(V-am povestit cum, după ce am citit în avanpremieră, la REVerse Poetry Timișoara, poemul cu Ion Monoran, s-a apropiat de mine un domn care mi-a zis: „Eu sînt acel prieten al lui Ion Monoran despre care ați citit, eu sînt Botoiu, dar Doru, nu Dumitru – Doru Botoiu”. – Corectez, firește, mulțumesc! Dar seamănă ce-am scris cu ce s-a întîmplat în realitate? – „Da, exact așa a fost, dar dumneavoastră de unde știți?” – Am citit în ziare, de unde am luat numele dumneavoastră cu copy-paste, ca nu cumva să greșesc ceva. – „Am scris despre întîmplarea asta într-un singur loc, într-un volum colectiv, în 2015, cînd s-au împlinit 25 de ani de la înființarea Societății „Timișoara” și a publicației omonime. Titlul este „Noi, cei de acum, despre noi, cei de atunci”, apărut la Editura Brumar. Dar ziarele știți cum fac, preiau după ureche”. Avem onoarea și bucuria să citim acest text chiar aici și acum. Mulțumim, Doru Botoiu, pentru tot!
Mihail Vakulovski)
…Dar vremea legendelor n-a mai venit
Doru Botoiu
După-amiază însorită dar un pic răcoroasă de final de august al anului 1992. Stau cu Ion Monoran la o masă pătrată de pe terasa restaurantului „Cina”.
De vreo doi ani suntem colegi de redacţie şi tot cam de atunci – prieteni. Abia la câteva luni după ce am început să rezonăm mi-a mărturisit de ce m-a acceptat: pentru că sunt empatic şi pentru că, într-o noapte de ianuarie, la mine, cu noi doi şi Bahus, i-am pus de pe vinil „Missa Solemnis” a lui Beethoven, piesă pe care el n-o are acasă şi care îl deşiră ori de câte ori o aude, la infinit… În mine totul se petrecuse pe cât de complex, pe atât de scurt: de la început am fost fascinat de forţa lui tăcută, de cel mai vast interior pe care l-am simţit în cineva, de suferinţa surdă pe care o poartă ca pe o cocoaşă, de înfăţişarea sa de paşoptist rătăcit într-un ashram defect şi de percepţia mea că are nişte aripi nevăzute, însă – vai! – prea grele pentru a putea zbura…
Venim aici uneori, în câte o pauză, să mâncăm ceva, poate o ciorbă cu chifle, poate şi altceva, dar musai – şi vreo halbă. Suntem deja la ultimul element, care tocmai e pe cale să devină penultimul, însă nu mai mult: ne-am propus o bere, maximum două, iar apoi să ne întoarcem la treabă, la redacţia ziarului „Timișoara”. Vorbim, fără concentrare, în căutarea unor teme noi de reportaj…
De peste două mese, dintr-un grup de patru, cam zgomotos, un bărbat în picioare se uită spre noi şi flutură o mână ridicată, a salut. Nu-i întorc semnele. Mă gândesc în treacăt că o fi vreun cunoscut de-al lui Mono, care însă nu-l vede, pentru că are, ca de obicei, privirea în jos. În felul lui cumva mormăit, îmi spune din nou cât de mult îi place să facă reportaje „pe sate”şi că ultimul, publicat pe o pagina întreagă, chiar i-a ieşit foarte bine. Îl aprob.
În clipa următoare, cel care încerca adineaori să ne capteze atenţia se aşează în tăcere pe scaunul din dreapta mea, faţă în faţă cu Mono, la care mă uit şi aştept o reacţie. El mă priveşte pentru o secundă şi ne dăm imediat seama că intrusul ne e străin amândurora. Suntem prea leneşi pentru a schiţa până şi cel mai mic semn de protest. Oricum, nu e chiar prima dată când ni se întâmplă. Aşa, cu unul, cu altul… Iar pentru a ne simţi stânjeniţi nici n-avem timp, pentru că îl auzim pe noul-aşezat: „Haabar n-au pe ce lume se află…” Tonul e iritat, însă ridicat nu e. Apoi ia o înghiţitură din halba cu care venise. Bere mai era în ea cam o treime. „Sunt prietenii tăi?” îl întreb într-o doară, aruncând o privire scurtă spre cei pe care îi părăsise şi care apoi poposeşte pe figura lui. „Pe dracu`… Habar n-au de nimic… De Revoluţie, de nimic…”
Pare aproape de vârsta noastră, în jur de 40. Ochii i-ar fi poate mai vioi dacă n-ar fi fost berea. E mai degrabă scund. Însă cămaşa, în carouri mari, îi e scurtă şi strâmtă. E solid, dar nu gras. Părul blond şi tenul au aspect unsuros. Fizionomia e lipsită de expresie. Mono tace în continuare. Nici nu ştiu dacă s-a uitat vreo clipă la intrusul care, şi el, priveşte mai mult faţa de masă decât în jur. Nu prea ştiu ce să mai cred. Secundele îmi par prea lungi şi mă simt straniu, cumva în plus…
„Eu sunt Marcel. Dar voi ce-aţi făcut la Revoluţie?” Alte câteva secunde, lungi şi ele, şi… surpriză: „Noi nu eram în Timişoara” zice Mono încet, în timp ce mă loveşte pe sub masă cu genunchiul drept. Hopaa, devine incitant, îmi spun în minte. Mono continuă: „Cum a fost? Tu ce-ai făcut?” Pentru prima oară, cred, se uită la individ când acesta zice: „Ee, nu se ştie ce ieşea dacă nu eram eu…” Devin atent. Încerc să simt starea lui Mono din acel moment, dar nu reuşesc, pentru că el îşi studiază acum palmele şi parcă încearcă să înlăture de pe o unghie un fir nevăzut. „Dar măcar aţi auzit, aţi citit cum a început, nu?” întreabă Marcel fără intonaţie, în timp ce ne studiază cumva suspicios. Îmi trece prin gând că de fapt ştie cine e Mono şi vrea să îl incite. Îi fac jocul şi zic: „Da, știm aşa, în mare… De fapt, cum a început?”„Păi, dacă nu opream eu tramvaiele nu era nicio Revoluţie. Sau se amâna până cine ştie când…” Acum chiar sunt convins că l-a recunoscut pe Mono şi îl provoacă să povestească! Dau să zic ceva, dar Mono îmi mai trage una cu genunchiul pe sub masă. Iar sunt derutat. Mi se pare că intuiesc un alt joc. În fapt, e acelaşi pe care îl iniţiase deja Mono. Mă trezesc că întreb: „Când a fost asta? Am auzit, dar nu mai ţin minte… Şi… Cum ai făcut? Le-ai oprit aşa, pe toate? Lucrai la curent, la IRET, sau cum?”„Hai, dom`le, ce dracu`… Păi, e de-ajuns să opreşti unul. De fapt, două. Două linii. Ălelalte pe unde mai trec? În 16 decembrie, acolo, la Tőkés…” Pe mine mă apucă o ameţeală… Mă uit la Mono, apoi la Marcel, apoi iar la Mono, care îmi pune scurt palma pe coapsa stângă şi dă semne că s-ar înviora. Zice: „Bibicule, demult voiam să te cunosc. Deci tu le-ai oprit. Zi, zi mai departe…” N-am nici cea mai vagă idee ce va urma… Pe faţa lui Mono, care din nou îşi priveşte mânile, văd ceva între zâmbet şi grimasă… (O femeie grasă ne aduce acum cele două beri pe care le comandaserăm cu ceva timp în urmă. Marcel îi spune femeii că vrea şi el una.) Pe faţa celuilalt nu desluşesc mai nimic. Se îndreaptă puţin de spate, mijeşte ochii privind undeva peste umărul stâng al lui Mono şi continuă: „Era ceva lume acolo, la Tőkés, dar nu cine ştie ce… Şi m-am gândit cum să fac să fie şi mai multă lume… Venea un tramvai de la gară… Atunci mi-a venit inspiraţia. De la Dumnezeu cred că mi-a venit… Şi m-am pus în faţa tramvaiului. Că doar nu era să mă calce, mă gândeam…” Îl aud ca prin vis, sau ca de foarte departe. În mine e un amestec de revoltă şi speranţă. Încă aştept ca omul să admită, la un moment dat, că de fapt glumeşte, că l-a recunoscut de la început pe Monoran şi că doar a vrut să-l provoace să povestească. Dar timpul trece şi frazele curg. Marcel nu dă niciun semn că s-ar pregăti să facă ceea ce tot sper eu. Mai spune ceva… Şi încă ceva… Printre altele, cum s-a pus el în fruntea mulţimii şi cum au plecat cu toţii spre centru… Mă tot uit, din ce în ce mai insistent,la Mono. El ascultă, apatic. E aproape absent. Încep să fierb. Apoi mă ia cu o senzaţie de vomă. Realizez că sunt marorul unei uzururpări groteşti… Acest individ povesteşte aproape în detaliu ceea ce făcuse Ion Monoran în acea seară crucială din 16 decembrie! Sunt uluit, şi dezgustat, şi nu înţeleg de ce Mono tace, şi nu ştiu ce urmăreşte, şi de ce îşi tot priveşte mâinile, şi aş vrea să mă ridic şi să-i pun mincinosului masa în cap, şi Mono iar mă loveşte pe sub masă… Mă străfulgeră gândul că în aceste vreo 15 minute, de când se desfăşoară scena, m-am îmbolnăvit grav şi că nimic nu va mai fi ca înainte… Tot ca prin vis, îl aud pe Mono: „Bibicule, ai făcut bine ce ai făcut atunci. Mă bucur că te-am cunoscut. Noi acum trebuie să plecăm.” Se ridică şi îmi spune: „Mă duc să plătesc. Tu ai dat săptămâna trecută. Dau şi berea lui Marcel…” Rămân singur cu ipochimenul. Mă stăpânesc greu. Îmi vine o idee şi zic, stins, fără puterea de a-l privi: „Ştii, noi cunoaştem pe cineva la un ziar. Ce-ar fi să-i povesteşti şi lui, să scrie, să ştie lumea ce inspirat şi curajos ai fost?” Se scoală de pe scaun şi îmi răspunde pe un ton pe care probabil l-ar folosi şi dacă ar vorbi cu viermii: „Habar n-aveţi de nimic… Nu de-asta mi-am riscat eu viaţa… Habar n-ai.” După care pleacă. Nu ştiu încotro. N-am stomac să-l privesc…
În timp ce mă întorceam cu Mono la redacţie, cred că minute bune niciunul dintre noi nu a scos un cuvânt. Era nefiresc să am acele trăiri, pentru că nu eu oprisem tramvaiele, ci el, dar mă simţeam înşelat. Şi îmi părea că acel om, Marcel, pângărise totul, ireversibil. Iar despre Mono aveam senzaţia că în acele momente nici nu percepe că lângă el, pe trotuar, mai marge cineva. Mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat: „Ce-a fost asta? Cum ai permis aşa ceva?” Nu zice nimic. „Dar eşti de acord că trebuie neapărat să scriem despre scena asta? Hai s-o publică chiar mâine!” adaug eu, un pic iritat. Tot nimic… Apoi, izbucnesc: „Băi, Mono! Tu-ţi dai seama că acest individ n-a povestit azi pentru prima dată cum a oprit el tramvaiele? Şi că o să tot povestească? Tu înţelegi în fond ce s-a petrecut acum?” După vreo zece, 15 paşi, mă prinde ferm de braţ. Ne oprim. Se uită fix în ochii mei, ceea ce nu făcea prea des cu oamenii, şi-mi spune: „Bibicule, nu mă mai f..e la creier! Eu ştiu bine ce s-a petrecut la masa aia. Or să apară mulţi care or să povestească, aşa ca ăsta, cum au oprit ei tramvaiele, sau cum au făcut ei nu știu ce la Revoluție, fără să fi făcut de fapt nimic. E încă prea devreme, dar o să vină un timp al legendelor legate de Revoluţie! Aşa, ca în istoriile cu întemeietorii… Înţelegi?” Nu înţelegeam. N-am răspuns. Se uitase în ochii mei. Dar ştiam că nu cu mine vorbise, ci cu el însuși, din viitor. Am mers amândoi din nou în tăcere…
Când am ajuns la redacţie, nu m-am putut abţine şi am dat să le relatez colegilor întâmplarea. (Muream de nerăbdare să le aud părerea dacă trebuie sau nu scrisă în ziar.) Mono mi-a făcut semn să tac, m-a tras lângă el şi mi-a şoptit: „Las-o aşa… Poate o s-o scriu eu, la bătrâneţe, când o să-mi public memoriile…” I-am respectat dorinţa. Apoi n-am mai vorbit cu el – şi nici cu alţii – despre acest subiect… Doar aveam toată viaţa în faţă, nu? Da… Aveam înainte toată viaţa şi toată libertatea să scriem. Despre acel episod şi despre orice altceva…
Însă într-un alt decembrie, cel al lui 1993, Ion Monoran a făcut infarct şi a murit. Acasă. În patul lui. Avea 40 de ani. Printr-o conjunctură a cărei amintire mă va urmări mereu, am fost primul care l-a văzut şi care a constatat că sufletul îi plecase. Avea o figură chinuită. Îmi părea că nu voise să treacă dincolo…
În acea după-amiază am fugit, năuc, din Timişoara. Îmi fusese prea mult! Am revenit la câteva zile după înhumarea lui. În Cimitirul Eroilor.
De atunci, am povestit de câteva ori, chiar şi în public, episodul de la „Cina”. Însă este prima oară când îl scriu. Vremea legendelor, visată de Mono, n-a mai venit. Încă de atunci, din 1992, durerea şi magia generate de acel Decembrie însângerat aveau deja o paloare pe care eu şi alţii o vedeam, dar nu şi Mono. El era convins că se vor naşte legende, ca în lumea din sufletul lui de copil colosal…
