În ultimii ani, prozatoarea, eseista și psihologa Olga Tokarczuk a trezit interesul industriei literare din România, mai exact după momentul 2018, când a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură. De atunci, Editura Polirom a tradus (și reeditat) opere importante precum: Străveacul și alte vremi, Călătoria oamenilor cărții, Povestiri bizare, Cărțile lui Iacob sau Poartă-ți plugul peste oasele morților, apărută prima dată în țara noastră în 2019, în colecția Biblioteca Polirom, fiind reeditată anul acesta în Top10+.
La o primă vedere, plotul pare destul de simplu: avem imaginea unui cătun de la marginea Poloniei, lângă granița cu Cehia, loc în care dorința de interconectare socială și afectivă este, din cauza izolării, redusă la minimum. Această zonă, numită general Platou, este marcată de o serie de crime, punctul comun al acestora fiind faptul că toți cei uciși (Comandantul, Mațe, Președintele, preotul Foșneală) cochetează cu braconajul sau vânătoarea.
Printr-o raportare superficială, privind doar tema in your face, axată pe firul polițist, romanul ar fi doar un bestseller noir, însă ceea ce îl face demn de Nobel este prelucrarea supratemei, bazată pe filosofia (antică) ce stă la baza morală a veganismului: a ucide animale pentru a le folosi carnea, pielea, blana în scop propriu e o crimă?; dacă e, cum ar trebui pedepsită?
După o astfel de ideologie își trăiește viața Janina Duszejko, naratoarea și protagonista romanului, o bătrână cu sănătatea șubredă, retrasă la sat, ce își câștigă existența din predarea limbii engleze și din îngrijirea caselor de vacanță pe timp de iarnă:
„Suflet are până și cel mai josnic criminal, dar tu nu ai, Căprioară frumoasă, nici tu, Mistrețule, nici tu, Rață Sălbatică, nici tu, Câine. Crima a ajuns să treacă nepedepsită. Și pentru că e nepedepsită, nimeni nu o mai bagă în seamă. Și pentru că nimeni nu o mai bagă în seamă, nu există.”
Propriu-zis, orice viață este valorizată în mod egal, iar uciderea animalelor este catalogată drept ceva abominabil, Janina discreditând antropocentrismul apărut încă din Renaștere (care, să fim serioși, e irelevant din punct de vedere geologic, omul făcându-și apariția mult mai târziu pe Terra în comparație cu ființele pe care astăzi le numim „animale”). Totodată, deoarece toți cei care distrug natura în acest roman sunt bărbați albi, europeni, care își doresc profit cu orice preț și care, în acea lume rurală, susțin patriarhatul, Poartă-ți plugul peste oasele morților poate fi încadrată critic la mișcarea ecocriticismului, cu tendințe către ecofeminism.
Pentru a înțelege psihologia personajului-narator, consider relevante (cel puțin) două aspecte: afinitatea pentru explicarea evenimentelor din istoria universală (și personală) prin intermediul astrogramelor și dezvoltarea teoriei despre crimele comise, aceea că Animalele au ucis din răzbunare pentru abuzurile îndurate de semenii lor. Astrogramele și obsesia sa pentru Efemeride o transformă într-un personaj reflector, narațiunea sugerându-ne că interpretarea poziției planetelor din Sistemul Solar este cea mai profundă cale spre înțelegerea lumii:
„Uită-te și aici, am continuat, arătându-i configurația planetelor. Saturn a fost în Scorpion în anul 1953 – moartea lui Stalin și dezghețul politic. 1952-1956 – perioada autoritarismului, războiul din Coreea, inventarea bombei cu hidrogen. […] Nu este extraordinar?”.
Nici în planul detectivistic Janina nu se lasă mai prejos. Atât la audieri, cât și în scrisorile către Poliție, ideile sale sunt argumentate prin exemple concise: „În 1659, în Italia, proprietarii unor podgorii distruse de Omizi le-au scris o scrisoare în care le chemau în instanță. Foile de hârtie cu textul citației au fost prinse de trunchiurile copacilor din împrejurimi, pentru ca omizile să ia la cunoștință actul acuzării. Citând aceste fapte confirmate de istorie, vă cer să tratați cu toată seriozitatea bănuielile mele”. Ostilitățile nu întârzie să apară, intrând în conflict, pe rând, și cu Poliția, și cu vânătorii, și cu Biserica. Rolurile de gen prestabilite (am punctat mai sus treaba cu patriarhatul) sunt și ele prezente, cel mai bun exemplu găsindu-se în scena de la parastasul lui Talpă Mare, când protagonista e cooptată de bărbații mustăcioși pentru a cânta Veșnica Pomenire: „Nu înțelegeam ce are a face sexul meu cu cântatul, dar nu doream să mă revolt împotriva tradiției într-un asemenea moment”.
O altă componentă importantă a cărții se construiește în jurul Sărbătorii Sfântului Hubert, a cărei simbolistică este plasticizată în mod inteligent de către autoare. Aflăm că această figură a Bisericii Catolice a fost canonizată drept Patron al Vânătorilor pe baza biografiei sale mistice: într-o zi de vânătoare, i-a ieșit în cale un cerb cu o cruce de foc în frunte, acest moment revelator determinându-l să nu mai vâneze niciodată. Ironia se potrivește perfect în logica-ilogică a mentalităților religioase neo-arhaice, prelungind labirintul kafkian în care ideologia Janinei e prinsă. După cum era de așteptat, Biserica este la fel de indiferentă la soarta animalelor precum Poliția, idee sugerată de speech-ul părintelui Foșneală:
„Vânătorii, dragii mei frați și surori, sunt ambasadorii și partenerii lui Dumnezeu în opera creației și în ocrotirea animalelor. Sunt colaboratorii lui cei mai apropiați. Natura în care trăiește omul trebuie ajutată să se dezvolte. Prin sacrificarea sistematică a animalelor, vânătorii desfășoară o adevărată politică cinegetică.”
E drept, multe pot părea lipsite de orice rațiune, însă dramatismul se adâncește și mai mult dacă ne raportăm la contextul canonului iudeo-creștin; da, ne place sau nu, Dumnezeu își dorește sacrificii de carne și sânge, știm asta încă din Geneză, când Iahve respinge darurile lui Cain, procurate din mediul agricol și le acceptă pe cele ale păstorului Abel.
Cartea este bine scrisă și bine tradusă, se citește fluid în limba română, păstrându-se convenția numelor (sau mai degrabă a poreclelor) la care s-a ajuns prin sinecdotă. Vizionarismul și atmosfera apocaliptică sunt plusate, într-adevăr, prin referințele la William Blake, însă blakeanismul rămâne doar un element de construcție, ci nu o „pasiune a doamnei Duszejko”, așa cum este prezentat pe coperta a doua a cărții, deoarece protagonista recunoaște că nu-l înțelege și că poezia nu e punctul ei forte, entuziasmul pentru traducerea poetului englez rezervându-i-se doar Visătorului.
Astfel, Olga Tokarczuk a reușit să întreprindă o lume pe cât de distopică, pe atât de ancorată în realismul cotidian. Nu în ultimul rând, trebuie să adaug că este un roman în care se pot regăsi caracteristici dostoievskiene, datorită întrebărilor existențiale cu care cititorul rămâne la final: ok, patriarhatul și vânătoarea sunt întruchiparea răului, dar a-i ucide pe cei care vânează nu este (cel puțin) la fel de rău?
