De ce scriu pe cărți

În urmă cu mult timp, am învățat cât de importante sunt obiectele astea, cărțile, și că trebuie să le tratez cu grijă. Să nu scriu pe ele, să nu le îndoi paginile, să le păstrez într-o formă cât mai frumoasă. Dacă se poate, impecabilă. Partea amuzantă a acestei educații sistematice este că la școală primeam, de cele mai multe ori, manuale folosite, probabil pe la a unșpea mână. Trebuia să avem grijă să nu le deteriorăm, oricât le-am fi folosit, pentru că erau, în primul rând, bunurile școlii. Probabil unul dintre primele paradoxuri cu care ne-am întâlnit: să nu deteriorezi deterioratul. Nu știu de ce exista o narațiune atât de profundă în privința grijei cărților când majoritatea adulților din jurul meu nu citeau — un lucru care se aplica destul de bine și profesorilor pe care i-am avut, cel puțin în școala gimnazială. Eu însămi am început să citesc târziu, ceea ce nu e deloc lipsit de predictibilitate atunci când mă gândesc la mediul în care am crescut sau la educația pe care am avut-o. Aceasta nu este o arătare cu degetul, ci o constatare de facto, absolut neutră în ceea ce mă privește. 

Îmi amintesc totuși că am fost șocată să aflu că există o bibliotecă a școlii — nu știam că avem așa ceva pentru că nu o văzusem niciodată și, nefiind o persoană super-atentă de felul meu, nu auzisem pe nimeni să vorbească despre asta. Nici măcar nu știam prea mulți copii care citesc sau care ar împrumuta cărți. Eu însămi de abia mă apucasem „serios” de treaba asta și nu știam ce fac, ce-mi place, aveam vaga impresie că e important și că sunt și eu ușor importantă, poate puțin mai deșteaptă decât mă credeam, era un sentiment aproape de bine, dacă nu ar fi fost obișnuita mea anxietate care-mi spunea că sunt o impostoare. Biblioteca era o cameră dosită din școală cu cărți îngrămădite, teancuri de tot felul — nu era mult spațiu, așa că e de înțeles. Îmi amintesc că am împrumutat Winnetou și m-am simțit mândră când am mers acasă cu cărțile alea. Nu mai știu dacă mi-a fost frică să nu le distrug din greșeală — probabil că da, cunoscându-mi personalitatea anxioasă, dar eram oricum foarte conștientă că trebuie să am mare grijă de ele și că sunt foarte prețioase.

În general, toată viața mea am crezut că sunt extrem de prețioase cărțile — chiar și când nu citeam, dar mai ales după ce am început să o fac. Un val mare de rușine a căzut asupra mea când prietena mea S. mi-a zis că par foarte obosite cărțile când i le înapoiez. Și avea dreptate. Tot ce trecea prin mâna mea se transforma. În principiu pentru că eram neglijentă și, cu toate că voiam foarte mult să fiu atentă și grijulie, nu-mi ieșea de niciun chip. La un moment dat uitam, mâncam lângă carte, îmi cădea din mână, se întâmpla pur și simplu să cadă ceva pe ea. Cu cât aveam mai multă grijă, cu atât aveau loc mai multe accidente. Mai mult decât atât, o vedeam cu ochii mei: cărțile oboseau când le citeam. Li se schimba culoarea. Înainte păreau ca noi. Când terminam eu cu ele, parcă le citise un trol. Nu mă simțeam prea bine din punctul ăsta de vedere și mi-era rușine când mă gândeam ce vor spune prietenele mele, dar nici nu mă puteam opri din a împrumuta cărți pentru că era singura mea sursă de lectură. Nu aveam bani să cumpăr cărți și nu știam pe atunci ce să aleg, citeam mai mult decât mă ținea buzunarul și așa aveam șansa să explorez și învăț din recomandare în recomandare. Cu cât cărțile oboseau mai tare, cu atât eu deveneam mai curioasă și mai însetată. Într-un fel, eram o ființă parazitară pentru ele, cu toate că doar temporară — făceam ce făceam și le marcam pe viață. 

Ramonele din trecut

Când am început să îmi cumpăr cărți consistent și să adun o bibliotecă, pe la începuturi, îmi amintesc că făceam o chestie destul de grosolană: îmi scriam numele pe cărți, data și locul de unde le luasem. Și chestia asta mă umplea de o mândrie absolut superbă și hidoasă în același timp — era un sentiment destul de banal, primar chiar, eram conștientă cât de copilăros era totul, dar pur și simplu nu mă puteam abține. Atunci când am postat o poză cu biblioteca mea pe un grup de cărți, cineva și-a exprimat surprinderea că am prea puține cărți, la cât postez despre ele. M-aș fi simțit tare nelalocul meu în trecut — poate pentru că am început să cumpăr cărți constant cam pe la 17-18 ani și nu am avut nicio bibliotecă moștenită, eram oarecum mândră cu ce adunasem. Dar mai ales pentru că visam să îmi fac o bibliotecă măricică, doar a mea, care să-mi aducă fericire doar uitându-mă la ea, cum se întâmplă în mințile astea fanteziste ale cititorilor. Nu știu dacă mai contează azi atât de mult — deși citesc și cărți în format electronic, rămân încă obsedată de cărțile fizice și mă tot văd cumpărând cărți cât o să pot. Chiar dacă m-am chinuit recent cu ele să le mut dintr-o cameră în alta pentru reparații și a fost un proces foarte îndelungat care m-a făcut să bombănesc nemulțumită de mai multe ori. Dar nu suficient de nemulțumită încât să nu-mi mai doresc cărți în viața mea. Adevărul e că îmi dorisem să citesc cât mai mult și probabil că la un moment dat credeam că asta o să-mi ofere și valoare, nu doar sens, că o să mă pot defini și mai mult prin ceea ce citesc și că o să rămân o ființă întreagă, palpabilă, cu o identitate clară atâta vreme cât citesc și cărțile rămân în viața mea. Sunt multe de zis aici, mai ales în ceea ce privește identitatea, nu sunt convinsă că pot spune că eu, cea de la 13 ani sau 18 ani, e la fel cu cea de la 30 de ani — deși înțeleg viziunile care spun că ești aceeași persoană — esențial, în punctele care contează. Yiyun Li, una din scriitoarele mele preferate contemporane, vorbește recent despre asta într-un interviu la Writers&Company. Narațiunea ei mă fascinează, ca de obicei, dar nu sunt convinsă că experiența mea în ceea ce privește identitatea e aceeași. 

Nu știu ce să cred despre asta încă, dar știu că sunt multe lucruri care s-au schimbat între aceste trei persoane din etape diferite de vârstă. Nu mai e deloc important pentru mine cât citesc, pur și simplu nu mai e ceva la care mă gândesc, cu toate că îmi place în continuare să pun pe listă cărțile pe care le-am citit, cu toate că am devenit brusc mult mai responsabilă și scriu lunar despre ce am citit, îmi fac listuțe cu ce vreau să mai citesc (un lucru pe care Ramona din trecut nu l-ar fi conceput nicicum, ba chiar m-ar fi acuzat de faptul că sunt plictisitoare și probabil o cititoare nu prea veritabilă. Cum să citești planificat/organizat? Pierzi valoare! Dar despre asta am scris mai concret într-un articol recent: 10 moduri prin care să te motivezi să citești mai mult).

Disputele dintre cititori

Sunt multe dispute între cititori. Cum e mai bine să citim, electronic sau fizic? Să ne organizăm sau să citim din instinct? Cu liste sau fără liste? Să terminăm sau să nu terminăm o carte pe care am început-o, chiar dacă nu ne place? Să vorbim sau să nu despre cărțile care nu ne-au plăcut? Să scriem sau să nu pe cărți? Câteodată uităm că niciunul dintre răspunsurile la aceste întrebări (sau altele asemenea) nu ne oferă valoare nouă ca persoane, dar nici ca cititori. De fapt, sunt doar obiceiuri sau ritualuri cu care ne înțelegem bine, pe care le-am abordat pentru că le-am crezut bune pentru noi sau pur și simplu au funcționat. A le transforma în principii sau chiar judecăți de valoare nu e doar prea mult, dar este, în opinia mea, eronat și contraproductiv. În parte pentru că anulează obiceiurile altor cititori —și susține că ale lor nu sunt suficient de valoroase sau veridice. Sau că, pur și simplu, există obiceiuri bune și obiceiuri proaste în ceea ce privește cititul. Când, de fapt, există pur și simplu obiceiuri. Oamenii sunt diferiți din atâtea puncte de vedere, ar fi chiar bizar dacă cititorii nu ar avea și ei ciudățeniile lor și perspectivele diferite. Atâta timp cât suntem conștienți de faptul că acestea sunt obiceiuri, nu judecăți de valoare sau plusuri/minusuri care definesc esența cititorului, atunci cred că putem avea discuții empatice și chiar productive pe teme diverse asupra cărora we can agree to disagree, ca să zic așa.

Viața în alb-negru

La începuturile mele de cititoare, mi se părea blasfemic să scrii pe cărți. Să subliniezi. Să îndoi colțuri! Să iei notițe pe ele! Mi se frângea inima când mă gândeam la asta. De fapt, credeam că oricine face asta e un monstru și nu are niciun fel de considerație pentru cărți. La fel cum mi se pare că fac unii oameni azi, fără scuza preadolescenței & adolescenței, făceam judecăți de valoare. Pe vremea aia vedeam mult viața în alb-negru și viziunea societății era adesea și viziunea mea. Nu contează că nu-i văzusem citind pe adulții care-mi spuneau să nu scriu pe cărți sau că văzusem adulți care adunau colecții de cărți pentru că arătau frumos în casă, dar nici nu le deschideau vreodată. Era ce era. 

Când am ajuns la Filosofie și am auzit prima oară că „filosofia se citește cu creionul în mână”, m-am simțit puțin rebelă, făceam ceva interzis care-mi dădea și plăcere și anxietate. Nu era chiar același lucru pentru că toate textele erau xerox-uri pe care puteam face ce voiam eu. Luam notițe, subliniam cu pixul, creionul, carioca, era un început bizar pentru cineva care nu fusese niciodată organizată în studiu și care nu avusese perioada aceea serioasă de studiat în care folosea sticky notes și tot soiul de culori diferite pentru notițele din caiet. De fapt, eram așa dezorganizată că îmi pierdeam uneori caietele și nu aveam răbdare să scriu frumos, mai ales dacă eram plictisită sau trebuia să-mi vină ciclul și nu mai aveam răbdare deloc să scriu — în acele momente scriam cel mai urât și, când trebuia să învăț, nu mai înțelegeam nici eu ce am notat. Nu știusem că pot reține atât de eficient un text doar cu sublinieri și cu notițe lângă — pe lângă faptul că era util, era și distractiv. Nu mi-am pus prea multă vreme problema asta, dar într-o zi, când am reușit să citesc din nou literatură care nu era filosofie, m-am trezit îndoind colțuri, subliniind, scriind lucruri pe margine. Nu am făcut-o conștient, dar odată ce s-a întâmplat, mi-am dat seama că asta e maniera potrivită pentru mine să citesc o carte. 

Avea dreptate prietena mea S. când spunea că ies obosite cărțile din mâinile mele. Probabil că de-aia am început să adun cărți la un moment dat și mi-am zis să o las mai moale cu împrumutul —nu pot să fac nimic cu cărțile împrumutate. Probabil că înăuntrul meu a fost întotdeauna monstrul ăsta care aștepta să iasă la suprafață. Monstrul care scrie pe cărți și îndoaie colțuri. Era acolo, doar că nu avusese încă cărțile suficiente pe care să experimenteze. Azi notez și îndoi când simt nevoia, fără să mă simt în vreun fel vinovată. Asta nu înseamnă că toate cărțile sunt pline de culori —depinde dacă mi-a atras sau nu ceva atenția și, de multe ori, dacă am avut starea necesară să notez, subliniez sau îndoi. Rămân suficient de dezordonată și dezorganizată, așa că nu pot fi neapărat cel mai bun exemplu pentru consecvență. Dar de fiecare dată când revin la o carte e ceva absolut edificator pentru mine să revăd notițe, colțuri îndoite, propoziții subliniate, emoji-uri stupide desenate pe margine. 

M-a întrebat cineva recent de ce nu mai vând din ele — în primul rând că nu prea vând cărți, mai mult dau atunci când am dubluri sau dau de cărți pe care știu că nu le voi mai reciti sau care nu mi-au plăcut — uneori fac cadouri niște cărți care mi-au plăcut, dacă nu au fost prea „maltratate”. Dar e tare greu să renunț la cărți cu care am călătorit atât de intens. Din punctul ăsta de vedere, sunt foarte materialistă — am ajuns să invidiez un pic cititorii care citesc și apoi renunță la cărți sau pur și simplu le preferă în format electronic. Sunt sigură că și atașamentul lor pentru cărți este special și nu văd de ce ar fi „superior” atașamentul cuiva care le adună. Nici măcar cu pretenția de a fi colecționar, pur și simplu devine un obicei care aduce fericire, și e un obicei care atârnă greu, multe-multe kilograme, și ocupă tot așa destul de mult spațiu. Nici scrisul sau nescrisul pe cărți, nici adunatul sau neadunatul de cărți nu aduce „valoare” și nu poate defini o persoană. Poate spune sau nu ceva despre gradul de inteligență al acelei persoane — oricum, ce fel de inteligență și cât de utilă e în societate sau în mediul restrâns în care trăiește? Ce diferență fac cărțile alea din biblioteca ta raportat la ce se întâmplă în spațiul mic în care trăiești? Probabil că nu fac nicio diferență — sau, cum se mai întâmplă câteodată, poate împrumuți cuiva o carte care nu poate să-și cumpere sau convertești pe cineva pe calea cea bună a lecturii. Sunt lucruri frumoase și nobile, care pot face diferența în viața cuiva, dar nu știu cu ce constanță au loc și cât de importante sunt în marea schemă a lucrurilor. 

Te crezi mai bun doar pentru că citești?

Atunci când te crezi mai bun doar pentru că citești, cred că ești într-o capcană a superiorității. Mai bun decât cine? Să vedem, un individ care a muncit din greu toată viața, a făcut ce a putut, a ajutat unde a putut, a încercat să se bucure, poate să facă o diferență acolo unde a mers, dar nu știe să citească sau nu a citit în viața lui un roman? De ce sunt eu mai bună decât un om care nu a făcut mai puțin, ba chiar poate a făcut mai multe decât mine? Ador să citesc și îmi oferă sens — pur și simplu simt că o parte din mine s-ar zdrobi dacă nu aș mai avea asta în viața mea și asta îmi provoacă o mare tristețe. Dar nu pot spune că sunt moral superioară doar pentru că citesc — dacă vorbim despre empatie și cum ne schimbă cititul ca indivizi, asta e altceva și merită explorat. Sunt mai multe viziuni care susțin faptul că cititul de ficțiune te face mai bun și mai empatic: într-un articol din platforma Medium despre „dacă” cititul de ficțiune ne face mai buni, autorul concluzionează că „suntem complicați” — și are dreptate, nu poți face măsurători exacte în direcția asta. Ruxandra Gîdei are un vlog foarte pertinent pe tema asta și te invit să-l vizionezi: literatura e complet inutilă? Răspunde foarte fain la ce poate face literatura și elementul cheie aici e chiar empatia și capacitatea noastră de a crește ca indivizi, de a reuși să-i înțelegem pe alții prin povești. Într-un alt video explică de ce și cum scrie pe cărți și spune că o ajută să citească activ și analitic și să înțeleagă mai bine lectura — lucruri cu care rezonez 100%, inclusiv partea de angajare în lectură prin acest proces interactiv.

Când e vorba însă de superioritatea pe care o simțim adesea pentru că citim, suntem într-o mică capcană narcisică. Probabil la fel suntem și când ne credem mai buni pentru că avem un obicei sau altul al cititului. Nu iubești mai puțin cărțile doar pentru că scrii pe ele. Nu iubești mai mult cărțile doar pentru că ai citit 100 într-un an și altcineva doar 50. La fel cum nu ești un cititor mai puțin pasionat dacă te organizezi —acestea sunt fațete diverse ale unei activități superbe, adesea obsedante care, din fericire, ne poate face într-adevăr mai buni și mai empatici (unii ar spune că aici ar intra și absența unei conștiințe a superiorității care probabil că e oarecum incompatibilă cu empatia). Nu e o valoare intrinsecă a activității cititului — poți deveni mai bun dacă înveți anumite lucruri din citit, asta da, dar nu ești moral superior cuiva care nu citește doar în virtutea faptului că obsesia ta e lectura, când a celuilalt sunt jocurile video (în cele MMORPG e multă poveste și dacă din povești învățăm să fim empatici, nu văd de ce nu s-ar întâmpla asta și aici) sau dansatul în club (unde socializezi și poți lega conexiuni reale cu celălalt, deci nu văd ce e rău în asta). 

Aceste lucruri luate în sine, fără o analiză mai concretă, nu te fac mai bun sau mai rău. Nici scrisul pe cărți nu oferă valoare sau nonvaloare cititorului — când văd spaima în fața notatului pe cărți, mă gândesc la hainele „bune” cumpărate pentru ocazii speciale și cu care n-aveai voie să stai pe acasă, să nu le strici. La ce mi-am mai luat țoale dacă nu pot să le port? De ce mi-am luat cărți dacă le țin în țiplă? Nu știm niciunul dintre noi cât o să trăim, cărțile mele n-au sentimente, dar dac-ar avea cred că s-ar bucura de atenția mea. Sincer, dacă m-ar întreba cineva de ce scriu pe cărți, i-aș răspunde cu replica un pic toxică pe care am preluat-o de la o colegă de clasă: pentru că pot și vreau. La fel cum ar face-o și un cititor care își dorește să le țină cât mai curate și neatinse și care are, la fel ca mine, dreptate absolută.