Nu știu cum ai putea petrece mai bine ziua de 15 ianuarie decât la un eveniment de poezie — probabil că acesta ar fi fost argumentul meu dacă cineva m-ar fi întrebat ce să facă duminică seara. E la fel de adevărat că nu am avut nevoie de o astfel de încurajare atunci când am văzut seria de evenimente SWORDS — Spoken Words Sessions care se țin în Control Club, București. Ai spus poezie+performance? Sigur vreau să fiu acolo. Curatorii primului episod au fost Cosmin Perța (moderator) și Iulian Morar (audio-vizual), iar invitați Ronin Terente și Lena Chilari, doi poeți și performeri din Republica Moldova. Evenimentul s-a desfășurat în spiritul meu îndrăgostit de poezie pentru că a fost sold out și sala plină, iar aceste semne de bun-augur au fost, spre marea mea bucurie, întărite și de o experiență aliniată demonstrativ anticipării mele apreciative. Această anticipare, mărturisesc, se datora în întregime dorinței mele de a o vedea pentru prima oară pe scenă pe Lena Chilari. Am ascultat-o de mai mult ori în videoclipuri și mi s-a părut mereu senzațională, expresivă, efervescentă, puternică, capabilă să transforme isteria în artă. Mi-am zis de multe ori că știe cum să dea viață propriei poezii, devenind cumva una cu ceea ce scrie — cu toate că și extensiile sunt vizibile. Așa că, fie și doar pentru asta, știam că o să fie pentru mine evenimentul ăsta. Și da, într-adevăr, chiar a fost.
Evenimentul l-a deschis scriitorul Cosmin Perța cu o mică introducere, ceea ce am apreciat pentru că a fost scurtă și concisă. Mi se pare că de multe ori prezentările lungi pot avea efectul opus (dacă cel dorit e stârnirea interesului). Cosmin Perța este în sine acest scriitor înalt, impozant, cu barbă, dar care emană multă empatie și căldură și cred că a fost un moderator foarte potrivit cu clarobscurul sălii și invitații încărcați de emoție, dar pregătiți. Prima parte a fost acoperită de performance-ul lui Ronin Terente — un poet, actor, performer dintr-o suburbie a Chișinăului și despre care nu știam nimic. Aflu, citind o prezentare din Dilema Veche, că are 35 de ani și a fost textier și vocalist în două trupe de rock, iar acum face parte dintr-un proiect de rap experimental Mic-ul Psih, iar dacă descrierea asta e greu de pus cap la cap, atunci trebuie să-l vedeți live și totul are sens.
Necunoscându-l, nu știam la ce să mă aștept, cu toate că pantalonii funky, rapiditatea cu care vorbea (în ciuda faptului că a fost un copil timid și bâlbâit, cum el însuși ne-a mărturisit-o) și o oarecare apetență pentru un ton jucăuș păreau să ne promită din start și puțin stand-up comedy. Poate că bârfa de culise dintre mine și prietena mea, în pauza de după Ronin Terente a fost: oare de ce și-ar schimba numele cineva pe care-l cheamă Sergiu Feodor? Însă asta devine o poveste de scenă foarte bună, mai ales dacă e spusă cu o undă amuzantă și autoironică. Deși textele lui Ronin au fost și dezlânate și întunecate, au fost totodată încărcate de un element comic voit care simt că i-a ieșit foarte bine. Cred că râsetele care au acompaniat anumite părți ale performance-ului său mi-ar da dreptate.
Probabil că forța manifestării lui este aceasta de a face haz de necaz, de a se vulnerabiliza în fața publicului și de a transforma scena într-o altă capsulă a sinelui. Care, în parte, e un truc: de a fi plăcut, de a-i face pe alții să râdă sau să fie impresionați, să le prindă privirea și să nu le dea drumul până spune el stop joc. Pe de altă parte, devine lesne și un mod de a fi, mai ales atunci când se folosește de propria viață —nu doar în artă/poezie, oferind scene și informații din viața lui reală, iar proiectarea video proprie cu străzile patrulate sau lucrătoarele sexuale la colț de stradă au întărit cumva toată imaginea pe care a vrut s-o proiecteze Ronin Terente. Cu un ritm de rap, versurile lui au fost autoironice și cu un manifest specific zonei de stradă, cu un limbaj dezinhibat și o transformare a lamentabilului în firesc, de la beții la frământări existențiale și politice, cu un amestec de iubite și foștii lor care rămân încă motive puternice — și pentru relaționarea cu publicul, dar și ca material pentru glume.
Cred că a fost o decizie bună să înceapă evenimentul cu Ronin Terente care a animat într-adevăr sala — și-a primit aplauzele binemeritate, dar doar după mai multe ture de râs sau admirație din partea publicului. Cu toate că sunt adesea mai îndepărtată de anumite tipuri de umor, m-a prins și performance-ul lui mix între seriozitate, rap, întunecat și amuzament e ceva ce am apreciat și m-am gândit la ceva ce spunea Mihail Vakulovski despre necesitatea glumelor/comicului și cum Un fapt autobiografic îți dă un șut în fund ca să mergi mai departe. E posibil ca Ronin Terente să fie de acord cu asta.
După pauza necesară deconectării cu baia cu coridor roșu, tablouri și cartea de vizită a unui psihoterapeut pe ușa de la toaletă, s-a trecut la a doua parte. Știind-o pe Lena, știam că o să fie ceva diferit — iar Cosmin Perța simt că nici nu putea să plănuiască mai bine set-up-ul ăsta.
În fața noastră, Lena Chilari, poetă și performer, o fată superbă de 27 de ani care de abia s-a tuns după o despărțire. Cartea ei — O cană de noviciok la bătrânețe încă vibrează și în varii ocazii ne reamintește ea însăși că publicarea manuscrisului ei de poeme a salvat-o de la sinucidere. Nu ca element șocant, ci ca o realitate crudă și sensibilă așa cum e adesea și cât de important rămâne să vorbim cât mai deschis despre lucrurile acestea. Lena e întotdeauna transparentă — dar și deosebit de puternică. Pare a fi un contrast imens între performance-ul ei și micile pauze în care vocea ei e mai moale, aparent mai blândă/dulce, deconectată de la forța și dramatismul performance-ului. Un combo care simt că are puterea de a te umple de tandrețe.
Dacă la Ronin Terente s-a râs, la Lena Chilari probabil că spectatorii au fost mai aproape de a suspina sau pur și simplu de a privi în tăcere — cu toate că aplauzele au curs în mai multe rânduri, după fiecare poem livrat cu forță, atât scenică, cât și de tonalitate. Dacă vei înțelege această frazare ca apropiindu-se de țipăt, cred că nu ești foarte departe. Lena își transformă viața și experiența în performance — asta am simțit, privind-o, și am avut într-un anumit punct conștiința clară că această fată o să ajungă departe. Este autentică și puternică în manifestare, este capabilă să țină în palma ei durerea și să o metamorfozeze, să o cuprindă și să o stoarcă până face versuri din ea.
E capabilă să țipe, să fie gălăgioasă, vizibilă, să fie proiectată lumina asupra ei în mod intenționat chiar și atunci când lucrurile despre care vorbește/performează au puterea de a o face chiar și pe ea să plângă. Lena Chilari este și acea poetă performer care s-a dat jos de pe scenă, lăsând microfonul la locul lui și a mers printre spectatori vorbind suficient de tare cât să fie auzită peste muzică și simt că a fost unul dintre lucrurile care au impresionat și mai tare publicul. Au interacționat direct și aproape cu această fată care simte lucrurile puternic și te face să le experimentezi și tu — chiar dacă parțial/temporar, chiar dacă doar atât cât o privești, suficient cât să-ți dea fiori pe șira spinării. Lena este cea care o să strige despre relații, băieții de care s-a despărțit, relația toxică cu mama ei, iubirea pentru tatăl ei și în pauze o să spună publicului, pe o voce joasă și moale, că îi iubește și că nu trebuie să se îngrijoreze pentru că acum totul e bine, aceeași care o să-i roage să-i ofere o îmbrățișare la final și pentru care, fără să fiu metaforică, o să fie o coadă la final. Cam ăsta este efectul Lena Chilari pe care simt că bucureștenii au iubit-o de la cer la pământ. De la scaun la scenă.
Când spuneam că eu simt că Lena Chilari e capabilă să transforme isteria în artă — ce am vrut să spun este că admir cu adevărat această manifestare puternică și gălăgioasă, faptul că poate în cel mai autentic mod posibil să țipe și să rămână fermă în fața propriului performance. A spus odată că aceste ieșiri pe scenă îi oferă putere, chiar sens și am simțit asta în seara în care am privit-o: de parcă ea însăși se transforma în fața noastră, devenind mai frumoasă și mai gravă prin propriul performance. Nu mi se întâmplă des să cred lucruri de genul ăsta, dar mi-a fost ușor să mă gândesc nu doar că o să ajungă și trebuie să ajungă departe, dar că e născută pentru scenă. Devine ușor, aproape necesar s-o iubești atunci când o privești/asculți.
S-a văzut desigur că atât Ronin, cât și Lena sunt doi performeri experimentați — nu doar pentru că au prins mai multă energie pe parcurs, de la public, dar și pentru momentele în care, făcând pauză de la o poezie la alta, adăugau anumite artificii și detalii personale, fie ele amuzante sau încărcate, menite să apropie publicul de ei, dar și să-i distingă sau, din contră, să-i încarce de emoție și pregătească pentru ceea ce urmau să livreze.
Ce nu m-a atras? Set-up-ul cu scaune. Poate că e preferat de public — ca să fiu sinceră, nu sunt în măsură să emit judecăți de valoare în privința asta pentru că sunt pradă propriei mele agitații. Îmi place să mă mișc, mi-e greu să stau locului, dar având în vedere și atmosfera dinamică a evenimentului, cred că mi-ar fi plăcut să ne adunăm în picioare și să ne mișcăm mai mult. Însă asta este posibil să fie doar o preferință personală. Cred că îngrijorarea apriori este legată mai mult de prejudecata cu privire la poezie: e o chestie la care se stă jos și se ascultă sau e o chestie la care te poți mișca și eventual participa, chiar dacă nu neapărat activ? Asta poate rămâne doar o problemă filosofică, adevărul e că publicul a reacționat grozav la ambele prezențe și nu cred că scaunele au fost o piedică în privința asta.
Eu nu voi fi în București pentru toate evenimentele, dar mi-ar plăcea ca voi să le încercați. Sunt curioasă ce ne mai pregătește Cosmin Perța pentru că primul episod din sezonul de Spoken Words Sessions — SWORDS — pe care și l-a propus a ieșit senzațional, a știut să-și aleagă performerii, iar publicul i-a primit super bine. Oricum, dacă pui laolaltă muzică bună, vizual atractiv și poezie senzațională (nu mai zic nimic de prezențe diverse și atrăgătoare ale performerilor), ce ar putea ieși rău?
