În discuția de azi de la librărie cu un prieten preot & scriitor, mi-a zis că scrie o carte despre bătrînețe și i-am spus că poate să lucreze la cartea asta toată viața. I-am citat din jurnalul lui tata, din memorie: „Ca să-i arate omului cine este cu adevărat, Dumnezeu i-a dat bătrînețea” – a vrut imediat „cartea”, dar nu e publicat jurnalul lui tata, că nu știu dacă l-ar fi vrut editat.
A zis că citește o carte a unui duhovnic, care a participat la mai multe războaie și a asistat foarte mulți oameni între viață și moarte. Concluzia la care a ajuns e că oamenii dintre viață și moarte nu vor mai mult decît să stai cu ei, nu să le vorbești, pur și simplu să stai lîngă ei. Că era pe moarte un răzvrătit care urla la toți, îi ura pe toți, iar cînd s-a dus lîngă el, ăla s-a liniștit imediat și l-a întrebat dacă-și rupe din timpul său ca să stea cu el pe patul de moarte și, cînd a auzit că da, l-a întrebat cît timp poate să stea. „Cît timp e nevoie”, i-a zis duhovnicul și ăla i-a mulțumit, împăcat. I-am zis că uite cîte înțelepciuni găsești în cărți și domnul a spus că da, dacă citea mai înainte asta ar fi știut de ce mama sa îl tot ruga, înainte să moară, să stea cu ea, că nu trebuie să-i spună nimic, doar să mai stea cu ea… „I-am zis că n-am timp”…
