Toată copilăria mi-a fost frică de Balaurul Palavragiu, o scorneală de-a tatălui meu. Mi-l imaginam ca pe un fel de dinozaur, musai verde, cu pălărie și cu chef de vorbă, care îi întreba vrute și nevrute pe copiii care se avântau singuri în pădure — atât le trebuia, să nu știe răspunsul. Nu pare chiar înfricoșător, dar m-a ținut departe de păduri. Când am început să-mi citesc singură poveștile, am dat peste Balaurul cu șapte capete, al lui Petre Ispirescu, care l-ar face invidios pe orice villain Marvel, și apoi… am crescut.
M-am luat cu viața și am uitat de balauri până când m-a izbit filmul lui Octav Chelaru în moalele capului. Am remarcat afișul filmului încă de când eram la TIFF — nu am reușit să îl prind la Cluj, dar am recuperat, cu prima ocazie, în Bucuresti. Rar aștept cu atâta interes un film românesc, ultimul care a reușit să mă captiveze cu un simplu afiș a fost Monștri. Abia acum, în timp ce recitesc, observ și titlurile similare și nu știu (nici nu cred că vreau să știu) ce spune această revelație despre mine.
Revenind la balaurul nostru, trebuie să recunosc că am scos un „ha!” când am văzut traducerea titlului pentru distribuția internațională: A Higher Law. Subtil. Și extrem de potrivit.
Filmul promite mult și livrează proporțional, mai ales dacă ținem cont că este, totuși, un debut. Cu un subiect greu, plecând de la întâmplări adevărate — că doar realitatea bate orice închipuire — Balaur construiește un context în care să nu poți să arăți cu degetul și să identifici clar un vinovat (sau mai mulți). Soția de preot, profesoară de religie, umilă și docilă, a cărei unică tentativă de a-și trăi viața a avut loc în liceu? Sau adolescentul de 16 ani, recent întors din Germania, marcat de aventurile mamei sale și despre care nimeni nu știe mai nimic, de fapt? Sau poate soțul, preotul obtuz și blazat, care proclamă dreptul la libera alege, atât timp cât alegerea este între Da și Nu, crezi sau nu crezi, și pentru care soția pare a fi doar un alt enoriaș? Au și un copil împreună, dar relațiile dintre soți sunt atât de sterile, încât nu m-aș mira să fie rezultatul unei concepții imaculate.
Până să îl cunoască pe Iuliu, singura răzvrătire a Ecaterinei fusese fumatul pe ascuns și un episod de acum 20 ani, de la banchetul de final de liceu, când a băut până i s-a făcut rău — episod care îi este reamintit constant de soacra ei. Iar Iuliu are acea îndrăzneală specifică tinerilor, care intimidează și subjugă, în același timp. Ecaterina începe să își pună întrebări, să își dorească lucruri, și, astfel, să iasă din limitările alb-negru impuse de soț.
Dacă sunteți familiarizați cu întâmplarea reală care stă la baza filmului, știți deja unde duc toate acestea. Și chiar dacă nu, puteți să intuiți. Din punctul meu de vedere, finalul ar fi avut un impact mai mare dacă se termina filmul cu vreo două minute mai devreme, dar dincolo de acest aspect, nu prea am ce reproșa filmului, mi-a plăcut felul în care a curs povestea, fără exagerări, fără parti-pris-uri. Și mi-au plăcut mult actorii, chiar dacă am fost surprinsă să constat că nu joacă Adrian Titieni rolul preotului (sau orice alt rol, de fapt). În interpretarea puternică a Mălinei Manovici am tot văzut-o pe Charlotte Gainsbourg, iar Sergiu Smerea, în rolul lui Iuliu, este senzație. Nu îi știam dinainte, dar sper să mă tot întâlnesc cu ei la cinema de acum încolo. Mi se confirmă, din ce în ce mai des în ultima vreme, că cinematografia românească a pornit pe drumul cel bun, iar eu intenționez să fiu acolo și să o încurajez de pe margine.
