De ceva timp, tineretul merge la muzeele de artă ca să arunce cu mâncare semipreparată pe tablouri. Dar, hei, cel puțin tineretul merge la muzeele de artă.
Dovada cea mai clară că omenirea nu are nicio șansă constă în faptul că noua generație aruncă mâncare a cărei producție cauzează încălzire globală, pentru a comenta că un tablou care nu cauzează încălzire globală primește atenție. Iar preocuparea presei este dacă tabloul are sau nu geam de protecție.
Antropologic vorbind, ce fac tinerii protestatari se numește iconoclasm. E ceva comun, întâlnit în civilizații aflate în momente de criză. Exemplele mai cunoscute includ primii creștini — care distrugeau statui ale zeilor păgâni, Hitler — care ardea picturi care nu îi plăceau, toți cei care ard sau cenzurează cărți faimoase pe care ei nu le înțeleg, talibanii care au distrus statui asiriene, mișcările BLM care dărâmau sau cereau scoaterea din spațiul public a statuilor celor care au fost implicați în istoria sclavilor în America și tot așa. De fiecare dată când aflăm de un caz de distrugere voită a artei ne alarmăm ca și când ar fi distrus ceva din casa noastră.
Chiar dacă gestul de a arunca mâncare la conservă pe tablouri este mult mai puțin distructiv decât bâtele sau focul, intenția rămâne aceeași. De altfel, dacă gestul ar fi fost cu adevărat distructiv și nu doar simbolic, fapta era penală în orice legislație națională și internațională și nimeni nu și-ar fi dorit să ajungă la pușcărie pentru că a distrus un tablou.
Ceea ce ne aduce la motivul acțiunii: de ce distrugerea unui tablou este faptă penală, iar distrugerea lumii nu este?
Simplist vorbind, putem concepe ideea unui tablou, a unicității sale și admirăm caracterul său ireproductibil. Știm unde se află, cât costă și cum poate fi păstrat. E mai greu să fim la fel de conștienți când e vorba de… lume. Lumea este un concept abstract, nu o putem cuprinde cu cei doi ochi ai noștri, nu o putem cumpăra de la casa de licitații cu o sumă exorbitantă doar ca să o privim în singurătatea casei noastre. Lumea este de neconceput. Arta, însă, este opusul. Este limitare, exemplu, este concept în sine. Cumpărăm artă, avem artă, privim artă. Astfel, suntem înțelepți și buni. Putem spune că prin intenția de a distruge ceva ușor de înțeles, protestatarii ne provoacă să înțelegem că e important să nu distrugem nici cele care ne scapă înțelegerii. Prin comparație, nu putem cumpăra lumea, iar actul cumpărării lumii, dacă ar fi posibil, l-ar transforma pe cumpărător în eroul negativ, în diavol sau chiar Antihrist. Arta ne face eroi, lumea ne face monștri. Astfel, cumpărăm artă, păstrăm artă, prezentăm artă, construim mii de povești și mitologii în jurul artei, pentru că prin ele, noi, umanitatea, suntem mai buni. Nu același lucru îl facem pentru lume. Atunci devine propagandă și suntem monștri. Pentru că salvgardarea lumii presupune un nivel de altruism la care umanitatea încă nu a ajuns. Așadar, nu suntem pregătiți să o salvăm.
Totuși, înclin să cred că aruncatul de mâncare pe obiecte de artă e o metodă problematică și fără impact sau sorți de izbândă. În primul rând pentru că protestatarii folosesc produsele unei industrii care face parte din problemă. Apoi pentru că atacă ceva ce nu a fost nicicând parte din problemă. Arta nu contribuie nici la încălzirea globală și nici la foamete. Da, faptul că oamenii își doresc să aibă sau să păstreze obiecte de artă și investesc bani și resurse în aceste gesturi este o realitate. Dar nu înseamnă că dacă nu ar fi investit în protejarea sau deținerea artei, oamenii chiar ar fi ajutat muritorii de foame sau mediul înconjurător. Cele două realități nu sunt compatibile, fac parte din universuri mentale diferite și nu răspund nevoilor aceluiași grup de oameni. Mai simplist, persoana care dă bani pe artă nu va da bani pentru săraci sau pentru ecologiști pentru că nu sunt gesturi similare. Unul este egoist, iar celălalt gest este altruist.
Tot din egoism ne alarmăm și noi când vedem poze cu supă sau pireu pe picturi. E ceva ce atacă sinele nostru, instinctul de autoconservare. Dar din același motiv nu facem legătura cu dezastrele lumii exterioare nouă. Pentru a ni le asuma pe acelea este nevoie de o solidă educație în spiritul altruist. Ne vedem pe noi mai buni pentru că admirăm o pictură la muzeu, sub geam antifurt, antireflex, anti-uv etc. Dar încă nu ne vedem mai buni pentru că admirăm o lume pe care putem să o lăsăm neatinsă atunci când plecăm (da, când murim, adică).
Din păcate noi (iar acest noi include și tinerii protestatari) avem parte de o solidă educație bazată pe exacerbarea egoului. Învățăm nu despre pictură, ci despre destinul tragic al artistului. Pentru că avem empatie, ne identificăm parțial cu acel destin tragic și identificăm total, orice operă a oricărui artist, cu un destin tragic (deși nu întotdeauna este cazul). În paralel, nu învățăm despre conflictele care au schimbat lumea, ci despre acei indivizi care le-au cauzat, controlat, rezolvat. Așadar, nu există conflicte, există doar indivizi cauzatori. Învățăm să fim lideri, competitivi, dornici de carieră, individualiști. Sperăm să fim eroi. Visăm să fim și noi indivizi, dar nu cauzatori, ci generatori. Visăm să generăm o nouă lume, să o deconstruim pe cea actuală pentru a construi una nouă, cu altă formă. Asta poate pentru că am crescut cu Lego.
Ne e greu (spre imposibil) să ne imaginăm că lumea există sau are probleme și în afara noastră. Visăm să rezolvăm problemele lumii prin deconstruirea relației noastre (un pic nesănătoase, ce-i drept) cu arta. Gustul pentru artă se dezvoltă în timp și prin educație. Nu oricine o poate „degusta”. Așadar, acționăm antropologic, instinctual. Ucidem bunul gust cu gustul crunt și fără vlagă al mâncării conservate.
În regulă, poate că mă veți acuza de exagerări și glume proaste cu mâncare, dar (serios vorbesc) există o bază antropologică pentru ce se întâmplă. De la oratori și politicieni goniți cu roșii de pe scenă, la urâcioșii care scuipă către cei nedoriți, la verii din regnul necuvântătoarelor care aruncă cu fecale în nedoriți și nepoftiți. Este răul cel mai mic, dar cel mai plin de încărcătură simbolică pe care un nefericit îl poate face. Da, cei supărați pe politicieni și oratori au puterea de a-i târî de pe scenă și a-i ucide public (și s-a mai întâmplat în istorie); la fel cei care scuipă, pot lovi, pot, în condiții maxime, ucide; iar regnul necuvântătoarelor are propriile istorii de omoruri, lupte de clan, turmă ș.a.m.d., așadar viața poate fi ușor luată cuiva în orice context.
Ceea ce ne face să revenim (după un lung interludiu) la problema supei aruncată pe tablouri. Da, putea fi acid, puteau fi cuțite, putea fi un acces de furie care să mutileze sau să distrugă iremediabil operele în cauză. Dacă nu ar fi fost ușor de distrus, ele nu ar fi fost în muzeu. Sunt atâtea capodopere în spațiile publice ale lumii care nu au nevoie de multă protecție pentru a supraviețui.
Putem spune că „atacatorii” s-au dus către operele de artă vulnerabile, să le „scuipe”, să le ofere sinonimul dizgrației, al huiduielii și oprobiului public, al fecalelor, roșiilor, scuipatului, care sunt în fapt, un ecou al neputinței, transmis către cei „de neatins”. Nu știu dacă tinerii protestatari sunt conștienți de implicațiile antropologice pe care le pot avea gesturile lor. Tind să cred că habar nu au. Sunt aproape convinsă că acționează instinctual. Ei reacționează din instinctul de conservare, parțial înnăscut, parțial educat — din naștere trebuia să îl avem către natură, din educație îl avem către creațiile omului, iar cea supremă este arta.
Dar sunt al naibii de interesant de urmărit. Sincer, eu mă simt ca pe Titanic: oricum mor, dar măcar am spectacol la standardele cele mai înalte până la final. Și nu, nu va fi loc pe nicio ușă, nu va ajunge nimeni pe alt continent de data aceasta.
