De când mă știu îmi place să merg pe jos. Mă liniștește, mă alină și mă ajută să fac loc pentru vâltoarea gândurilor, mai mereu iute și amenințătoare. Când merg, atenția mi se duce aproape automat către alte procese interioare, se armonizează cu ciclul zilelor și al nopților, se orientează mai mult și mai ușor către clipa de față.
În ultimii trei ani am început să merg din ce în ce mai mult în călătorii de distanță lungă, de la 100 km în sus, cea mai de durată dintre ele fiind traversarea pe jos a Maramureșului și Bucovinei, pe care am parcurs-o în aproximativ 300 km.
Recent, m-am întors dintr-o călătorie de două săptămâni prin Alpii Maritimi. Am plecat dintr-un sătuc de munte, Saint Étienne de Tinée, și am traversat Parcul Național Mercantour, cu scopul de a ajunge la mare, în orașul Menton, situat pe Coasta de Azur.
În Europa există multe trasee special concepute pentru mersul pe jos, mai ales în Franța, Spania, Portugalia, Belgia și Olanda. Doar în Franța numărul kilometrilor acestor trasee ajunge la 60.000, deci e o țară potrivită pentru drumeții. Traseele poartă acronimul GR (grande randonées) și numărul lor depășește o sută.
Noi am străbătut GR 52, denumit Grande Traversée du Mercantour. Deși nu l-am parcurs de la început, din Entraunes, am adunat 170 de km prin munți și, la fel ca și în alte călătorii lungi cu rucsacul în spate, am învățat și reînvățat câteva lucruri despre mine și despre relația mea cu natura și cu viața pe care o trăiesc zi de zi.
Lipsurile, disciplina, strictețea, durerea, toate acestea te pot pune față în față cu niște lucruri pe care acasă le vezi într-un fel, iar pe drum începi să le privești diferit. Poate mai simplu și mai în rezonanță cu viața care curge de la sine. În cele două săptămâni am lăsat deoparte grijile omului semi adaptat la lumea modernă și m-am reîntors la cele bazale. M-am pus iar față în față cu ceea ce contează, de fapt, cel mai mult pentru mine: să am o relație conștientă cu viața mea, asta însemnând și cu acele mici lucruri pe care acasă le iau de bune, iar pe drum duc negocieri aprinse, din care ies amintindu-mi că nu e necesar să câștig nimic. Ajunge să trăiesc, să am ce mânca, ce bea și unde pune capul seara.
Apa
În cele 15 zile am făcut duș de trei ori. O dată într-un duș improvizat afară, cu apă încălzită la soare (noroc că era o zi senină și destul de călduroasă, în ciuda celor 2500 metri la care ne aflam), iar de două ori folosind o fisă. În refugiile montane din Franța, un duș costa o fisă de 2 euro, pe care o introduceam în aparat și din acel moment aveam la dispoziție trei minute să mă spăl, pentru că apa curgea încontinuu în acel timp. În Italia, o fisă costa 3 euro și în schimbul ei primeam 20 de litri de apă și posibilitatea să o opresc când voiam. În toate cele trei situații am făcut duș cu multă recunoștință că mă pot spăla cu apă curată, călâie, chiar dacă n-a fost nici pe departe senzația de răsfăț a dușurilor lungi de acasă. A fost chiar pe dos: grijă că nu-mi ajunge, alertă constantă, de parcă mi-ar fi furat cineva săpunul. Însă scopul era să fiu din nou curată, iar pentru asta puteam să accept multe compromisuri. În rest, dușurile noastre au fost cu apă din lacuri sau din pârâuri. Uneori, erau mormoloci și broscuțe pe acolo, dar ne-am înțeles bine cu ei (de notat este că am avut un săpun care nu afectează mediul sau animalele din apă). După o zi sub soare arzător, nu mai conta prea mult dacă apa în care ne spălam noi era limpede sau nu. E mult mai bună și eficientă decât șervețelele umede, chiar și alea biodegradabile, bio, naturale sută la sută, eco etc.
Am avut parte și de lipsa ei două zile și jumătate, cele mai caniculare din toată excursia. Știam că nu vom avea izvoare pe traseu și că vom fi nevoiți să cărăm mai multă, pentru băut și mâncare, dar nu știam că vom avea porțiuni în care corpurile noastre se vor supraîncălzi și ne vom deshidrata de la atâta transpirație. Momentul în care am găsit o urmă de izvor la care apa picura doar puțin a fost, cred, cel în care mi-am dat seama (oare pentru a câta oară?) de cât de puțin am nevoie ca să fiu bine. De o eșarfă înmuiată în apă, cu care apoi să-mi șterg fiecare parte a corpului pentru a o răcori. De un pumn de apă, umplut într-un minut de așteptare, cu care să mă spăl pe ochii deja roșii de la transpirația necontenită. De puțină apă, atât.
Mâncarea
Opțiunile de hrană pe munte sunt destul de limitate atunci când nu ai cabane care să te mai aline cu o mâncare ca acasă. Mănânci cam aceleași feluri și te obișnuiești cu porțiile uneori mai mici decât ai vrea sau ai avea nevoie. Pâinea uscată e tot pâine. Eu, iubitoare de produse de panificație proaspete, pofticioasă de când sunt, rea de foame cum nu mai cunosc, am mâncat pâine tare de puteai să te răzbuni pe cineva cu ea și nu m-am plâns nici măcar în gânduri. Fiecare feliuță de cașcaval afumat sau salam uscat era o bucurie (chiar de fuseseră cărate în spate patru, cinci zile). Cafeaua mică de dimineață – luxul zilei, mai ales pentru că era însoțită de vreun răsărit sau de nori colorați și cețuri mistice. Iar mâncarea liofilizată de seară (orez vegan cu năut, tocăniță de cartofi cu ceapă, paste cu somon și spanac etc.), mare invenție pentru drumeții care pleacă de-acasă cu zilele, era momentul acela în care știam că mă pot relaxa cu un blid cald între palme.
Mâncarea de pe drum nu-i la fel ca cea de acasă și uneori poți visa la multe, mai ales dacă ai o relație specială cu dulciurile, de exemplu. Dar adaptarea la mai puțin e un exercițiu bun pentru aplicarea principiilor minimalismului chiar și în ceea ce privește hrana.
Curățenia
Toleranța mea la dezordine e mică și pragul de rezistență la frustrarea dată de lipsa curățeniei e și el foarte scăzut. La începutul unei astfel de călătorii îți poți spune că fiecare lucru are locul lui și dacă urmezi câteva reguli simple, vei fi ca nou până la final. De exemplu, dacă le ții pe toate separate în pungi și pungulițe, nu se vor contamina; dacă îți speli șosetele, se vor usca până dimineață și vei avea mereu șosete curate; dacă te speli pe tine seară de seară, o să fii mereu fresh. Dacă faci toate acestea, te gândești, n-ai cum să nu fii un hiker curat până la final, dar realitatea e că vei sfârși înecat în propria deznădejde și visare la așternuturi albe, curate, frumos mirositoare.
Nu există un hiker curat decât în primele două, trei zile de la plecare. După aceea se transformă într-unul adaptat la mediu, care face tot ce îi stă în putință ca să rămână prezentabil pentru sine însuși.
Bineînțeles, când privești în jurul tău și vezi unde ești, faptul că tricoul nu e proaspăt spălat nu mai are o importanță atât de mare. Nu le poți avea pe toate, așa că renunți. La idei despre călătorii ideale în care totul merge strună, inclusiv ordinea și curățenia. La poze cu interioare instagramice, în care totul e așezat la locul lui, frumos și steril. Renunți, stai în bocancii prăfuiți și admiri ce (poate) n-ai să vezi niciodată de la geamul casei tale în care toate-s lună.
Energia (electrică)
Am lăsat panourile solare acasă când am plecat în Alpi. Lasă, dăm de câte un refugiu în fiecare zi, nu mai cărăm un lucru un plus, sigur ne vom putea încărca bateriile pe acolo, ziserăm noi, neștiind deloc care sunt viziunile francezilor în ceea ce privește energia. Am aflat din mesajele scrise caligrafic cu cretă pe tăblițe sau pe ușile de metal de la intrare. Energia e greu de stocat, chiar dacă ți-o dă soarele, e scumpă – depinde de dărnicia lui, și nu se irosește la încărcat bateriile telefoanelor sau ale aparatelor foto. E nevoie de ea pentru a păstra mâncarea la rece, pentru a avea lumină seara și pentru alte lucruri mai importante. Șapte zile fără baterie la telefon au fost suficiente ca să-mi dau seama că nu am nevoie de el acolo. Dar experiența de a nu putea folosi o priză m-a făcut să simt inițial un soi de frustrare, apoi, pe măsură ce începeam să realizez că energia nu mi se cuvine doar pentru că acasă e nelimitată (încă), mi-a permis să mă liniștesc în simplitatea aceea a timpului golit de orice trebuie, până și de trebuie să-mi încarc telefonul.
Nu știu dacă să avem acces la mai puțin e de dorit. Mă gândesc la părinții mei și la poveștile lor despre anii tinereții, când magazinele erau goale, iar ei stăteau cu banii în buzunar pentru că nu aveau ce face cu ei. Nici așa n-aș vrea să trăiesc și sper că vom fi suficient de citovi la minte să nu ne îndreptăm iar într-acolo. Dar pentru a face față asaltului de produse – fie ele alimentare, fie ele promisiuni de vieți mai bune – cred că sunt necesare niște abilități de autocunoaștere, de conștientizare a nevoilor, de prezență pe care tare greu le dobândește omul. N-aș putea trăi ca pe munte. Am nevoie de mai mult de 3 minute ca să fac un duș normal, de mâncare cu proteine, lipide și carbohidrați, de un spațiu ceva mai mare decât un cort și un dulap în care să încapă mai multe haine decât într-un rucsac. Dar muntele și mai ales călătoriile lungi cu rucsacul în spate mă învață că pot trăi cu mai puțin decât am, decât am vrut să am, decât am fost învățată că trebuie să am.
Fotografii: Iulia Sidon & Ovidiu Eremia @scriupedrum.ro
