De ce am închis fetița asta în mine și unde am pus cheia?

Dacă nu aș fi avut însemnările din jurnalele mele din copilărie, despre care am scris aici, astăzi aș fi fost aproape sigură că bucăți întregi din mine nu au existat vreodată. Nu știu exact când s-a rupt acest fir și am devenit o persoană diferită față de copilul Ana și nici nu găsesc cauzele schimbării. Poate ar trebui să înlocuiesc lupa prin care privesc lucrurile sau să găsesc alte întrebări, la care poate voi primi răspunsuri. 

Cum era copilul Ana? Îmi aduc aminte de o fetiță extrovertită, care spunea ce gândea, chiar și în cele mai inoportune momente. Cum sunt copiii. Mă simțeam frumoasă pentru că adulții aproape mereu spun copiiilor că sunt frumoși, că sunt deștepți, că sunt buni. Mi se spunea des și eu credeam. De ce nu obișnuim să le spunem și adulților lucrurile acestea?

Aveam dorința de a crea. Când nu eram la școală, mă trezeam dimineața și mă gândeam ce mai pot face. Inventam tot felul de povești, de jocuri, mă prefăceam că mă înregistrez dezbătând diverse lucruri cu un reportofon, care era de fapt o casetă veche. Nu se păstra nimic pentru a doua zi și asta nu mă împiedica să le fac. Vorbeam mult despre tot ce mă pasiona. Unde nu știam lucruri, le ghiceam, le inventam și nu mă temeam că aș fi putut greși. Îmi aduc aminte că cel mai greu era să țin minte melodiile pe care le inventam. Până a doua zi, notele se transformau, doar versurile rămâneau la fel. Nu am înțeles niciodată portativele, ca și acum, mi se par greu de descifrat, de ținut minte. Astăzi cânt foarte rar. 

Îmi plăcea să fac poze. Ai mei aveau obiceiul de a ne duce o dată la câteva luni la un studio foto din orașul apropiat și ne făceam fotografii de familie, dar și individuale. Îmi aduc aminte senzația pe care o aveam în fața aparatului foto. Era o bucurie aparte. Aveam impresia că e ceva magic acolo și eu pot vedea asta. Nu mă simțeam stingheră, iubeam momentul acela și mă fascina așteptarea dintre zgomotul aparatului, blițul și fotografia pe care ne-o înmâna domnul amabil, cu rugămintea să nu atingem încă fotografia proaspătă.

Asociam mereu fotografia cu o franzelă. Niciodată nu mă puteam abține să nu rup din colțul pâinii calde, nici să nu ating pe furiș fotografia. Plăcerea de a face fotografii s-a păstrat și acum și mă gândeam cât de mult contează un obicei din copilărie. Doar că astăzi sunt momente în care se simte o stinghereală când mă aflu în fața unui aparat foto. Deodată nu știu ce să fac, cum să stau, cum să privesc, parcă pierd contactul cu mine. Spre deosebire de anii aceia în care doar mă bucuram de moment. Însă dragostea pentru fotografii a rămas vie și puternică, ba chiar mă împinge să îmi testez limitele, să fac tot felul de combinații și mă fascinează jocul acesta dintre lumini și umbre pe care îl vezi cel mai bine prin chenarul prin care încerci să focalizezi pe obiectul sau scena pe care vrei să o imortalizezi. 

Îmi plăcea teribil să mă expun, să ies în față și să mă arăt. Scriam poezii și le recitam oriunde puteam, unde mă simțeam ascultată. Scriam scenete mici de teatru, îl trăgeam și pe fratele meu după mine, învățam rolurile, apoi ne chinuiam să facem un decor și să dăm un spectacol. Uneori făceam chiar și invitații pe bucăți de hârtie, alteori ne plimbam cu sceneta noastră pe toată ulița, pe la casele bunicilor. Îmi doresc tare mult să fi existat niște telefoane mobile sau o cameră, să am amintiri cu momentele acelea. Să văd cu ochii fizici, nu doar cu ai minții, toată exuberanța, bucuria și dezinvoltura unei fetițe de care îmi este foarte dor astăzi. Dacă m-ai pune acum să fac asta, nu cred că aș mai reuși. 

La școală mi se spunea foarte des că aș putea ajunge actriță. Învățam foarte ușor poezii, roluri, scenete de pagini întregi și de foarte multe ori mi se dădea să învăț și rolurile altora, în caz că unul dintre copii nu putea ajunge la serbare. Le recitam cu atâta bucurie, intram în rolul respectiv, căutam să înțeleg ce stare trebuie să am, cum trebuie să fiu. Îmi aduc aminte că într-un an am avut rolul vulpii și am fost foarte supărată că nu puteam să am părul roșcat și nici blană pe tot corpul. Eram prea blondă pentru rolul acela. De câte ori merg la teatru, mă facinează nebunia actorilor. Îndrăzneala lor. E ceva ce mi se pare că recunosc, care vibrează în mine, dar pe care nu pot pune mâna.

Dar undeva s-a rupt firul. Și fetița aceea a dispărut din realitatea aceasta de parcă nu a fost niciodată. E înghițită de propria mea gură. E în mine, dar nu mai poate fi niciodată în afara mea. Își dorește să facă lucruri, e la fel de creativă, mă ghiontește, mă face să pun lucrurile în mișcare, dar ea nu mai iese niciodată afară.

Acum, dacă trebuie să spun ceva în fața unor oameni tremur, obrajii îmi iau foc, mi se usucă gura, simt de fiecare dată că sunt deasupra unui mare întuneric care mă va înghiți. Nu e niciodată mai bine.

Oamenii spun că dacă ieși mai mult, va trece. Eu o iau de la capăt de fiecare dată. Îmi doresc să recit poezii, să particip la Open Mic-uri, să fac performance poetry, să interpretez rolurile cu care mă trezesc în mine, dar această femeie de azi nu e fetița de ieri. Fiecare expunere este o victorie a fetiței, nu a mea. Îmi tremură organele la fiecare râset și știu că e fericită, că am adus-o iar în locul în care își dorea să fie. 

Mi-am adus aminte că iubesc fotografiile, să mă transpun printre lumini și umbre, iubesc și poezia, așa că am creat expoziția de fotopoezie, de la care am vrut să fug ca Dalí de la propria lui expoziție, cum citisem în romanul Gala și Dalí, de Sylvia Frank. M-au întrebat oamenii de ce să fug de la ceva care este al meu, despre care știu totul. M-am gândit la tot zbuciumul din perioada liceului când trebuia să facem câte o prezentare, la nodurile din gât când eram ascultată, la lungul travaliu al facultății în care trebuia să vorbesc mai mult, mai des. La filmul de groază în care s-a transformat gândul susținerii licenței.

De ce? M-am tot gândit la asta. De ce să fugi de ceva al tău, să te simți atât de nepregătit de parcă ai furat totul? Poate pentru că toate astea sunt ale fetiței și nu ale mele. Ea le-ar fi susținut mai bine. Nu ar fi înghețat cu microfonul în mână, ar fi răspuns ce trebuie și ce îmi dictase să-mi notez în Notițe la întrebarea: De unde ideea expoziției? Când ar fi invitată la cenacluri sau la Open Mic-uri, ar recita cu toată bucuria și nebunia cu care a scris poeziile și ar vorbi despre ele așa cum simte. Fetița nu s-ar gândi niciodată că i se schimonosește gura la microfon, că părul nu stă bine, că postura nu e cea corectă, că ceea ce spune e corect sau nu.

Fetiței îi plăcea la școală, dar când ieșea afară din casă nu se simțea mereu ca la un test. Fetița nu ar auzi la fiecare expunere vocea femeii cu păr cârlionțat și rochie pompoasă, din piesa de teatru Frontal, cum strigă: Execuția numărul 1. Execuția numărul 2. Execuția numărul 3. Execuția numărul…

Poate ar trebui să țin un jurnal în care o pagină să fie a ei și o pagină a mea, să le confrunt, să le văd pe amândouă odată. Poate descopăr cum unești adultul cu copilul din tine. Cum glasul fetiței poate primi și un corp care să facă ce trebuie. Și totuși, când am închis fetița aceasta în mine? Și de ce nu o pot elibera, dacă îmi doresc atât de tare?


Fotografii din arhiva personală a Anei-Maria Anania.

mm
Ana-Maria Anania
Ana-Maria Anania are 27 de ani, a absolvit Facultatea de Litere, citește de la 3 ani și este o mare iubitoare de pisici. Scrie de când se știe și volumul ei de debut, sleep paralysis, apare în decembrie 2021. A participat la cenacluri literare, a scris în reviste precum Echinox, Zona literară, O mie de semne, Revista Krypton, Revista Conta, Parnas XXI, Noise Poetry. Iubește cărțile și scrie cu drag și din suflet despre ele.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici