Afinitatea tinerilor prozatori români pentru proza scurtă a devenit, în ultimii doi ani, mai acută decât cea pentru roman, iar debutul individual al Cristinei Chira nu se îndepărtează de acest „trend”. Volumul tinerei autoare, arhitectă la bază, dar care a urmat cursuri de creative writing atât în Anglia, cât și în România, se compune din 14 proze, toate începând in media res și toate având instanțe narative feminine. Stilistic, short story-urile nu sunt construite omogen, vocile alternând de la persoana întâi, la a doua și a treia, în timp ce protagoniștii sunt reprezentați de tineri mileniali (primii copii ai postcomunismului) care se confruntă cu situații awkward, frustrări sentimentale și profesionale, relații care jonglează între gânduri serioase și fwb, granița dintre eșec și reușită nefiind niciodată bine delimitată în existența acestora, prin care se redă nostalgia anilor 2000 (Yahoo Messenger, Winamp, mIRC).
Prima proză, cea care dă titlul volumului Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor (un aspect nu prea comun la nivel de structurare), constituie o geografie temporală mult prea extinsă pentru o proză scurtă, diluându-se astfel din efect, deoarece începe din momentul când protagoniștii se află în clasa a zecea și se sfârșește când cei doi sunt studenți. Totuși, în contextul de față, dacă autoarea a vrut să mizeze pe obsesia care i-a marcat personajului întreaga adolescență, pot înțelege convenția. În esență, este o poveste despre respingere, ratare emoțională și (falsă) regăsire. Relația Ralucăi cu Tudor este curmată brusc în momentul când acesta trebuie să plece în străinătate, unde familia sa a fost detașată cu job-ul. La revenirea în țară, cei doi reiau legătura, însă dezamăgirile și regretele sunt cele care acaparează conștiința personajului feminin, amplificându-i instabilitatea: „Îi purta pică, într-o oarecare măsură, și că refuzase să fie primul, lăsând-o să-și piardă virginitatea în Vamă, cu un tip oarecare, cu care nu fusese nici rău, nici bine, dar în niciun caz la fel cum își amintea din simulările cu Tudor”. La final, se relevă că statement-ul din titlu este, de fapt, o pistă semi-falsă, protagonista făcând sex cu „dublul” lui Tudor, nu cu vechiul său iubit din liceu, obiect al unei atașări nostalgice: „Raluca cu nu s-a culcat niciodată cu Tudor. Ea, da, ea se culcase cu cel care intrase cu două luni în urmă în cafenea, dar Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”.
Cele mai reușite capitole mi se par cele (două) scrise la persoana a doua, cu precădere „Apelul”, o surpriză foarte plăcută de stream of consciousness á la Joyce (tehnică foarte rar folosită în literatura noastră – Băgău, al Ioanei Bradea, fiind un exemplu paradigmatic), în care, prin intermediul monologului interior realizat de vocea auctorială, se rememorează relația protagonistei cu Mihnea. Mai mult chiar, fluxul conștiinței este pus, sugestiv, în relație cu valurile mării: „îți scoți pe sub masă picioarele din pantofi și le întinzi, bucurându-te de briza sărată”. Stările și predispozițiile sunt explorate în cel mai direct mod, fiind astfel cel mai complex capitol din întregul volum, atât din punct de vedere al intensității emoționale, cât și al stilului. De cealaltă parte, „Tortul”, deși are în vedere stresul creat de ziua de naștere a unei tinere românce angajate la o multinațională din Londra, interesul pentru explorarea interiorității personajului nu scade neapărat, dar este, oricum, examinată într-o manieră ceva mai superficială. Profunzimea afectivă rămâne la cote ridicate, narațiunea apropiindu-se de formalitățile unui pattern cinematografic: „Doișpe noaptea. Hai la mulți ani. Bei singură vișinata rămasă în borcan în mijlocul bucătăriei ninse cu cacao, mânjită de ciocolată, lipicioasă de la albușuri, printre vase și linguri murdare și coji de ouă”.
Alte tinere diasporene se găsesc în capitole precum „Ziua 32” sau „Peștișorul Rătăcitor”. Cea dintâi relatează o poveste clasică de absolvent ale cărui perspective au fost spulberate de piața muncii autohtonă și care a luat decizia exodului către job-uri mizere, în cazul de față fiind vorba de cameristă. Punctul forte aici este pus în valoare de modul în care sunt observate camerele și, mai exact, toate particularitățile oferite de fiecare rezident în parte (părul de pe covor pierdut de fete, mirosul de transpirație, de mirodenii, „de bărbat” sau „de pădure”), în paralel cu cea a Adei, care nu posedă nimic din originalitatea personajului: „Camera ei de acum era la fel ca ale tuturor clienților din hostel: un pat, un dulap, un birou, un scaun, o chiuvetă. Când deschidea brațele, putea să atingă pereții, dar prin fereastra din capăt se vedea o porțiune mare de cer. Era prima oară când avea o cameră doar a ei”. Peștișorul… plasează acțiunea tot într-un cămin studențesc, unde situația deplorabilă a personajului (jobul de ospătăriță de pe Broadway Market și dorul de Akello, iubitul plecat în Uganda din cauza pericolului deportării) este dublată de situația lui Mowgli, un peștișor bolnav, adoptat de cei doi după ce toți studenții rezidenți l-au abandonat. Pe parcurs, acesta devine un panaceu atât pentru epuizarea fizică, cât și pentru dorul resimțit: „Adormeam urmărindu-l cum se unduia lucind în lumina felinarului din dreptul ferestrei, iar porțiunea de sticlă lipsă, care altădată strica armonia sferei, acum era dovada palpabilă că Akello chiar existase”. Finalul impresionează prin ambiguitatea care lasă cititorul într-un oarecare suspans, însă mi-ar fi plăcut ca acest suspans să fie prezent în conținut, acolo unde dramatismul este steril, exceptând scenele când Mowgli, prin natura sa ghinionistă, crește tragismul plot-ului (deși, judecând la rece, maniera de a reda emoționalitate prin imaginea unui animal este o constantă reciclată în mai toate artele).
Ruralismul apare prima dată în „FAN Curier”, unde comicul situației face ca un preot ieșit la pensie, angajat șofer la o firmă de curierat, să găsească accesorii erotice într-un colet care a fost livrat la o adresă greșită – de aici o întreagă luptă interioară, prezentată într-un mod umoristic, între mentalitatea ortodoxă și fișa postului de curier: „Auzise despre asemenea urâciuni chiar la masa de Crăciun: George cu nevastă-sa și băiatul cel mic al părintelui începuseră să vorbească despre un film pe care-l văzuse la Cinematograful din Cluj, cincizeci de întunecimi sau ceva de felul ăsta, în care se arătau tot felul de scârnăvii, cum soțul și soția, uitând de porunca iubirii dumnezeiești, se chinuiau unul pe altul cu curele, lanțuri și bice, cu lovituri și scrâșnire din dinți, care cică le făceau plăcere” (aici, de exemplu, autoarea s-a descurcat mai bine să jongleze cu mințile lectorilor, deoarece prin modul de acționare ale personajelor se prefigurează finalul imprevizibil). „Bravo” și „Fluturașii” sunt alte două capitole care impun atmosfera rurală și care aduc în prim-plan o analogie între curiozitatea bunicii în legătură cu viața amoroasă (implicit cea sexuală) a nepoatei de 14 ani și atenția sporită a unor personaje precum Ionaș, Peștișor sau Corvin (băieți născuți, crescuți și stabiliți într-un sat din Apuseni) la poveștile celor trei „fluturași” (Thea, Diana, Magda) despre „viața de la oraș”.
Sinuciderea („After Party”) și transumanismul („Cyber Granda”) sunt și ele prezente în acest volum, reproducând prelungiri și resemantizări ale instabilității emoționale și psihice despre care deja am vorbit. Cu toate acestea, protagonistele Cristinei Chira, printr-o întorsătură de situație mai mică sau mai mare, sunt salvate mereu datorită puterii de asumare de care sunt capabile. Din acest motiv, la finalul fiecărui capitol, receptarea personajului nu se rezumă la nivelul unei compătimiri de tipul romance-urilor cu grad glicemic ridicat, deoarece acestea își acceptă (chiar dacă uneori cu greu) situația existențială, fapt care nu poate oferi decât un plus cărții. De asemenea, consider că hipstereala ca atmosferă generală a volumului nu este de fapt adevărata miză, ci doar o componentă a surface-ului, un corelativ al eurilor interioare, care prezintă adevăratul interes al explorării autoarei.
Altfel spus, Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor este, din punct de vedere tehnic, bine lucrat, construit pe o structură minimalistă, unde autenticitatea cotidiană e surprinsă într-un mod foarte intim, dar care în sfera conținutului nu spune mare lucru dincolo de convențiile deja amintite, reiterând teme hiper-reciclate, de un dramatism reținut, multe dintre punch-line-urile din final fiind previzibile, aceste aspecte transformând volumul Cristinei Chira într-unul nu slab, ci basic.