de care sute dintre noi ar fi avut nevoie cu mulți, mulți ani în urmă.
Nu, nu este un material de ficțiune/proză cu o valoare estetică deosebită, nu beneficiază de cine știe ce tehnici nemaipomenite ale artei scrisului, nu-i proză revoluționară; este un text social care ridică multe discuții și întrebări despre sănătate mintală, emoții, relații, comunicare deficitară, și mai ales în lumina celor întâmplate foarte recent, presupun că este nevoie să reflectăm asupra acestor teme deja menționate. Nu ne ajută garantat să fim niște femei mai mișto, hiper evoluate sau vreun soi de guru al emoțiilor, dar ne atrage atenția, deschide ochii, ne determină să observăm ceva ce trece pe lângă noi.
Sper că, citind, tot ce nu se poate spune acum se va putea spune cândva, într-un viitor îndepărtat măcar, pentru ca nicio mamă să nu se mai găsească în situația de a-și da seama prea târziu ce este important și ce nu, iar singurul răspuns dat unui mesaj afectiv lung și sincer, dar trimis când hăul e deja căscat, să fie Da, mersi, te iubesc (pag.13).
