Când visam la alergat
În urmă cu niște ani, o colegă de școală din generală începuse să alerge. Cred că eram în liceu când o vedeam făcându-și turele de seară pe șosea. Nu o singură dată am auzit replici de genul: ia uite-o și pe-asta cum se învârte. Pentru ce o mai alerga dacă e slabă? Cât alergase pentru a scăpa de kilogramele în plus, oamenii au acceptat alergatul ei ca pe un act în sine. Sigur, nu te admiră nimeni doar pentru că ai grijă de tine, dar este absolut firesc să vrei să alergi ca să devii mai slabă sau pur și simplu slabă. Dar de ce ai mai alerga după ce ai scăpat de kilogramele alea „nefaste”? N-are niciun sens într-o societate în care facem body-shaming intens, de multe ori inconștient. Alergi pentru tonifiere? Da, și ăsta pare un motiv, oarecum, dar parcă nu suficient de bun.
Clar însă că, dacă alergi pentru sănătatea ta, deja pare outrageous. Sau așa se simțea în anii ăia când eu o priveam cu admirație pe fata asta și îmi doream să am și eu forța și voința ei. Să îmi iau adidașii și să dau o tură pe șosea fără să-mi pese de ce cred ceilalți. Viața la țară vine cu problemele ei. În parte pentru că oamenii de la sat muncesc fizic destul de mult așa că nu văd niciun rost la a mai pierde timp și energie cu sportul când deja ești destul de obosit fizic. Mai bine bei, mănânci ceva, te uiți la TV. Sportul e o chestie care ține de lux și moft, mai ales dacă n-ai nevoie de el. Cred că de aceea începusem să spun tuturor că alerg pentru că mă ajută la nervi, atunci când eram întrebată. Chiar dacă era adevărat și era unul din motivele pentru care am adunat suficientă voință cât să mă apuc de asta, răspunsul rămânea indecent și mă ardea un pic pe gât. De parcă spusesem o chestie grosolană. Pentru că era la fel de adevărat că adoram ce făcea alergatul corpului meu și perspectiva de a mânca ceva caloric fără vinovăție mă încălzea pe dinăuntru. Toate astea sunt motive frivole. E ceva imoral într-un corp slab care suferă de inadecvare, la fel cum e deplasat să dai o atenție exagerată aspectului fizic. Trebuie să arăți beton, dar fără să faci eforturi sau să te intereseze asta. Să fii o fată 90/60/90 care mănâncă porții generoase de hamburgeri și cartofi prăjiți fără să se îngrașe, bea sucuri fără restricție și e pur și simplu slabă și frumoasă de la natură. Alergatul nu prea are loc în schema asta și, oricum, de ce ai alerga când chiar nu ai nevoie?
Dacă detectați cât de copilăros e tot ce am scris aici, aveți completă dreptate. Și mie mi se pare la fel. M-am gândit de multe ori de ce m-am apucat de alergat. Toată viața mea am fost ceea ce am putea numi couch potato. Metabolismul meu a avut grijă de mine. M-a transformat dintr-o fetiță grăsuță într-o fată slabă fără ca eu să fi făcut eforturi (că eu nu m-am simțit niciodată așa, asta e altă poveste despre care am scris mai pe larg într-un alt articol, Când nu încapi în propriul corp, disponibil în noul număr tipărit al Revistei GOLAN).
Dar a rămas întotdeauna în mine fata aia care de abia își târa picioarele grăsuțe și striga după copii să o aștepte și pe ea, mereu la urmă, mereu ferindu-se de mingi și speriindu-se la fiecare oră de sport în care trebuia să facă ceva complicat. Cred că unul dintre cele mai mari coșmaruri, după matematică, era ora de sport când trebuia să ne dăm peste cap sau să sărim capra. Era imposibil. Regăsind în volumul Tot mai multă splendoare al Alinei Purcaru niște versuri despre sport, inadecvarea corpului și despre anxietatea resimțită în fața orelor de educație fizică, m-am simțit de parcă cineva mi-a făcut dreptate. Pentru că și eu am simțit asta. În mine a rămas fetița aia care a rugat odată un băiat mai mare să o urce într-un copac pentru că tare voia să vadă și ea cum se te urci într-un copac și apoi a stat acolo și a plâns pentru că băiatul a plecat și ei i-a fost prea frică să se mai dea jos. A rămas fetița aia care zbiera entuziasmată la tatăl ei: vreau să mă dau în bărci, vreau să mă dau în bărci! O să mă dau peste cap! Și când ajungeau la bâlci și se urca în barcă, se ținea de margini cu disperare, începea să plângă și cerea să fie dată jos cât mai repede. Atunci când spun cuiva că alerg, mă abțin să nu-i spun ce victorie e asta pentru mine.
Nu puteam să alerg nici cinci minute
Când m-am apucat de alergat, nu puteam să alerg nici cinci minute. Asta nu e o exagerare de dragul de a face textul mai interesant sau de a ridica în slăvi puterea voinței și perseverenței. Deși, desigur, ambele sunt dezirabile. Am încercat să alerg de mai multe ori în viața mea.
Probabil că prima încercare a fost în liceu, când sufeream pentru că mă despărțisem de prietenul meu de atunci. Slăbisem mult și am încercat să alerg la stadion, dar mi s-a părut cumplit de greu să mă mișc atât. Așa că am renunțat.
A doua oară când m-am apucat de alergat a fost în facultate, dar remarcile apreciative ale unor bărbați străini, acompaniate de fluierături și, desigur, cuvinte indecente, m-au făcut să renunț la a mai alerga serile. Oricum erau un eșec, de-abia mă mișcam și abia respiram, treningul meu galben preferat din liceu încă-mi venea bine și era singurul meu confort mintal, amintindu-mi cu câtă grijă îl alesese maică-mea pentru mine.
A treia oară când m-am apucat de alergat eram încă în facultate, dar de data asta am dat alergatul pe marginea Dâmboviței pentru o tură de cartier în Drumul Taberei. Alergam două minute și două minute le mergeam, tot așa până terminam cartierul și mă simțeam absolut sfârșită la final de program. Nici asta nu a ținut prea mult. Se vede că alergatul e prea mult pentru mine. Mai târziu, am rămas însărcinată și orice gând de a face vreun sport mi-a dispărut din minte. Un lucru de știut despre mine e că atunci când zic că mi-a dispărut din minte, nu vreau să zic că am lăsat temporar subiectul îngropat ca să mă pot concentra pe altceva. Ce vreau să spun e că am uitat cu desăvârșire, cel puțin temporar, că mi-am dorit cândva să alerg.
Cum m-a convins Murakami să mă țin de alergat
Dorința asta a revenit subit după ce m-am mutat din București și, copleșită de cât de grea e totuși maternitatea, mi-am dorit să fac ceva pentru mine care să mă calmeze și elibereze în același timp. Atunci m-am gândit din nou la alergat și la cât de imposibil e s-o faci, de fapt. Cred că nici nu am lucrat conștient atunci când am cumpărat o bandă de alergat. De fapt, o să ziceți, pentru ce ai luat o bandă de alergat când stai la țară? Ai unde să alergi! Și, cu toate că există motive aici, nu asta e important. Cred că cel mai important de știut e că ce funcționează pentru tine, nu funcționează neapărat pentru celălalt și că nu are de ce să se justifice în fața ta pentru modul în care a găsit metode bune de funcționare. Oricum ar fi, faptul că nu aveam babysitter, pentru că existau și există o grămadă de câini fără stăpân prin sat de care mi-e frică, faptul că nu suport să se uite lumea la mine când fac ceva și la țară e frumos să te saluți când te întâlnești cu cineva și așa mai departe m-au făcut să cred că banda e o idee bună. Desigur, toată lumea mi-a zis că o să devină suport pentru haine. Ceea ce e adevărat, e un suport bun pentru haine în toate zilele în care nu alerg.
Alergatul nu e treabă ușoară pentru cineva împiedicat ca mine. De fapt, cel mai tare mă îngrozeau două lucruri, respiratul și plictiseala. Cu prima m-am luptat treptat, învățând ușor. Pe a doua am fentat-o cu o carte audio. Singurul lucru care m-a făcut să trec de la 5 minute la 10 minute de alergat a fost Lupta mea de Karl Ove Knausgaard, citită de Edoardo Ballerini. Datorită ei am putut să mă țin de acele prime zile de alergat când totul părea imposibil. Dar cred cu tărie că aș fi abandonat și de data asta dacă nu ar fi fost Murakami. Nu prea citesc eu cărți motivaționale — de fapt, nici nu știu dacă am citit vreuna până acum, nu cu adevărat.
În schimb, Autoportret al scriitorului ca alergător de cursă lungă e cartea mea motivațională. E scurtă și nu e nimic senzațional la ea. Murakami povestește despre ritualul lui dublu, de scris și alergare. Mi-a făcut un imens de bine atunci când am dat peste ea și a fost cea care m-a determinat să văd o legătură directă nu doar între scris și alergat, ci și între mine și aceste două dorințe ale mele. Nu puteam, cum nu reușesc nici acum, să scriu în fiecare zi. Îmi doream foarte mult asta și fiecare eșec mă îndepărta și mai tare de scopul și dorința mea de a scrie. Împreună cu sindromul impostorului și milioanele de alte nesiguranțe cu privire la scris, lucrurile nu arătau bine. Eram într-o perioadă identitară bizară în care copilul meu începea să crească și aveam din nou mai mult timp pentru mine. Cine eram? Nu știam prea bine. Ce voiam să fac? Habar nu aveam. Nu scrisesem nici o carte de poezie. Mă întrebam serios dacă o să mai ajung să scriu vreodată, publicare sau nepublicare.
Acum, când mă gândesc la asta, îmi dau seama ce ceață era în viața mea atunci. E un proces probabil firesc pentru multe mame care și-au petrecut 2-4-6 ani din viață crescându-și și îngrijindu-și copilul. A fost surprinzător și pentru mine, dar cartea lui Murakami a fost cea care a oferit niște lumină și m-a făcut să continui cu alergarea. Mi-am spus, la fel de neasumat cum o făceam atunci și cum se potrivește încă cu personalitatea mea anxioasă, că dacă pot să alerg, atunci pot să și scriu. Că dacă e o chestie de disciplină, atunci pot să fac măcar atât. Să încerc. Nu știu de ce, asta mi-a oferit liniște, dar m-a și încântat în același timp. Mi-a fost mai ușor să mă țin cu dinții de minutele mele de alergat. Să trec de la 10 la 15 și de la 15 la 25. Când m-am dezmeticit, deja alergam de un an. Când m-am dezmeticit a doua oară, scrisesem o carte de poezie. Coincidență? I don’t think so! Mai departe de amuzamentul acestei replici, sunt puține momente în viața mea în care am simțit nevoia unor certitudini narative. De obicei sunt sceptică, de obicei mi-e greu să spun: uite, chiar așa stau lucrurile! O parte din această perspectivă narativă e, desigur, o minciună. Modul în care tu alegi să spui povestea vieții tale nu e neapărat adevăr cât perspectivă. O hibă a anilor de studiu într-ale filosofiei, fără îndoială. Dar ăsta a fost primul meu pas spre o certitudine. Chiar dacă e doar o narațiune de sine, doar o perspectivă, asta nu o face mai puțin adevărată.
Mi-am dorit, cum îmi doresc și acum, să devin o alergătoare și o scriitoare de cursă lungă. Se pare că alergatul a fost primul pas. Poate că e o conexiune neașteptată, poate că pur și simplu specialiștii au dreptate când ne vorbesc despre importanța legăturii minte-corp, cum sănătatea mintală poate să fie influențată de starea fizică — sigur că aici spun ceva banal, toți știm asta. Pentru mine lucrurile astea generale, de manual, se traduc printr-o egalitate neașteptată între alergare și scris.
Mai întâi au fost cinci minute de glorie
Cum ziceam, când am început programul meu de alergare, nu puteam să alerg deloc. Nu știu dacă la fel a fost și cu scrisul, dar știu cât de greu a fost să mă reapuc după o pauză de câțiva ani. Scriam două rânduri cu greu și mi se păreau oribile. La alergat făceam cinci minute și le rupeam în două pentru o pauză de mers. Asta îmi oferea un pic de siguranță. Aveam o viață agitată, nu sedentară, fugind după fiica mea peste tot, cărând-o în brațe, stând mult în picioare și părea că mereu mă mișc. Cu toate astea, mi s-a părut criminal să alerg. Nu știam să respir corect. Nu aveam forță. N-am crezut că o să mă țin de treaba asta, că o să continui să alerg până o să mi se pară ușor să fac 40 de minute de alergare ușoară de două ori pe săptămână. Să nu mi se pară greu. Să nu mă agaseze și plictisească. Să nu mă frustreze gândul că nu se mai termină odată și alergarea asta. Dacă cineva mi-ar fi spus în primele săptămâni că o să ajung să mă gândesc cu nerăbdare la ziua mea de alergat, nu l-aș fi crezut.
Nu știu dacă îmi place să alerg. Sunt înclinată să cred că îmi place cam 50%, ceea ce e mult, având în vedere că înainte îmi plăcea doar posibilitatea beneficiilor alergatului, nu și actul în sine, care mi se părea agasant. Nu e ușor să-ți miști corpul și să capeți control asupra lui atunci când toată viața ai fost couch potato. Nu știu dacă a avut loc vreun proces foarte rațional în faptul că m-am apucat de alergat. Era ceva ce vrusesem să fac dintotdeauna (ca rasul în cap), care-mi eșuase de mai multe ori și mă nemulțumea. Speram să mă ajute la stările mele conflictuale de nervi și anxietate (o face), speram să mă ajute să mă simt mai bine în corpul meu (o face), speram să mă facă să nu mă mai simt vinovată când mănânc mult (o face). Mai târziu, mi-am dat seama că speram să mă ajute să scriu (o face). Probabil aceste procese au avut loc mai mult inconștient decât conștient. Mi-am dat seama de ele din mers. Sau din alergat. Bătălia conștientă a fost: oare pot să fac chestia asta? Sau nu?
Odată ce eforturile mele au devenit mai consistente și am început să nu mă mai simt vinovată nici pentru faptul că atunci când alergam îmi lăsam copilul la desene (pentru că altfel era călare pe bandă și mi-era teamă să nu o lovesc din greșeală), am început să mă gândesc la mai multe lucruri și să disec alergatul. Acum mă gândesc foarte des la asta: de ce m-am apucat, de ce am continuat, dacă o să pot să transform asta într-un stil de viață care să mă țină de la 3 ani la 10 ani, să zicem. Tipul meu de personalitate nu-mi permite să răspund la o întrebare atât de înfricoșătoare. Trebuie să ai timp și voință să faci asta de două ori pe săptămână. Trebuie să ai grijă ce mănânci măcar în ziua în care alergi. Trebuie să ai susținere și din partea familiei tale, dacă e cazul. De exemplu, să nu râdă de tine, să nu îți spună: la ce dracu’ alergi dacă ești slabă? Dar pentru cine alergi așa, care-i scopul? Sau: mai lasă dracului alergatul ăla că e pierdere de timp. Acestea nu sunt lucruri pe care le-am auzit eu vreodată, dar sunt lucruri pe care pot să mi le imaginez auzindu-le de la multe persoane, cel puțin în mediul ăsta rural. Pentru adolescenta din mine, un astfel de proiect este imposibil. Pentru femeia de aproape 30 de ani, lucrurile arată atât de diferit.
Nu știu de ce aleargă oamenii slabi, de ce se mișcă, de ce fac sport dacă „n-au nevoie”. Poate pentru că vor să aibă un corp musculos. Poate pentru că e pur și simplu un obicei sănătos. Sau poate pentru că așa au ei chef. Poate doar le place. Ce pot spune e că uneori nu-mi vine să cred că pot să fac toate astea și că incapacitatea „practicării” unui sport a fost o mare anxietate și nemulțumire în viața mea când puteam, pur și simplu, să fac asta. Așa că dacă e să vorbesc despre ce mi-a adus mie cel mai mult alergatul în viață, cred că e chestia asta. O victorie, o recuperare, putere și, mai ales, o încurajare indirectă a scrisului meu. Simt că, dacă pot alerga alerga, atunci o să pot și să scriu.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #7, ediția de primăvară 2023.
