În urmă cu vreun an eram într-o asemenea conjunctură socială încât am zis să scot de la naftalină una din puținele glume pe care le știu. Nu mai spusesem gluma asta de ani de zile — am auzit-o cu mulți ani în urmă și m-a amuzat atunci datorită implicațiilor logice. Bancul include un student la Filosofie, un manual de logică, o mașină în viteză, un polițist care-l oprește și șeful acestui polițist.
Îmi plăcea bancul pentru demersul logic. Duma, însă, e că dintr-o deducție logică greșită, polițistul își anunță superiorul: Îmi pare rău, șefu’, dar sunteți homosexual! Pe măsură ce ajungeam la finalul bancului, mi-am dat seama: Stai. Ceva nu e ok. Gluma asta e super homofobă. M-a lovit mai ales faptul că nu mi-am dat seama până atunci — brusc, nu mi se mai părea amuzantă deloc. Sigur, am putea să schimbăm puțin datele și atunci recuperăm bancul, nicio problemă. Dar alta era lecția de învățat aici: care e faza cu umorul și cât îi permitem să denigreze? Nu eram homofobă nici atunci când am auzit prima dată gluma, dar cu siguranță eram mai puțin conștientă de dificultățile persoanelor queer. Nu mă gândisem niciodată că e amuzant pentru că e o glumă cu gay, dar în aceeași măsură nu mă gândisem niciodată că nu e amuzant pentru că e o glumă cu gay — ceea ce, de altfel, cred că este într-o bună măsură destul de grav.
Într-un studiu din 2014, Thomas E. Ford și Mark A. Ferguson tratează problema umorului din perspectiva consecințelor sociale pe care le pot avea glumele sexiste, rasiste sau îndreptate împotriva minorităților (Social consequences of disparagement humor: a prejudiced norm theory). Aceștia susțin faptul că glumele au această forță de a perpetua prejudecățile și denigrările de o natură sau alta, în funcție de persoanele la care ajung. Indiferent dacă cel care spune gluma este sau nu sexist/misogin/rasist/etc. sau o persoană rea, în general — de fapt, asta nu contează atât de mult. Cu alte cuvinte, tu, bine intenționat, spui o glumă despre logică cu gay, nu ești homofob, îți place gluma, o zici mai departe și alții o să zică, da, mamă, super amuzant, dă-i încolo de homosexuali, chiar dacă intenția ta a fost să spui că e super tricky Logica. Pe platforma de blog a asociației & editurii PLOS, Hilda Bastian vorbește mai pe larg despre glumele sexiste în lumea științei (Just “joking”? sexist talk in science), atrăgând atenția (printr-un demers referențial dens) asupra faptului că doar pentru că glumim, asta nu înseamnă că remarcile sexiste sunt mai puțin serioase.
Un pic despre cum mediul afectează modul în care gândim: o glumă e „bună” doar pentru că ai învățat un anumit tip de umor
Am copilărit într-o zonă rurală la finalul anilor ‘90 și începutul anilor 2000 și am auzit toată viața mea glume despre femei — mare parte dintre ele mi se păreau amuzante, ba chiar, ce să vezi, drepte. Pentru că părea adevărat că femeile fac asta sau cealaltă sau că nu sunt bune la asta sau cealaltă. Părea adevărat că bărbații scriu mai bine ca femeile — cum altfel, când în programa școlară nici nu erau scriitoare? A existat o anumită perioadă din viața mea în care mi se părea că, într-adevăr, bărbații par mai pricepuți ca femeile. Mă înfuria și deranja modul în care toată lumea spunea asta? Da. Mi se părea nedrept? Cam da. Și totuși, ca o mare contradicție, începusem să găsesc un sens în toate aceste vorbe. Nu e de mirare că îmi doream de multe ori să fiu băiat. Nu e de mirare că, deși mi s-a părut întotdeauna normală dragostea dintre două persoane de același gen, nu mi se părea ok ca persoanele queer să adopte copii. Mi se repeta încontinuu că așa ceva nu e normal, așa că la 12-15 ani, eram încă incapabilă să contest anumite „adevăruri” pe care le aflam într-o formă sau alta.
Când mă gândesc cât de bine înrădăcinate erau niște credințe de-ale mele în trecut, mă doare stomacul și mi se face rușine. În acele momente uit că nu era complet vina mea. Eram complet influențată de mediul în care trăiam. Când sunt mai blândă cu mine, mă felicit că am avut suficientă capacitate critică cât să jonglez totuși printre aceste credințe și să nu îmi influențeze complet modul în care vedeam lumea (de aceea am fost întotdeauna neadaptată, diferită, ciudată, dar asta e o poveste pentru altădată).
În Șapte lecții și jumătate despre creier, una dintre presupozițiile pe care Lisa Feldman Barrett ni le prezintă este că dezvoltarea creierului nostru depinde mult și de mediul în care trăim, creștem. Unul din exemplele negative pe care le dă autoarea este chiar România ceaușistă și orfanii rezultați în urma legii anti-avort. Modul atât de inadecvat în care au fost crescuți a dus la o dezvoltare cel puțin precară a acestora. Ochii bebelușilor dezvoltă văzul doar dacă sunt supuși luminii — cu alte cuvinte, nu se dezvoltă dacă îi ții într-o beznă continuă. Merge și metaforic, dar și la propriu. Creierul tău acumulează și interpretează tot ceea ce primește, așa încât educația e foarte importantă. Educația de toate naturile, nu doar în ceea ce privește informațiile, ci și educația emoțională. Traumele perpetuate de mediul în care crești pot duce mai târziu, sugerează autoarea, la diverse boli (cardiace, diabet, afecțiuni psihice și așa mai departe). Și pentru că creierul nostru se dezvoltă până la 25 de ani, ne putem imagina cât de important este mediul pentru înțelegerea vieții pe care o trăim. La nivel primar, creierul nostru pricepe viața prin mediul pe care i-l oferim. Partea bună, spune tot autoarea, e că putem totuși să schimbăm anumite credințe super bine înrădăcinate. Adică efectele mediului asupra creierului tău pot fi, treptat, prin diverse eforturi, modificate.
Spre exemplu, dacă ai crescut într-un mediu foarte sexist și misogin în care ți s-a spus că băieții sunt mai buni ca fetele. În care ți s-a spus, în repetate rânduri, că ar trebui să te porți așa și pe dincolo pentru că ești fată. Să-ți fie rușine să faci x lucru pentru că ești fată. Să nu te atașezi prea mult de casa părinților tăi că oricum o să te muți de-acolo să trăiești cu soțul și nu o să mai ai niciun drept asupra acelei case care trebuie să rămână, de drept, fratelui tău pentru că e băiat (fiecare bordei cu aberațiile lui). Dacă ai crescut într-un mediu în care s-au spus glume despre femei de zeci de ori pe zi, s-ar putea să ți se pară că băi, sunt hazlii, ia uite, femeile chiar nu știu să conducă, sunt menite să stea la cratiță și să facă bebeluși. Al naibii de enervant, mai bine te nășteai băiat.
Dar s-ar putea, în aceeași măsură, să ți se pară nedrept. Să te rupi la un moment dat de acest mediu nociv în care ai copilărit — să mergi la școală în altă parte, să intri pe internet, să mai citești o carte, știu și eu? Și atunci să-ți dai seama că adevărul (pre)fabricat de societatea în care ai copilărit tu… nu e deloc adevărat. O schimbare de mediu s-ar putea să fie fix ce-a recomandat medicul, cum se zice. Atunci, când te-ai rupt de mediul ăsta și cineva o să-ți arate o memă sexistă, n-o să râzi. O să te uiți serios la persoana aia și o să-i zici: nu mi se pare amuzant, ce-i de râs?
Și atunci, sunt mari șanse să ți se zică: pe bune, tu chiar nu mai știi de glumă?
Dar acum nu mai putem glumi despre nimic că toată lumea se supără
Sigur că cineva o să spună: Dar nu mai poți și tu să faci o glumă că toată lumea se supără. Sau: Și despre ce să mai glumim și noi?
E important de știut unde să tragi linia. De exemplu, există oameni în lumea asta cărora glumele pedofile li se par amuzante. Niciodată în viața mea nu mi s-a părut amuzantă o glumă pedofilă. Ție? Sunt oameni pe lumea asta cărora li se par amuzante glumele rasiste. Ție ți se par amuzante? S-ar putea ca răspunsul la aceasta a doua întrebare să fie da și să nici nu-ți dai seama. Pentru că există mult umor pe marginea minorităților, multe bancuri rasiste, homofobe și sexiste. O grămadă de glume care obiectualizează femeia. Și mulți vor spune: Dar nu asta era intenția — am făcut și eu o glumă! Dar pentru cine ai făcut gluma asta? Cine a râs? Îmi amintesc că voiam să urmăresc o decernare de premii literare pe YouTube la un moment dat, tare curioasă pentru că știam că fusese apreciată o carte de poezie care îmi plăcea foarte mult. Dar nu m-am mai putut uita pentru că invitatul din ediția aceea a început programul printr-o glumă foarte sexistă și denigratoare. Mi s-a făcut scârbă și mi-am pierdut interesul pentru orice activitate a emisiunii respective.
Era gluma aia pentru mine? Clar nu. Sigur că își avea audiența sa, dar asta tot nu înseamnă că e ok să lăsăm glumele denigratoare să existe cu atâta ușurință în spațiul public.
Și uite de ce. Să ne întoarcem puțin la studiul despre care vorbeam mai devreme, la cartea despre creier și la ce spuneam despre experiența mea cu copilăritul într-un mediu super sexist și misogin. Credințele tale sunt influențate de mai multe aspecte care țin de mediu, cultură, de modul în care trăiești, crești, te dezvolți. Și unele aspecte ale acestei educații nu sunt la fel de vizibile și transparente. Adică nu-ți dai seama cât poate influența o glumă, nu știi la cine ajunge și ce efecte produce. Sigur, dacă ești comediant, poate ești pus în dificultate — îți alegi un public și joci în direcția aia, până la urmă e o chestie de marketing asupra căreia nu am nicio expertiză.
Dar când facem glume, noi, așa, de zi cu zi, sau pe paginile noastre publice de social media unde ne urmăresc doi, trei oameni sau trei, patru sute sau 50.000, trebuie să ne gândim la impactul pe care-l avem asupra celorlalți. Adevărul e că glumele rănesc — multe, multe dintre ele. Și că nu avem așa mult drept asupra lor cum credem. Faptul că nu știm să glumim în afara denigrării/jignirii, asta e cu adevărat îngrijorător. Câte glume fără jigniri știi? Câte glume “safe”? Te asigur că există, doar că ne îndreptăm mult atenția asupra unor glume pe care le-am auzit mult în copilărie, poate, și care se leagă mult de tipul de umor care ne-a fost indus de mediul în care am trăit.
Așa că m-aș întreba: de ce glumești? Să-i faci pe ceilalți să râdă? Să fii admirat/apreciat pe moment? Astea sunt două motive pentru care eu aș face vreodată o glumă. Poate că sunt într-o situație socială în care chiar ar merge să spun un banc și-mi doresc s-o fac, mă gândesc că poate vor râde și asta mă va face să mă simt bine. Dar n-aș vrea niciodată să fac o glumă care să incomodeze pe cineva. Și am început să înțeleg și teoretizez conștient asta doar după ce am spus acea glumă care s-a dovedit, din perspectiva mea, a fi homofobă.
Dar nu e totuși adevărat că nu mai putem glumi. Nu doar pentru că umorul are multe forme, nu există doar umor denigrator. Ci pentru că sunt multe astfel de glume care devin internal jokes. O glumă se poate mula și schimba destul de mult, așa că atunci când e folosită de persoane care fac parte din comunitatea la care se referă, s-ar putea să prindă și un conținut fericit. În gluma aceea cu logica e implicat și pescuitul, exercițiul logic pe care-l face studentul la Filosofie polițistului e ceva de genul: dacă îți place să mergi la pescuit, atunci nu ești gay. Când șeful polițistului zice că nu-i place la pescuit, se trage concluzia evidentă, șefu’, ești gay. Îmi imaginez că asta ar putea fi în continuare o glumă haioasă între persoane queer care poate nu-s pasionate de pescuit. Dar în aceeași măsură simt că nu e o glumă pe care eu s-o mai pot spune sau care să-mi aparțină în vreun fel.
Așa cum nu mi se pare că au nici anumite persoane drepturi asupra glumelor misogine/sexiste — mai ales atunci când există atât de multă prejudecată și ducem o luptă continuă împotriva sexismului/misoginismului în România. Și nu numai în România. Așa că atunci când o carmangerie pune o poză cu două femei la costume de baie cu acest text-bombă: „rase diferite, furajare diferite, gust diferit. Această postare e un pamflet și trebuie tratat ca atare!!!” nu are cum să ți se pară ok. Doar pentru că spui că ceva e pamflet, glumă, asta nu înseamnă că e în regulă să spui ce ai spus. Și nu înseamnă, în aceeași măsură, că nu rănești pe nimeni sau că ai pur și simplu dreptul să faci asta. Ah, că nu există nicio reglementare legală în acest sens? Complet de acord. Dar din păcate nu există reglementări legale din multe puncte de vedere și știm bine cât de greu e în România (și nu numai) să demonstrezi, de exemplu, o hărțuire sexuală. Dacă îi povestești cuiva că ți-a pus cineva mâna pe cur în autobuz, o să-ți spună că sigur era aglomerat și ți s-a părut. Dacă mai strecoară și o glumă aici despre sensibilitatea femeilor, chiar ne-am scos.
Și de asta nu ok să faci glume despre femei. Spoiler alert: pentru că de fapt nu e amuzant
Există printre atei un fel de glumă care merge cam așa, un creștin îl întreabă pe ateu: și dacă nu crezi în dumnezeu, atunci ce te oprește de la a ucide și a viola pe toată lumea? Și ateul se oprește și se uită bizar la creștin și-i răspunde la rândul lui cu: adică pe tine doar Dumnezeu te oprește de la a fi un criminal și un violator? Când mă gândesc la asta, mă gândesc și la faptul că atașamentul nostru față de glumele denigratoare e un pic nesănătos și bizar. De ce ținem să credem că doar așa putem crea umor?
Într-un reality show japonez pe care-l urmăream mai de mult, un comediant făcea niște glume destul de agresive despre salaryman. Iar o tipă l-a desființat complet, explicându-i că nu-i deloc amuzant să glumească pe seama unor oameni care muncesc din zi până-n noapte când el nici măcar nu are experiența acestei munci/culturi/vieți. Sigur, ne aprindem de la orice ne afectează în mod direct, dar asta nu înseamnă că tipa nu avea și un pic dreptate.
Eu cred că nu e în regulă să faci glume despre femei, despre minorități, glume sexiste, rasiste, misogine, homofobe etc. pentru că:
- Poți răni.
- Această glumă nu îți aparține și nu ai niciun drept s-o folosești.
- Perpetuezi o prejudecată groaznică (indiferent de intenția ta, poți fii realmente inocent și pro-choice și feminist, dar scopul nu scuză mijloacele).
- Creezi la rândul tău un mediu prielnic în care judecăți & impresii greșite și dăunătoare să se transforme în „adevăruri.”
- Gluma pe care ai făcut-o nu poate fi retrasă complet după ce ai făcut-o. Nici pentru tine, nici pentru ceilalți — o sumă de acte „bune” trebuie aduse în continuare pentru a te convinge pe tine și pe ceilalți că aceasta nu e sedimentată într-un conținut mai adânc denigrator. E treabă grea, zic.
Carmangeria și-a cerut scuze, desigur, nu a fost intenționat să jignească femei și rase și alte cele — ei aveau doar o mișcare de marketing care, din păcate, nu a fost deloc bine gândită. Probabil chiar nu au vrut să rănească pe nimeni. Cu toate astea, nu trebuie să intenționezi să faci rău ca cineva să fie rănit. De asta e treabă grea cu glumele. Carmangeria și-a propus să se întoarcă la ceea ce știe mai bine, adică la treaba cu carnea, produse de calitate etc. Le doresc numai bine, însă e de reținut că din mesajul lor public ceva e totuși important de extras: „Ne pare rău că ceea ce s-a dorit a fi o glumă a jignit pe unii dintre voi.” Ce pot spune despre asta e că persoanele care se ocupă de social media și umor la ei mai au de învățat și lucrat.
Pentru că problema cea mai mare nu e că au jignit „pe unii dintre noi”, ci că au perpetuat și încurajat prejudecăți nocive și toxice. Fără bună știință, înțelegem, cu toate că gluma lor a sărit cam mult calul — li s-a părut amuzant, probabil gluma li se va părea în continuare amuzantă (aici e de fapt problema) când nouă, multor femei și nu numai din țara asta, nu ni se pare deloc amuzant să vedem un poster cu două femei în costume de baie, culori diferite la piele, fundurile în prim plan și mesajul: „NU TOATĂ CARNEA E LA FEL”. Punct ochit, punct lovit, obiectualizăm și femeia și suntem și rasiști printr-o singură imagine. Nu știu de ce celor de la carmangerie li s-a părut amuzantă treaba asta, nici de ce altora li se pare — tind să cred că are legătură cu mediul și tipul de umor pe care l-au învățat. Dar ce pot spune e că mie nu mi s-a părut deloc amuzant și mi-a luat minute în șir să înțeleg cum, de unde și în ce fel a apărut această meme-creatură în anul 2022.
