Ne apropiem cu pași repezi de ultima zi a anului 2024. Nu am fost niciodată omul rezoluțiilor, dar introspecția mi-a fost mereu refugiu. Îmi place să privesc înspre trecut, să meditez, să retrăiesc momente și să simt din nou suferința ori plăcerea unor clipe fragile ce m-au marcat profund.
Anul acesta, Revista Golan a împlinit trei ani – o vârstă respectabilă pentru un proiect cultural dintr-o societate unde interesul pentru artă și cultură abia mai respiră. Acest proiect a fost un vis conturat într-un moment de luciditate și disperare, devenit realitate datorită unei echipe de oameni extraordinari, care au pus suflet, timp și energie în tot. Eu? Am rămas mereu la câțiva pași distanță, lăsând revista să respire, să crească, să greșească și să se ridice singură, atunci când a fost cazul.
Azi scriu aceste rânduri cu o sinceritate brutală. Poate că tocmai sinceritatea asta m-a făcut un om fără prieteni. Cunosc mulți oameni, dar prieteni nu am! Poate sunt prea direct, prea sarcastic ori elitist. Poate. Eu aș sugera că mai degrabă am obosit. Am obosit să aud aceleași discursuri despre cât de necesare sunt proiectele culturale și să văd aceleași mâini care nu se întind niciodată pentru a fi de ajutor.
Cunosc destui oameni care deplâng starea națiunii, decăderea educației, moartea culturii. La naiba, sunt aceiași oameni care nu au cumpărat niciodată un număr din Revista Golan, nici măcar din solidaritate, nici din respect. Însă aceleași voci vor continua să vorbească despre necesitatea unor astfel de proiecte, despre cum ele reprezintă o gură de aer proaspăt într-o societate aproape asfixiată.
Realitatea e că o revistă culturală nu poate supraviețui fără susținere financiară. Resursele s-au subțiat, iar noi ne confruntăm cu această realitate crudă: se citește puțin, se cumpără aproape deloc. Nu știm dacă va exista o următoare ediție tipărită. Rămânem într-un online pe care eu îl detest, dar care, paradoxal, este astăzi vital pentru supraviețuire.
Mâine, cunoscuții mă vor întreba despre Revista Golan. O vor lăuda, vor vorbi despre ambiția proiectului, despre necesitatea lui. Vor spune că trebuie să rezistăm, că avem un rol important. Dar dincolo de aceste cuvinte, adevărul rămâne neclintit: ei nu vor cumpăra nimic. Nici din librării, nici online.
Aceasta este realitatea noastră. Poate că unii o vor numi un eșec. Eu o numesc adevăr crud, dar necesar.
Dacă ești aici, dacă citești aceste rânduri, dacă simți că Revista Golan merită să existe în continuare, fă ceva! Cumpără un număr. Dă-l mai departe. Spune altora despre el. Cultura nu poate supraviețui doar din vorbe frumoase. Are nevoie de fapte.
Ne-am respectat toate angajamentele, am plătit toți colaboratorii la timp, am achitat tot ce aveam de achitat la buget fără întârziere. Atâta timp cât vom mai avea putere, vom lupta. Dar avem nevoie de voi. Altfel, acesta ar putea fi sfârșitul unei povești care a meritat spusă. Chapeau!
Vreau să răspund chemării și o fac cu plăcere și cu mulțumiri calde pentru optimismul pe care mi-l provocați adeseori. Aș dori să contribui la proiect, atât prin diseminare de informații, achiziționare de reviste, cât și prin noi colaborări la alte secțiuni ale revistei. Deocamdată, voi achiziționa ulimele două numere.