De curând a apărut un articol nostalgic în România literară despre cum arătau scriitorii altădată și cum profilul celor de azi lasă de dorit. Mai departe de faptul că-mi imaginez că un astfel de articol nu este serios, ci un soi de glumă nesărată, mi s-ar părea interesant de analizat. Nu articolul în sine, ci problematica asta a modului în care alegem să privim scriitorii morți în raport cu ăia care trăiesc și se străduiesc să scrie. În definitiv, la noi, în această bulă de cititori, există prejudecăți masive cu privire la literatura contemporană (în special română).
Mulți cititori au tendința să creadă că munca scriitorilor de azi e o cacealma și nu se preocupă de ce scriu — fără îndoială, timpul acestor cititori este super valoros și de respectat, este însă la fel de îndoielnic să susții cu tărie ceva fără argumente decisive (de exemplu, de unde știi că literatura română contemporană e proastă dacă nu citești sau, în orice caz, nu ai explorat suficient și cu o pregătire prealabilă necesară? Ai nevoie de un prag de trecere dacă ai citit numai romane de acum 200 de ani). Asta este o temă de discuție productivă.
În ceea ce privește profilul scriitorilor, mă întreb și eu, în același ton, dacă mă încadrez la profilul poetelor contemporane. Până la urmă, cum ar trebui să arăt ca să fiu credibilă? Chiar trebuie să arăți într-un fel anume ca să fii ceva anume? Mă duce cu gândul la aceeași prejudecată pe care o avem cu privire la aspectul femeilor dichisite: dacă o femeie e super aranjată și frumoasă, e în mod necesar proastă, pentru că altfel de ce s-ar preocupa de chestii superficiale sau, în orice caz, nu poți să fii și frumoasă și deșteaptă în același timp. Sau, și mai bine, dacă erai deja frumoasă, nu te mai aranjai ca să devii frumoasă.
Așa și cu scriitorii, dacă erau scriitori pe bune, nu-și făceau selfie-uri și le puneau pe Facebook sau apăreau în fotografii mai mult dezavantajoase decât avantajoase, colorate și nu alb negru, doamne ferește să facă stories pe Instagram sau să se filmeze pe TikTok. Un scriitor contemporan adevărat trăiește la circa 1900, se îmbracă și se poartă întocmai. Și, bineînțeles, știm cu toții că scriitorii morți nu merg la toaletă, nu se spală, nu mănâncă, nu vorbesc idioțenii și nu fac poze nașpa. Pentru că sunt morți.
Ce legătură are aspectul scriitorilor cu scriitorii
La o oră de franceză care se transformase mai mult în oră de cultură generală, una din multele profesoare de franceză pe care le-am avut ne-a zis: dacă vreți să știți cât de curat e un om, uitați-vă la pantofi. Dacă pleci de acasă cu încălțămintea murdară, e clar că ești un om murdar și hainele și încălțămintea sunt primele noastre cărți de vizită. M-am uitat atunci la tenișii mei un pic murdari și am încercat să-i ascund.
Avea dreptate, eram neglijentă, întotdeauna fusesem. Însemna asta că eram un om rău? Mai puțin valoros? Mai puțin credibil? Însemna că eu mă oglindeam în aspectul meu neglijent și că tocmai asta îmi definea identitatea? Poate de-asta nici nu se lipea franceza de mine, din 10 ani de studiu n-am rămas cu mai nimic. Mai departe de aspectul social al problemei pentru că, într-adevăr, e inevitabil să nu ne judecăm unul pe celălalt după cum arătăm, o facem inconștient și uneori dureros de stupid, mai ales retrospectiv. Mai departe de asta, avem aici o prejudecată foarte interesantă: oferim valoare unei persoane după modul în care arată. Și nu e vorba doar despre haine, ci și despre greutate și aspectul fizic. E o tendință cel puțin deranjantă, mai ales când suntem noi în obiectiv.
Cu toate astea, învățăm treptat, prin experiență, că nu aspectul definește persoana. Sigur că poate reflecta o parte din personalitatea sa, stilul cu siguranță și multe altele. Sigur că putem alege să nu fim prieteni cu cineva care umblă cu pantofi murdari pentru că chestia asta ni se pare dezgustătoare — ca alegere personală, nu e nimic nefiresc sau de condamnat aici. Tot astfel începem să creăm și categorii, după ce ne place și displace. Și tot astfel începem să creăm prejudecăți.
Dacă o fată e prea „dezmățată,” e clar că face parte dintr-o anumită categorie de persoane, un băiat cu cămașă e un băiat serios, evident, precum și o fată îmbrăcată decent reflectă o aspirație morală neîndoielnică. Oamenii curați sunt mai buni decât oamenii murdari și scriitorii ar trebui să fie deasupra oamenilor de rând pentru că scriitorii sunt foarte speciali. E neclar cum ar trebui să arate mai exact, însă trebuie să arate într-un fel, să aibă un stil, să fie sobri eventual și să scrie despre chestii serioase. Într-un limbaj cât mai elevat pentru că de-asta sunt scriitori — altfel, ar putea oricine să scrie. Oricine ar putea să scrie cuvinte vulgare și dialog scos parcă din viața de zi-cu-zi. Cine a zis că literatura trebuie să reflecte viața de zi cu zi? Așa și scriitorii, trebuie să fie din altă lume. Altfel, cum îți dai seama că sunt scriitori?
Mă gândesc că aceeași dilemă o aveau și oamenii la 1900 în raport cu scriitorii contemporani atunci. De ce se îmbracă scriitorii la fel ca ceilalți oameni? Nu era clar că scriitorii de la 1800 erau adevărații scriitori pentru că aveau stil și chestii, în schimb cei de la 1900 erau evident banali, dacă arătau la fel ca toată lumea? Ironic, și scriitorii de la 1900 scriau tot în limbajul epocii, în loc să adopte limbajul literaturii de la 1700. Este pur și simplu neverosimil.
Așteptarea asta cu privire la cum ar trebui să arate și să se poarte scriitorii este direct proporțională cu așteptarea cititorilor cu privire la literatură — dacă citești doar romane scrise până într-o anumită perioadă, să zicem 1950, e cam greu să te conectezi cu literatura scrisă după 1990. Pentru că limbajul și preocupările sunt altfel, la fel cum viața noastră din anul de grație 2023 e destul de diferită de ce se întâmpla la 1950.
Avem tendința să facem categorii și poate că și avem nevoie de ele — faptul că nu putem (sau „nu mai putem”) să încadrăm un scriitor într-o categorie după aspect ne poate crea o stare de disconfort — dacă e să mă iau după articolul despre aspectul scriitorilor. E de înțeles, sunt multe chestii care ne pot crea disconfort în mod gratuit. Dar poate că cea mai bună cheie de înțelegere aici este conectarea scriitorului cu viața. Să ne dăm seama că și ei trăiesc la fel ca toți ceilalți oameni. Și asta, șoc și groază, uneori înseamnă că se îmbracă în blugi și tricou și fac selfie-uri la cafea. Și mai impresionant e că chestia asta nu diminuează valoarea operei lor. Știu, este realmente șocant.
De ce ne displace literatura română contemporană? Are legătură cu selfie-urile proaste ale scriitorilor?
Treaba asta cu neconcordanța aspectului fizic și faptul că nu mai facem și noi poze de scriitori adevărate, alb-negru, cu stiloul în mână, privirea sobră etc. mă face să mă gândesc mult și la prejudecata cu privire la ceea ce se scrie astăzi. În bula de cititori din care fac parte am auzit destul de des vorbindu-se negativ despre literatura română contemporană.
Sunt dăți când cititorii spun că nu le place literatura română contemporană fără să fi încercat vreun autor, dar sunt și situații în care au încercat câțiva și au renunțat pentru că nu le place „limbajul”. De multe ori asta se întâmplă pentru că persoanele respective au citit doar literatură veche și foarte veche — și ceea ce cred că uneori nu realizăm în situația asta este că limbajul acela era super-propriu culturii și epocii din care făcea parte. Așa se vorbea atunci, așa se descria atunci, așa se trăia atunci. Și literatura aia face parte din epocă, doar că e o epocă cu care noi nu suntem familiari și e normal să ne fascineze. Este la fel de normal ca literatura de azi să aibă un limbaj propriu vieții de azi — când strâmbăm deja din nas la sentimentalisme, când avem nevoie de un dialog fluid și direct pentru că nici noi nu mai vorbim în fraze întortocheate, cu subtilități fine. Nu ne întâlnim nici noi în saloane, nu curtăm femei măritate și nu e la modă să avem câte unu-doi amanți tineri. Scriitorii de azi scriu de multe ori despre viața de azi — sigur că avem în continuare romane istorice și o groază de subgenuri. Aici generalizez și vorbesc despre această „frică” a tuturor de literatura contemporană. E firesc să nu-ți placă anumite cărți și stiluri, e la fel de firesc să îți fie greu să te conectezi cu literatura contemporană când tu citești doar romane de la 1800.
Dar este la fel de firesc să înțelegem că literatura e limbaj— ambele sunt vii, se schimbă, iar scriitorii sunt și ei, uneori, niște bieți slujitori ai cuvintelor. Le iese, nu le iese, fiecare după putință și noroc. Este însă destul de bizar să separăm literatura de limbaj și de scriitori, să spunem că nu ne place că apar cuvinte „licențioase” în literatură când noi așa vorbim și reflectă realitatea de aici-și-acum. Au fost multiple scandaluri și discuții pe tema asta în ultimii ani — scandalul de la Premiul Eminescu pentru poezie de anul trecut este destul de notabil. Avem ce avem, cum nu mă miră, mai ales cu femeile care vorbesc urât. Cum să vorbești urât în literatură, mai ales ca femeie? Se știe că femeile sunt niște chestii prețioase, practic păpuși.
E ok să nu-ți placă literatura contemporană, dar e și mai ok să vorbești în cunoștință de cauză și să recunoști și înțelegi aceste chestii de bază (pentru că încă nu sunt nuanțe). Limbaj -> scriitori -> literatură. Nu le poți separa și e la fel de neproductiv să elimini toată literatura acestor ani pentru că ai citit un scriitor care nu ți-a plăcut. Mai ales când unii dintre ei scriu atât de diferit — când mă gândesc la această diversitate, mă gândesc și cât de dificil ar trebui să fie să spui că „nu-ți place literatura română contemporană.” Când aud asta, mă gândesc: Aha, deci încă nu a dat peste un scriitor cu care să rezoneze.
În orice caz, aceeași prejudecată pe care o avem cu privire la aspectul fizic, o avem și asupra limbajului. Vrem ca scriitorii să fie altceva, frate, dar uităm că scriitorii au fost întotdeauna o oglindă a societății și că asta uneori se observă mai mult retrospectiv — o oglindă care uneori reflecta cele mai mari urâțenii într-un limbaj propriu epocii. Suntem nostalgici. Ca ființe umane, e inevitabil, dar de aici până la a face judecăți de valoare sau a spune că ceva este complet nașpa pentru că nu mai e cum a fost odată, e un pic (cam foarte) mult.
Și totuși. Genii și bețivi.
Dacă tot am deschis Cutia Pandorei, ar fi și păcat să nu vorbim despre o altă prejudecată majoră cu privire la scriitori și (poate) în special poeți. Doar că nu e neapărat adevărat că este o prejudecată, cât o așteptare perpetuată (în timp și spațiu) de mulți scriitori.
Într-una din vizitele mele la un liceu, un elev m-a întrebat dacă scriu în stare de ebrietate sau dacă o fac și trează. Mai departe de amuzamentul situației, i-am spus că eu scriu doar trează, mai ales pentru că nu-mi place confuzia pe care mi-o creează alcoolul și pentru că-mi place să am o minte mai liberă/calmă atunci când fac ceva atât de serios/important cum e scrisul.
Doar că ideea aceasta o avem și se perpetuează în societate. E ceva despre care, de altfel, s-a scris în multiple feluri. Fie că vorbim despre poezii și texte care elogiază starea asta și abuzurile, fie că vorbim de texte precum cel al lui Stephen King din cartea sa despre scris unde recunoaște că s-a temut că fără abuzurile sale (alcool și alte substanțe) nu ar mai fi reușit să scrie lucruri la fel de mișto, că se temea că scriitorul Stephen King fără aceste excese nu ar mai fi Stephen King.
Eu, pe de altă parte, mă simt departe de romantizarea abuzurilor de acest fel și mă gândesc la alcoolism mai mult ca la o problemă și nu ca o chestie „boemă” care te face mai creativ. Dacă e să-l credem pe specialistul în somn Matthew Walker, se pare că ai șanse mai bune să fii creativ dormind bine decât consumând alcool în exces. Mai departe de fațeta asta, e una din așteptări atunci când vorbim despre scriitori (în special despre scriitorii bărbați, pot presupune). Ești cu adevărat scriitor dacă nu bei de spargi? Ești cu adevărat scriitor dacă ești vegetarian sau vegan? Ești cu adevărat scriitor dacă nu îți place să bei? Ești cu adevărat scriitor dacă nu ești boem?
Haruki Murakami, care are un program strict de scris și editat, probabil ar părea plictisitor pentru aceia care și-au format deja o impresie așa-zis romantică despre scriitori. Cum, doar n-o să spunem în continuare că arta e muncă? Că scrisul, de fapt, la bază înseamnă să muncești, să pui coatele pe birou și să scrii, să editezi, să rescrii… Doar nu vrem să spunem că scriitorii fac și ei muncă ca toți ceilalți oameni? O poză cu un scriitor se recunoaște după ochii încercănați, poate puțin împăienjeniți de la abuz, țigara între degete, un trench retro, gulerul puțin, dar doar puțin șifonat și o aură din asta mega excentrică. Sigur, poate că sunt și scriitori care nu beau, dar cine a mai auzit de un scriitor de succes care e responsabil și cumpătat? E clar că, pentru a fi geniu, trebuie să fii abuziv și romantic, extra boem și tras în poze alb-negru (mai ales că acum chiar e super ușor să transformi pozele în b&w sau sepia). Abuzul e o problemă, mai puțin când e vorba despre un scriitor. Și chiar dacă e o problemă, e evident ceva mișto și romantic — și nu asta face un scriitor autentic? Că doar avem atâtea exemple din trecut!
Sunt sigură că aici se vor forma mai multe tabere care vor fi pro/contra, dar altceva vreau să subliniez. Avem diverse imagini asupra a ce „este,” „trebuie” sau „poate să fie” un scriitor/o scriitoare. Aceste imagini sunt sau nu direct proporționale cu realitatea —și sunt sau nu de încurajat. Cu siguranță fac parte dintr-un anumit tip de gândire și dintr-un anumit timp istoric. E adevărat că mulți poeți erau și sunt bețivi, e la fel de adevărat că mulți scriitori au abuzat de substanțe și asta i-a făcut sau nu să scrie mai bine. Este la fel de adevărat că mulți dintre ei au suferit de boli mintale pe care le romantizăm prin opera lor, în loc să ne gândim cum ar fi arătat arta lor dintr-un loc mai bun. Doar pentru că anumite lucruri au stat într-un fel la un moment dat, când poate nu știam/înțelegeam atât de multe, asta nu înseamnă că așa ar trebui să fie în continuare. Doar pentru că avem exemple de scriitori bețivi, nu înseamnă că ăsta este idealul pentru un scriitor sau că nu poți să scrii dacă ești treaz. La fel de bine cum un scriitor care a suferit de depresie și și-a pus capăt zilelor nu este în mod necesar un scriitor mai bun decât ar fi fost dacă nu ar fi suferit de depresie și nu ar fi luat această decizie. Faptul că azi scriitorii, ca orice alți oameni, pot face terapie, își pot îmbunătăți viața și gândurile și pot scrie în continuare, e un lucru mai de lăudat decât această groapă întunecată și boemă pe care le-o punem în cârcă scriitorilor, o negură a abuzului și dezechilibrului de dragul creației. Care nu-i muncă și nada, doar talent și beție. Aș îndrăzni să spun că nici astea, precum nici pozele alea serioase b&w nu te fac scriitor desăvârșit.
În loc de concluzie
Ioana Bradea scrie într-un roman din anii 2000: sunt o doamnă, ce pula mea. Propozica asta e încă în stare să bage în comă mulți cititori, dar probabil și scriitori de tagmă veche. Nu poți să controlezi tot ceea ce se întâmplă pe scena asta. Și nici nu trebuie. Până la urmă, fără libertatea de expresie nici eu n-aș putea scrie articolul ăsta. Ne e poate un pic cam prea frică de cuvintele „urâte” și nu la fel de conștienți ca scriitorii că și ele compun limbajul și viața noastră — și compun astfel și limbajul și viața personajelor, chit că-s ele fictive. Dacă tu nu vorbești „urât” și nu folosești cuvinte din astea „deșănțate,” atunci presupun că e normal să te deranjeze să le vezi în literatură așa cum te deranjează să le auzi pe stradă. Însă ele fac parte din această chimie și a le refuza existența înseamnă a te situa în alt timp — când, cu siguranță, se vorbea urât, doar că altfel. Nici măcar nu e vorba despre pudicitate aici, ci despre a înțelege că suntem diferiți, vorbim diferit, că limbajul înseamnă inclusiv discrepanțe și lucruri care nouă nu ne plac și că toate astea au un loc special în literatură (chiar și când ai un singur personaj, ceea ce ar fi interesant ca exercițiu).
La fel cum ne folosim de limbaj, ne folosim și de alte detalii din viața de zi cu zi. Scriitorul norvegian (de mare succes) Karl Ove Knausgaard are o scenă într-una din cărțile din seria Lupta mea unde povestește cum se spală pe dinți în chiuveta din bucătărie și asta îi dă o stare groaznică de disconfort pentru că vrea să facă lucrurile cum trebuie; când iei separat scena asta, înseamnă nimic, în întregul cărții e una din scenele care mi-a rămas întipărită în creier pentru că e atât de reală. Scriitorii de azi fac și ei parte din lumea de azi — cei mai mulți folosesc rețelele de socializare, poate se duc la meci, ies la bere pe terasă și schimbă pamperșii copiilor, dacă au copii, își plimbă câinii și merg în excursii unde fac poze. Poze mai reușite sau nereușite, bineînțeles, că așa e-n viață. Nici măcar nu am vrut să intru în aspectele de viață publică versus viață privată, realitatea virtuală versus realitatea „reală,” sau pozele de consum versus pozele profesioniste. Pur și simplu am vrut să spun că scriitorii vorbesc, scriu și arată așa pentru că sunt vii.
