„toată lumina-i aici”.
„Boran, dumnezeul subteran” este romanul de debut al lui George Moise, care a mai publicat, tot la Curtea Veche, „Iertați-mă că nu sunt japonez” (2011) și „Kanashibari – povestiri japoneze pe jumătate visate” (2023). George Moise este un scriitor român care locuiește în Japonia de mulți ani, cum se poate vedea și din primele sale două cărți, care au chiar și-n titluri cuvîntul „japonez” („Locuiesc în Japonia din 2008, unde am fost, pe rînd: muncitor la o fabrică de legume, profesor de limba engleză, șofer, traducător, grădinar, bucătar, fotograf. Acum cinci ani, în CV-ul meu japonez s-a strecurat temporar o ocupație despre care n-am apucat să-ți povestesc: preot”, spune George Moise în Cuvînt-ul Înainte al romanului).
Iar „Boran, dumnezeul subteran” este o carte profund românească – și ca stil, și ca ideatică, și ca mentalitate. Un roman postmodern, scris cu umor și ironie, despre cum lumea de aici și acum poate fi schimbată radical doar printr-o glumă, după un fals film documentar, făcut la mișto, o satiră despre cît de ușor se lasă manipulat poporul (politic, religios, existențial). Imediat după ce-am terminat de citit romanul am intrat pe net și am văzut un afiș pentru un festival de conferințe, intitulat „Despre lumea în care trăim”. Mi-ar fi plăcut mult dacă-l găseam printre invitați și pe George Moise, romanul său fiind exact despre lumea în care trăim.
Cartea începe într-un București scufundat în întuneric și haos, la președinție, unde intră, „șobolănește, cu priviri piezișe de șuți, primul-ministru, președintele Senatului și șefii partidelor din alianța de guvernare” și cineva pe care președintele țării l-a prezentat ca pe „un om de încredere” – domnul Petrache. Apoi a apărut Preafericitul Părinte Patriarh. Domnul Petrache îi zice lui Socrate „domnul Socrate” și spune că s-ar putea să existe o altă religie decît ortodoxismul, în care cred oamenii ăia care se revoltă afară, distrugînd orașul, ceea ce-l înfurie pe patriarh, adică pe „bă, Dane”, iar politicienii nu înțeleg nimic („Nefiind obișnuiți cu procesul gîndirii și fiind învățați să primească răspunsurile dinainte, efortul săpa grimase adînci pe fețele oamenilor de partid”). Apoi se sare direct într-un bar în care chefuiesc niște studenți: Alexandru Dimca, personajul principal al cărții, Lentilă (Tudor Papadima), Dana Bauman, Cătălin Duțescu, Dana Lexa, Nora Ionescu și Sorin Cheran. „…La început a fost cu vîntul”, „Aș da azile de la mineee”, glumesc ei, fumează iarbă, beau, se distrează (și ei, și cititorii). Ies, fără tragere de inimă, afară, în Piața Victoriei, unde oamenii devastează totul, de la farmacii la mașini de poliție („După ce au dat foc mașinii de poliție, au trecut la alta. Cu spor, cu temei, în echipă, ține de aia, trage de aia, acuma, doi, trei, și!, ca la tăiatul porcului” – foarte bun G.M. la comparații).
De aici studenții au fost săltați și băgați într-o dubă și duși într-o clădire cu multe uși, iar din una a ieșit o maimuță („Dumnezeu e maimuță!”). Au venit să-i interogheze toți șefii instituțiilor de securitate, inclusiv Petrache, care se prezintă maior Petrache, Direcția Intervenții Operative – Monitorizare Informații Oficiale. DIO-MIO, care nu există oficial și nu știu despre ea niciunul din ceilalți șefi ai serviciilor secrete.
Studenții află că au fost ridicați din cauza mockumentary-ului făcut pentru facultate, pe care încă nu-l prezentaseră nicăieri, dar, cu toate astea, filmul a fost, totuși, difuzat pe Realitatea TV (pentru că nu mai e OTV), iar oamenii l-au luat de documentar, s-au revoltat și au ieșit în stradă, deși un mockumentary e un fals film documentar. Mama lui Alex are nevoie de îngrijire și așa ajunge la o femeie din comuna Borănești, iar el, distrîndu-se în stilul lor, pe seama numelui satului, se hotărăște să inventeze, la mișto, o nouă religie – boranismul, cu zeitatea supremă – de gen feminin – Boran, o maimuță. Așadar, mockumentary-ul despre existența vestigiilor arheologice boraniene pe teritoriul comunei Borănești, „Boran – Adevăratul Dumnezeu”, a ajuns la public și oamenii l-au luat de documentar, au năvălit în sat, unde se roagă la Sadu Nebunu, pe care-l cred profetul și păstrătorul acestei religii atît de vechi. Nici un cititor nu va putea neglija critica slujitorilor bisericești, de la Preafericitul Părinte Patriarh („O sută de milioane de euro venituri pe an, din Dumnezeu mai știe ce”) la popa Gorilă din Borănești, mare păcătos, și hoț, și șpăgar, și curvar. Primarul, exemplificat prin Ionuț Chișleag – exemplu de analfabetism funcțional, un Marean Vanghelie de provincie, care, totuși, a fost de acord să le răspundă ziariștilor la întrebări („Io vă-nțeleg că vreți esclusivitate, le-a zis Chișleag, vă dau esclusivitate, că oameni suntem, fiecare cu meseria lui, da’ vă rog și io să mă-nțelegeți, ca să fim eficienți, vă dau la toți odată, să facem economie de timp, să fie bine pentru toată lumea”). Petrache le spune șefilor statului să facă boranismul religie de stat, iar pe studenți îi convinge să scrie „Biblia” boranismului.
De aici încolo avem un roman de aventuri care se desfășoară și-n Borănești, și-n București. Alex e personajul principal care pînă la urmă ratează totul în viață („Asta fusese și viața mea, un șir lung de decizii greșite, o sumă de dezechilibre, un marș fără busolă prin deșert”). Se ceartă cu gașca, colegii cu care face filmul boranismului. Mamă-sa nu-l mai recunoaște. Cu Petrache, șeful securist, nu se mai înțelege. Cu Nora nu-i iese lipeala. El însuși se urăște („Cînd ești la pămînt cu toate fisurile la vedere, ai surpriza că și cei mai buni prieteni o să-ți îndese mucuri de țigară în ele. Jos, acolo, dacă dai singur în tine crezînd că ceilalți te vor lăsa în pace, te înșeli”). Dar filmul nu le aduce doar necazuri. Pe Alex îl face mîndru („Da, fără pic de modestie, nu știu ceilalți, dar eu așa mă simțeam. În rarele momente cînd mă mai slăbea groaza c-o s-o sfîrșesc în chinuri prin cine știe ce beci, îmi venea să mă pup pe creștet pentru ce făcusem. Pe lîngă noi, frații Lumière erau mici copii, la ei se ridicaseră cîțiva rătăciți la vederea unei proiecții alb-negru și fără sunet cu un tren care intră într-o gară și o luaseră la fugă prin cafenea. Orson Welles mai agitase puțin apele pe la radio cu Războiul lumilor. Amatori. Noi făcuserăm o țară întreagă să alerge ca bezmeticii și să se încaiere. Să primești aplauze în sala de cinema e minunat. Nu-i rău să citești cronici elogioase, să te gîdile cîte vreun profesor cu o laudă, nu zic, dar orice premiu din industrie, fie el pentru scenariu, regie, imagine, sunet sau montaj, nu slăvește altceva decît convenția, nu povestea în sine. Reacțiile la mockumentary-ul nostru se ridicau deasupra tuturor tocmai pentru că nu vorbea nimeni despre el ca despre un film, nici măcar ca despre o poveste. Ei erau în poveste. „A fost odată ca niciodată“ devenise „e acum, ca niciodată“. „Ni se întîmplă acum.“ Granițele dintre ficțiune și realitate se dizolvaseră atît de bine, încît nu doar personajele trecuseră din ecran în lumea reală, ci și monștrii din iadul cotidian bîntuiau acum nestingheriți lumea din poveste”). Și a schimbat și țara, în bine, observă Petrache: „În urmă cu șase luni, România era în plin culoar ortodox-naționalist și anti occidental pe linia București–Moscova. Era un cazacioc mare în care erau prinși toți dacopații, ninja ăștia de la BOR care fremătau cînd auzeau de „viziunea rusă suverană asupra lumii“, retardații cu pămîntul plat, bot în bot cu alcoolicii de la Kremlin. Cocktail de ortodoxism nuclear. Cînd BOR s-a făcut BORAN și s-a pișat pe Kiril, s-a întors cam toată România spre axa ailaltă, spre Europa, America. Nu e nevoie să vă desenez, valorile și interesele spațiului european și euroatlantic sunt diferite de principiile comunității ortodoxe din Europa de Est și de Sud-Est, a zis maiorul strîmbîndu-se. În nici juma de an, din noiembrie încoace, au intrat investiții în România cît n-a văzut Parisul. Se fac autostrăzi în draci, infrastructură, știți bine de unde vin banii ăia. Vai, vai, nu ne vindem, săriți, vor străinii să ne fută țara! Bă! Să fii țară mică e ca și cum ai fi femeie, toți vor să te fută. Doar că unii îți dau bani de parfumuri și farduri că ești urîtă și puți, și de rochii, ca să aibă ce să dezbrace. Bă, ziceți-mi voi mie o investiție rusească pe bune în România, una singură, și eu o mănînc. Și nu-mi ziceți de țeparii ăia de la Lukoil și Gazprom!”…
„Boran, dumnezeul subteran” de George Moise e o satiră acidă a lumii de aici și acum – a României contemporane, în care trăim, cu politicieni corupți, șefi/conducători analfabeți, popi șpăgari, hapsîni, curvari, securiști criminali, „profeți” incoerenți, aberanți și demenți, populație îndobitocită și foarte ușor manipulabilă. Ar fi putut fi numit distopie, dacă realitatea nu l-ar fi transformat într-un roman hiper-realist scris cu mult curaj, umor și mare talent. Nu știu cît s-a distrat scriitorul cînd l-a scris, dar cititorii vor avea o lectură deosebit de plăcută.
George Moise, „Boran, dumnezeul subteran”, Editura Curtea Veche, 2025
Fotografii de Mihail Vakulovski.
