În ciuda faptului că memoria recentă a României poartă încă urmele adânci și hidos cicatrizate ale comunismului, ne aflăm probabil în cel mai sensibil moment politic din ultimii treizeci de ani: o adevărată răscruce existențialistă. Alegerile recente au scos la iveală o realitate alarmantă, realitate care, începând de astăzi, nu mai poate fi ignorată: ascensiunea extremismului naționalist, construit pe fundația populismului tâmpit și a prostituției religioase. Desigur, prostituție religioasă poate părea o expresie dură, însă Biserica a ajuns de ceva vreme o simplă gioarsă din garderoba plină de putregai a politicienilor. O treime din voturile pentru parlament au fost câștigate de partide ultra-naționaliste, semnalând prin aceasta prezența în societate a unei mentalități colective robuste, ce caută salvatori mistici în loc de soluții reale. Această dinamică socială reflectă realitatea crudă a unui fenomen global, cunoscut sub numele de Sindrom Mesianic – tendința populațiilor vulnerabile de a îmbrățișa lideri autoproclamați salvatori, dispuși să ofere soluții simpliste pentru probleme sociale complexe.
De ce devine România un teren fertil pentru astfel de tendințe complet iraționale? Ce rol joacă educația, religia și rețelele sociale în alimentarea acestui fenomen toxic? Și, mai ales, cum putem să ne opunem acestei derive periculoase?
Înainte însă de a analiza rădăcinile și consecințele Sindromului Mesianic, trebuie să înțelegem la modul cel mai simplist, contextul socio-politic al României de astăzi. Am așteptat cu fervoare atâția ani dispariția generațiilor comuniste, însă ne-am trezit în fața unei distopii: Raportul Național de Literație arată că 42% dintre copiii români testaţi sunt în zona nefuncţională, 47% dintre copiii testaţi sunt în zona minim funcţională și doar 11% sunt în zona funcţională.
Ce înseamnă alfabetizarea funcțională? Ea reprezintă ansamblul abilităților esențiale necesare pentru a naviga și a funcționa eficient într-o societate modernă, bazată pe informație. Alfabetizarea funcțională include trei componente fundamentale:
- Alfabetizarea textuală: capacitatea de a citi, înțelege și analiza texte, pentru a reflecta asupra acestora și a formula concluzii bine argumentate.
- Alfabetizarea științifică: aptitudinea de a interpreta și evalua critic date și concepte științifice, folosind dovezi pentru a le explica logic și clar.
- Alfabetizarea matematică: competența de a utiliza raționamentul matematic pentru a descrie fenomene, a face previziuni și a rezolva probleme din viața de zi cu zi.
O lipsă atât de acută de alfabetizarea funcțională înseamnă că, deși copiii României pot citi și scrie, ei nu sunt capabili să urmărească un raționament logic sau să analizeze critic o informație (conform testelor PISA). Într-o astfel de societate, cu astfel de generații pe rol, promisiunile simpliste și simbolurile puternice devin armele principale ale manipulatorilor politici lipsiți de scrupule. „Întunericul este păstrătorul ignoranței; oamenii sunt ținuți captivi de lanțurile lor până când gândirea liberă și educația îi eliberează”, spunea Immanuel Kant. În România, educația este ea însăși captiva ignoraței sociale, alimentată de flagelul otrăvitor al religiei.
Conform Digital News Report 2022, publicat de Institutul Reuters pentru Studiul Jurnalismului, România se află printre țările cu cel mai ridicat procent de utilizatori care își obțin informațiile exclusiv de pe rețelele sociale. Aceasta este „generația reels,” caracterizată de o capacitate de concentrare drastic redusă, în care informația este consumată rapid, fără o analiză critică. Rețelele sociale au devenit veritabile camere de ecou, unde populismul și dezinformarea găsesc un teren fertil pentru a se răspândi necontrolat.
Sindromul Mesianic este o dinamică psihosocială în care populațiile vulnerabile își proiectează temerile și speranțele asupra unui lider carismatic. Cum sublinia Erich Fromm în lucrarea ”Escape from Freedom,” în momente de criză economică și socială, oamenii tind să își cedeze libertățile individuale pentru a găsi siguranță într-un lider autoritar. Sindromul Mesianic nu este un fenomen nou, ci doar o manifestare modernă a unor dinamici vechi. Fromm explică faptul că liderii autoritari profită de frica și insecuritatea colectivă pentru a manipula masele. Această dinamică a fost evidentă, de exemplu, în ascensiunea regimurilor totalitare din secolul al XX-lea (fascismul, nazismul etc.).
În România, acest sindrom capătă forme alarmante. Politicienii extremiști mânați de tendințe mesianice se folosesc de aceste rețele pentru a-și construi imaginea de salvator, combinând simbolurile naționalismului și ale religiei pentru a-și construi veritabile platforme de putere. Promisiunile lor sunt ambalate în mantia „valorilor tradiționale”: familia „tradițională,” suveranitatea națională, apărarea creștinismului împotriva „inamicului” globalist etc. Îmi răsună în minte avertismentul lui Voltaire: „cei care pot să te facă să crezi absurdități te pot face să comiți atrocități.” Cât adevăr!
Istoria ne oferă lecții dure despre cum alianța dintre religie și politică produce tiranii. În Evul Mediu, Inchiziția a fost responsabilă pentru persecutarea oamenilor care îndrăzneau să gândească diferit (Galileo Galilei, Giordano Bruno, Miguel Servet etc.). John Locke spunea că „libertatea de a gândi nu trebuie să fie niciodată restricționată de dogmele religioase.” Dar astăzi este! La fiecare deschidere de an școlar avem popi ce bolborosesc rugăciuni. Mult-dorita educație sexuală a devenit o palidă „educație pentru sănătate” unde, până prin liceu (când e foarte târziu deja), tinerii învață că e bine să te speli și să miroși frumos (permiteți-mi nuanța ironică). Totul din pricina religiozității neamului românesc.
Un exemplu fascinant este cel din romanul lui Mario Vargas Llosa, „Războiul sfârșitului lumii.” În Canudos (Brazilia), fanaticii religioși își construiesc o mini societate „utopică”, izolată de restul lumii, refuzând orice progres. Această orbire colectivă îi conduce, în cele din urmă, la autodistrugere. România riscă (dacă va îmbrățișa retorica extremistă), păstrând pentru moment proporțiile, desigur, un scenariu similar, un drum al izolării pe scena democratică europeană.
Un studiu publicat în Journal of Political Studies (2021) arată că statele cu o influență religioasă puternică asupra politicii tind să aibă niveluri scăzute de educație și inovație. La noi, politicienii exploatează această slăbiciune, invocând religia strămoșească pentru a justifica politici regresive. Cum sublinia Friedrich Nietzsche, „religia a fost întotdeauna cel mai puternic aliat al tiranilor.” Și încă este!
Răspunsul omului modern la amenințarea Sindromului Mesianic stă în promovarea rațiunii, a științei și a educației. Carl Sagan avertiza despre faptul că „ne putem distruge singuri dacă ignorăm puterea și frumusețea științei.” Țările nordice, considerate modele de succes, alocă procente uriașe din PIB pentru educație (>10%), având un nivel scăzut de influență religioasă în politică. În contrast, România investește doar 3,2% din PIB în educație, conform Eurostat (2023). În consecință, locul generației comuniste îl ia generația „reels”, care din păcate pare incapabilă din punct de vedere intelectual să gândească critic ori să urmărească un fir logic într-un mod constructiv și coerent.
But I can’t be owned
Este târziu. E noapte, atât afară, cât și în suflet. Soarele speranței pare stins, sufocat sub greutatea tot mai apăsătoare a naționalismului prostesc. Mai devreme, câteva lacrimi mi-au alunecat la lumina unei lumânări așezate ceremonios într-un sfeșnic de bronz masiv, lucrat manual undeva prin Franța secolului al XIX-lea. Apoi, cu o atingere ușoară, am luat din bibliotecă o carte extraordinară: „1984” de George Orwell. Nu orice ediție, ci o primă tipărire rară, o adevărată icoană, care luminează cu o forță neobișnuită inima căminului meu. În fundal, Celeste răsună domol de pe o placă de vinil: „But I can’t be owned / it’s not part of my design.”
În astfel de momente îmi place să mă întorc în timp, să uit de lumea de dincolo de porțile casei și să mă pierd în paginile cărților vechi, sub șoapta discretă a vinilurilor. Pe urmă scriu. Poezie, pentru că ea eliberează. Și, foarte rar, câte un articol manifest, precum acesta, destinat unui cerc restrâns de cititori. Nu mai sunt de mult prezent pe rețelele sociale, acel spațiu în care, la fel ca în Ministerul Adevărului din 1984, adevărul devine fluid, modelat după interesele liderului. Într-un univers orwellian, liderul mesianic este cel care decide ce este adevăr și ce este ficțiune. La fel se întâmplă astăzi: într-un ocean de dezinformare și o pandemie de prostie acută, adevărul devine greu de perceput, alchimizat până când este înlocuit de fake news.
Scriu cu durere, știind că doar o mână de oameni vor citi aceste cuvinte, rostite de un „golan sadea”, fondator de revistă culturală – un proiect ce supraviețuiește lună de lună, căutând cu încăpățânare încă un cititor. Un cititor, și gata! După el, promitem să punem condeiul în teacă și să ne retragem fiindcă, dragilor, zilele acestea, cuvântul liber moare în umbra cadaverică a democrației.
„Doublethink” a devenit instrumentul de bază al suveraniștilor, acești clovni lipsiți de demnitate, care își învață adepții să accepte contradicții evidente de dragul unei iluzii. Ei nu realizează că, sub conducerea liderilor pe care îi urmează orbește, suveranitatea noastră este cea care se scufundă.
„Marea provocare a omenirii nu este să accepte răspunsurile ușoare, ci să rămână curajoasă în fața incertitudinii, căutând adevărul cu o minte deschisă și critică.” (Bertrand Russell)
