Povestesc des, oricui dă și cel mai mic semn că ar putea să mă asculte sau arată vag interes, despre cât de important mi se pare basmul Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte, cu toate temele lui subtile și complexe ca un codru des din care poate să scape doar eroul născut pentru asta, cu narațiunea de suprafață antrenantă atât pentru copii, cât și pentru adulți. Mi se pare una dintre cele mai ample povești pe care le avem în literatura română și-mi recunosc întotdeauna fascinația care se apropie de obsesie când vorbim despre cum se împletesc aici viața, moartea și nemurirea, destinul implacabil și întrepătrunderea lui cu liberul arbitru, iubirea și abandonul, obișnuitul și fantasticul.
Nu ratez cărțile care își au rădăcinile în acest basm (cea mai recentă pasiune e pentru seria Ultimul Împărat Nemuritor, despre ale cărei prime două volume am scris aici), filmele care ating, fie și în trecere, ideea de căutare și renunțare ce se întind pe secole și generații, cântecele care valorifică această dimensiune fantastică și nu numai.
Spectacolul de la Timișoara
Spectacolul timișorean Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte, pe care l-am văzut în Piața Libertății în 26 iulie, deci la a doua reprezentație (apropo, în această perioadă se împlinesc doi ani de la premieră), m-a bucurat peste măsură, m-a intrigat și entuziasmat și, în cele din urmă, m-a făcut să plâng cu mult înainte de aplauzele binemeritate de echipa care a lucrat la punerea în scenă a acestei uimitoare reprezentații.
La un moment dat m-am întrebat dacă totul a fost atât de bine calculat sau dacă s-a nimerit ca fiecare mic detaliu să aibă astfel sens în raport cu piesa jucată. Mă refer inclusiv la dispunerea circulară a spectatorilor și mișcarea continuă a actorilor, de exemplu, care au făcut ca fiecare spectator să fie angrenat în poveste, parte din călătoria spre tărâmul tinereții fără bătrânețe și din luptele eroului neliniștit, dar și la mesajul ecologist pe care cred că a vrut să-l transmită recuzita alcătuită, în cea mai mare parte, din PET-uri și tomberoane, demonstrând că rădăcinile artei se pot prinde oriunde și că pot clădi fără risipă, reciclând și reutilizând, contribuind astfel și la o descifrare în cheie educațională subtilă și totodată eficientă, dat fiind că publicul a bifat încadrarea la cam toate categoriile de vârstă.
Elementul muzical, cu amplasamentul central al fabuloșilor băieți de la instrumente, dar și naratoarea care a îndrumat povestea și a dictat ritmul și direcția, pe lângă cele enumerate mai sus, au dat o și mai mare coerență de spirală a vieții și a morții întregului spectacol, legând totul sublim, de la un capăt la celălalt. Mai mult, inserturile moderne aduc relevanța reinterpretării în contemporaneitate, deci subliniază, din punctul meu de vedere, conceptul universal valabil cu care jonglează basmul cules de Ispirescu la puțin după 1850.
Excelent gândit și modul în care Moartea, cea care la final își revendică eroul cu un umor pe care mi-l amintesc încă și din repovestirile bunicii mele, apare pe parcurs drept purtătoare de săgeți către fiarele pe care eroul le răpune sau spre vietățile pe care le vânează – și de la care începe și regresul: aflat în lumea perfectă a tărâmului visat și cerându-i-se să se plimbe peste tot, doar într-o vale să nu se aventureze (din nou, o temă recurentă și care pe mine mereu mă duce cu gândul la altă bijuterie, Barbă Albastră, cu camera în care soția nu are voie să pătrundă orice-ar fi, și a cărei încălcare de cuvânt declanșează nenorocirea), Făt-Frumos se lasă prea prins de vânătoare și nu bagă de seamă că pătrunde în Valea Plângerii, zona interzisă, cea care îl va împinge să plece din locul pe care și-l dorise toată viața, pe care îl căutase și-l visase, pentru care luptase și se răzvrătise, nesocotind rugămințile familiei și de unde pleca, de această dată nesocotind rugămințile celei care îi devenise soție, a surorilor ei, a calului înaripat care-l purtase din împărăția unde se născuse în cea îndelung căutată și înapoi, după sute de ani.
Seara trecută, dacă nu vi se pare prea mult spus, am făcut cu toții parte dintr-o experiență inedită la limita fantasticului, am călătorit în timp și spațiu cu Făt-Frumos și calul său înaripat, alături de o echipă formată din peste 50 de actori și figuranți, cu muzică live și marionete gigantice, o desfășurare de forțe ce mi-a amintit de emoția resimțită doar la Faust, la Sibiu.
Dacă aveți ocazia, vă îndemn să vedeți spectacolul de la Timișoara, promit să fie un cadou emoționant și valoros pe care vi-l veți oferi! Dacă nu, să faceți cumva; e un apel la reîntoarcerea atenției către sine cum rareori putem experimenta fără mult efort. Iar de chiar nu veți reuși, poate recitiți basmul.
Îmi place să cred că toți cei prezenți aseară pe scaune au meditat o secundă în plus la ce și cum simțim în raport cu ideea de destin versus liber arbitru, de fugă continuă după un ideal care ni se potrivește și nu ni se potrivește, pentru a cărui cucerire suntem dispuși la orice. În orice caz, pentru mine asta a făcut spectacolul timișorean Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte. Aduceți și prietenii străini, nu vă sfiiți, spectacolul are și subtitrare în limba engleză.
Bilete și informații suplimentare despre reprezentațiile care au loc zilnic până în 30 iulie găsiți aici.
Fotografii de Anca Zaharia.
