Să nu râzi :(( este un roman despre „cea mai lungă crimă din lume”. O crimă lentă, dureroasă, care are efectul unei bombe: nu rănește doar victima vizată, ci și pe toți ceilalți care se află în jur, inclusiv pe cel responsabil. Obiectul crimei? Cuvintele. Ei bine, Raluca Feher ne arată câtă putere pot avea cuvintele, ba chiar pot ucide și acesta nu este un citat siropos de pe Pinterest.
Cuvintele sunt ciocane. Cad pe piatra din care crezi că ești făcut și poc-poc-poc, te cioplesc, te ciobesc, scot colțuri pe care nu știai că le ai, îți trag de sub piele cuțite și de sub unghii gheare.
Deși romanul începe cu moartea Dianei, citești fiecare pagină în parte cu o curiozitate exasperantă: vrei să știi ce s-a întâmplat și de ce. Aceasta îi lasă prietenei sale, Raluca, o cutie în care se află un jurnal și așa intrăm în lumea ascunsă și dureroasă a Dianei. Descoperim că nu este un roman despre o tânără a cărei vieți se termină tragic, ci a unei familii care moare puțin câte puțin în fiecare zi.
Am digerat greu romanul acesta, în mare parte din cauza faptului că unele situații îmi erau familiare. Le-am întâlnit fie în familie, fie în cercul de prieteni și m-a durut teribil conștientizarea acestui lucru. „Dacă nu te luam eu…..”, „Erai un nimeni, dacă nu aveam eu grijă….”, „N-ai fi făcut nimic fără mine…”, „Îmi datorezi tot ce ești…” sau cele mai urâte înjurături pe care i le-ai putea spune unui om. Nu vă sună cunoscut? Ați asistat la certurile din familie? V-ați aflat în vizită la prietenii voștri care brusc încep să țipe, să spargă lucruri sau să își spună tot felul de cuvinte și să îngheți pe canapea, dar totuși fără să intervii pentru că nu știi cum?
Romanul Să nu râzi :(( m-a făcut să îmi urmăresc comportamentul, limbajul, felul în care vorbesc cu ceilalți din jurul meu la nervi, să mă gândesc la relațiile pe care le-am stabilit cu ei și să mă analizez un pic mai mult. Totodată, s-a schimbat și atitudinea mea față de lucrurile pe care le aud în jurul meu. Parcă acum cuvintele sunt mai tăioase, mă rănesc pe mine, chiar dacă nu îmi sunt adresate, simt o nevoie și mai mare de a interveni și de a încerca să arăt și altora cât de mult rău poți face prin intermediul cuvintelor. Voi recomanda cartea aceasta tuturor persoanelor din jurul meu cu speranța că vor realiza câtă putere au cuvintele. Certurile există în orice familie sau relație, însă cred că felul în care alegi să vorbești cu persoana de lângă tine spune foarte multe lucruri despre relația pe care o ai cu acel om. Nu înțeleg cum în secunda aceasta poți spune cuvinte îngrozitoare unei persoane, apoi să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic. „E doar o ceartă, a trecut. Noi așa ne-am obișnuit.” Am auzit cuvintele acestea de prea multe ori.
Mi-a fost mereu milă de tatăl Dianei, Vick, un om care a renunțat să mai lupte, să mai spere, să mai încerce să schimbe ceva. Stă pur și simplu și așteaptă lovitură după lovitură. Vick nu a avut de fapt nici o șansă. A fost solul perfect în care buruiana aceasta otrăvitoare a cuvintelor a săpat și s-a împânzit până a luat tot ce avea de oferit. Nu știu de ce renunțase la această luptă, de ce nu se mai împotrivea, de ce nu și-a ferit nici copiii de furia mamei lor. A jucat un rol secundar până și în viața lui și resemnarea asta m-a enervat și rănit în același timp.
Săracu’ taică-miu. El nu e un om rău. Doar un adaptat la rău. Rău cu rău, dar mai rău fără rău.
Nu am simțit vreodată că Milly, mama Dianei, era o femeie rea, ci un suflet atât de chinuit, care a înțeles că pentru ea nu mai există salvare, devenind astfel tartorul familiei. Durerea naște durere, ura naște ură.
Era ciuruit sufletul maică-mii ca o cisternă în pereții căreia a fost golit un încărcător de mitralieră și acum curgea uleiul de rapiță din cisternă și năclăia orașul, căci cisterna cu ură a lui Milly era enormă, avea 18 etaje, într-o zi senină o puteai vedea din București.
Relația dintre cei doi soți era una atât de putrezită, de disfuncțională, încât uneori nici nu se mai chinuiau să salveze aparențele. Ura dintre ei devenise un tsunami care îi învârtea pe unul în jurul celuilalt, ca o centrifugă din care nu există nici o cale de ieșire. În fiecare zi cuvinte grele, urâte, duhnitoare. Cuvinte care sădesc ură, neîncredere, furie. Toate acestea nu i-au afectat doar pe cei doi soți, ci și pe copiii acestora, care oricât s-ar fi străduit să nu devină ca părinții lor, perpetuau același comportament, uneori doar mascat. Degeaba ei își spuneau că vor fi diferiți, căci inconștient, în cele mai multe situații, alegeau să procedeze la fel.
Cei mai mulți dintre noi sunt ciuruiți de cuiele pe care părinții noștri le-au bătut în noi. Apoi educatoarele și mătușile, bunicile și vecinii, și copiii de la bloc, și oamenii de la televizor. Ne-a ieșit tot sufletul din noi prin găurile făcute de cuie și pentru că nu avem suflet, pentru că ne-am transformat în ciocane fără suflet, batem cuie în alți oameni și în trunchiuri de copaci și spânzurăm pisici.
Milly a luptat toată viața ei pentru a închide gura lumii, însă nu știu dacă și-a dat seama, măcar în cele din urmă, că orice ar fi făcut sau oricum ar fi arătat viața ei, lumea ar fi avut de obiectat mereu ceva. Discuția aceasta am avut-o și eu de multe ori cu părinții mei. În lumea satului, orice acțiune este pusă sub lupă și analizată și această frică de a nu fi arătat cu degetul te paralizează. Milly a plecat de tânără de la țară pentru a deveni cineva, vorbe pe care le-am auzit și eu de multe ori în jurul meu și care vin cu o greutate impresionantă, afundându-te din ce în ce mai rău în noroiul din care ți-ai propus să ieși. A visat la tot ce nu a avut și la tot ce râvneau alții, însă destinul îi pregătise altă viață și Milly nu a fost pregătită niciodată să accepte asta. Așa că i-a hrănit pe ceilalți cu visurile ei, ajungând să creadă într-adevăr că așa arată viața ei, căci „ceea ce nu se vede nu contează. Doar aparențele sunt importante, ele te definesc.”
Nu și-a permis să fie vulnerabilă nici măcar în ochii familiei ei, temându-se constant că va fi deconspirată, că ceilalți vor vedea de fapt că viața ei nu e cu nimic mai presus, că nu e nimic din ce spune că este, că toate sunt doar dorințe neîmplinite care au înrăit-o, i-au pietrificat sufletul.
Nefericirea trebuie băgată ca o cămașă în pantaloni, bine, bine, să nu iasă când te ții de bară în troleibuz sau când te ridici pe vârfuri și cauți pe policioara din cămară borcanul cu dulceață de smochine. Maică-mea a știut mereu să ascundă nefericirea sub fardul gros al zâmbetelor și râsului vesel, sub driblingul dialogului, prin schimbări de subiecte de pe un genunchi pe altul. De ce să știe, dragă, vecinii ce ai tu în casă?
O scenă care m-a emoționat și m-a sfredelit câteva ceasuri bune a fost aceea în care Diana merge cu părinții ei în vacanță, la mare, și aceștia renunță pentru câteva secunde la obsesia de căuta tot ce e mai rău în jurul lor și au închis ura adânc în ei, permițându-și să simtă gustul sărat al mării și al fericirii. Milly a râs cu adevărat, s-a bucurat pentru prima dată poate, de câteva secunde din viața ei. În acel moment, Diana o vede cu alți ochii pe mama ei, pe care nu a urât-o neapărat, dar cred că nu reușea să o înțeleagă. Cea mai mare durere a Dianei nu era mediul toxic în care trăia, ci faptul că nu reușea să se apropie de părinții ei, să se simtă protejată și iubită.
Micuța Milly stropește și râde cu gura până la urechi și eu plâng cu gura până la urechi, gândindu-mă la toată nefericirea femeii ăsteia care îmi este mamă, cum a umplut cu câlții ambiției și cu amărăciunea eșecurilor orice fisură care ar fi lăsat-o să respire niște aer proaspăt.
E înfricoșător cât de multe lucruri descoperi despre tine atunci când ești atent la felul în care relaționezi cu ceilalți. Raluca Feher ne arată prin acest roman că este mult mai greu să păstrăm în noi cuvintele blânde. Le primim ca pe niște flori foarte frumoase, dar extrem de sensibile. Se usucă repede, nu știm cum să le îngrijim în așa fel încât să înflorească înapoi. Neavând o grădină bogată, nu putem dăruia altora buchete frumoase cu flori. În cazul cuvintelor care sfâșie, e suficient să primim o sămânță mică și în scurt timp nu mai scăpăm de această plantă agățătoare, care se tot întinde, care rezistă fără apă și lumină, pe care nu o poți ucide decât dacă îi găsești rădăcina și o smulgi cu totul. Până atunci, împânzim buruiana aceasta peste tot, cu sau fără voia noastră.
Valsul ne învârte prin sala balului genetic. Dansatorii sunt transpirați, au crampe musculare, dar nu se pot opri. Nu au voie să facă pauze, să-și pudreze nasul. Sunt sortiți toți să moară ca niște cai, în picioare, de epuizare.
