În 2010 călcam, cu talpa tenișilor roz rupți și murdari, pe fața lui Lenin. Oricât ar părea un act de exorcizare realizat într-un spațiu atemporal sau o metaforă foarte poetică, adevărul e că acțiunea se întâmpla la modul cel mai prozaic, iar eu nici nu știam că este fața temutului dictator. Știam doar că situația e amuzantă și vreau o poză bună.
Realitatea este că tenișii mei călcau pe nasul unei statui cândva temute, care străjuise estrada Casei Scânteii până în 1990. În tumultuoasa decadă ce a urmat revoluției din 1989, statuia, menținându-și identitatea, a avut parte de reversul medaliei, iar mânia poporului vis-a-vis de sistemul comunist recent detronat s-a manifestat și asupra bronzului. Dată jos de pe soclu, ea a fost dusă pe marginea lacului Mogoșoaia și abandonată acolo 20 de ani. Fără protecția înălțimii soclului, fără temerea generată de ideologia care contribuise la crearea ei, bucata de bronz reprezentându-l pe liderul comunist pășind înainte și arătând spre orizont a fost vandalizată frecvent pe malul lacului. Eu am descoperit-o absolut întâmplător în timp ce căscam gura la Mogoșoaia cu colegii de facultate. Un an mai târziu, statuia a fost depozitată într-un spațiu al Primăriei Municipiului București și probabil că acolo se află și în prezent. Se pare că Ioana Ciocan, istoric și critic de artă, a fost cea care s-a gândit că totuși e și ea o bucată din istoria noastră, cu bune și rele, și că ar fi cazul să nu mai fie vandalizată pe malul lacului, găsindu-i spațiul sus-numit.
Depozitele instituțiilor statului dețin multe imagini ale celor nedoriți, care sunt ferite de ochii și urgia publicului. Frecvent devenind generatoare de mânie și expresie a vandalizărilor, statuile celor idolatrizați în trecut trebuie ferite de ochii prezentului. Practica ascunderii statuilor desacralizate e comună, cel puțin pentru europeni. Arheologii au tot găsit prin solul grecesc și italian statui antice, de 1700 sau cu mult peste 2000 de ani, care fuseseră intenționat îngropate pentru a nu fi distruse de cotropitori sau de noile culte religioase. Ca să dăm un exemplu aproape de casă, vă amintesc de Tezaurul de la Constanța: pe 1 aprilie 1962, în toiul sistematizărilor și construcțiilor industriale ale epocii de aur, capul zeiței Fortuna s-a ivit sub lopețile muncitorilor. Ce ironie, să-ți iasă în față soarta fix de ziua păcălelii. În fine, arheologii chemați au dezgropat cu grijă un grup de 24 de piese sculpturale, toate strânse cu grijă, de cineva în urmă cu vreo 1500 de ani. Ca să le facem pomenire: Fortuna cu Pontos, Dionysos, Asclepios, Hermes, Diana, Selene, Hecate, Nemesis, Dioscurii, Graţiile, Isis, Cybela, Mithras, Şarpele Glykon şi Cavalerul Trac. Dacă vrem să le vedem, intrăm în Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța.
Practica nu a murit nici în secolul al XX-lea când, de urgia luptei de clasă a proletariatului adunat sub steaua roșie a comunismului sovietic, au fost ascunse portretele regilor: Mihai, Maria, cam tot ce era bust și putea fi cărat pe brațe și dosit prin vreun subsol. Ce n-a putut fi dosit, anume monumentele de for public, a fost distrus, topit, spart, ars ș.a.m.d.
Așadar, patru decade mai târziu, după revoluția din 1989, a venit rândul statuilor liderilor comuniști să fie dați jos de pe soclu și fie distruși, fie feriți momentan și păstrați pentru ochii înțelepți ai viitorului.
De ce statuia lui Lenin a fost, pur și simplu, abandonată?
Ce mutație a survenit în mentalul colectiv, activ de milenii, încât să nu mai protejeze ceva ce, timp de 40 de ani idolatrizase, la modul cel mai serios, în ode și poeme?
Pentru a răspunde, e nevoie să scormonim oleacă și mai întâi să întrebăm de ce exista acea statuie. Nu mă refer ideologic. La orice căutare pe Google putem afla cine a fost Lenin și de ce era important în epocă. Nu ne vom opri aici. Ci la momentul efectiv când oamenii decid că e nevoie de așa ceva în spațiul public.
Ei bine, legenda spune că Lenin vine în continuarea lui Stalin, nu atât ideologic sau cronologic, cât în spiritul pragmatic al Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii”. Victor Ieronim Stoichiță povestește că la intrarea în parcul Herăstrău (pe atunci numit Parcul de Odihnă și Cultură I. V. Stalin) se afla în anii 1950 statuia lui Stalin. Spre sfârșitul respectivei decade, liderul comunist respectiv nu prea mai era… la modă. Realitatea e că Stalin murise în 1953, iar comuniștii români nu prea mai găseau motiv pentru statuia lui la intrare în parc. De altfel, Boris Caragea tot făcea proiecte de monument pentru Lenin de prin 1952-1953, iar Hrusciov proclama prin 1956 că e cazul să se revină la principiile marxist-leniniste. Se anunțau zorii unei noi ere. E fix ca acum: iei iPhone 25, îl arăți la toată lumea, apoi brusc, toți au iPhone 26. Normal că arunci telefonul și iei noul model. Fix asta au făcut și atunci, doar că erau statui și a fost mult mai eco.
Așadar, Stalin murise, iar la un congres din 1956 au decis că nu mai e nevoie de a sa statuie și că noua modă e Lenin. Și aici lucrurile devin amuzante. Prima soluție discutată a fost să îl decapiteze pe tovarășul S și să monteze pe corpul său, capul lui L (evident, în aceeași noapte, să nu îngrozească poporul cu priveliștea liderului decapitat). Se pare că au făcut chiar și un cap de Lenin. Stalin avea deja postura asemănătoare cu unul dintre proiectele lui Caragea, cu o mână întinsă spre orizont, deci doar schimbau un mustăcios cu un chelios. Doar că… Stalin purta uniformă de general, iar Lenin nu luptase nicicând militar, iconografia internațional acceptată îl prezenta la costum cu vestă, sacou, cravată și, eventual, palton. Uneori șapcă, dar mai frecvent chelie. Iar Stalin era militar cu mustață bogată și păr și mai bogat. Indiferent câtă ideologie știa publicul bucureștean, cu siguranță știa noțiunile de bază în ceea ce privește moda dictatorilor.
După lungi tergiversări, tovarășii au luat o decizie care astăzi ar părea controversată, dar cumva, atunci nu a fost: într-o noapte din 1962 l-au dat jos pe Stalin, l-au dus la combinat și… l-au topit.
Las aici puțin spațiu de respirație și procesare a ideii, pentru că urmează ceva și mai strașnic.
Din bronzul topit l-au turnat pe Lenin și l-au montat în fața casei Scânteii. Nu voi detalia aici procesul de turnare și toate etapele preliminare, dar am impresia că Boris Caragea a fost foarte fericit.
Un prim răspuns la întrebarea noastră, dată chiar de biografia statuii lui Lenin, e că însuși sistemul, prin modul său de operare, a oferit premisele abandonului. Nu era prima dată când un lider temut nu doar că fusese detronat noaptea, dar și distrus fără urmă. Psihicul uman înregistrase undeva în subconștient faptul că statuile apăreau și dispăreau atât de rapid încât nici nu mai contau. Faptul că Stalin nu mai conta, imagistic vorbind, e dat tocmai de realitatea de a fi stat pe soclu încă 6 ani de când s-a decis că imaginea sa deranjează. Am putea spune că efectiv a fost uitat pe soclu. Bineînțeles, cunoscătorii ideologiei vor spune că nu a fost uitat, ci că Dej mai păstrează elemente staliniste până prin 1963 în politica sa, așadar demantelarea târzie e parte a unui proces mai amplu. Ideologic, putem vorbi despre o tergiversare voită în ceea ce privește asumarea filosofiei leniniste. Pentru mentalul colectiv, realitatea era că oamenii nu mai ridicau capul și nu mai puneau întrebări.
Alice Voinescu și alți câțiva rememorează cu patos momentul demantelării statuilor regelui Carol și a lui Brătianu din centrul Bucureștiului, în 1948, însă nimeni nu se mai miră când dispare statuia lui Stalin în 1962. Singurul care povestește este Victor Ieronim Stoichiță, pe atunci copil, care se bucură când statuia dispare și consideră evenimentul drept începutul unei noi ere. Adultul Stoichiță nici nu mai este curios unde a dispărut statuia lui Lenin, douăzeci de ani mai târziu.
De ce sunt statuile, Mitică?
Parafrazând faimoasa întrebare pusă lui Mitică, acest exponent atemporal al micii burghezii bucureștene, putem imagina un răspuns miticesc: „De bronz.”
În mentalul omului nou, al proletarului revoluționar, muncit prin fabrici și uzine șase zile din șapte, statuile nu mai sunt un moment de respiro, un punct de oprire, întâlnire, meditație. Statuile dedicate unei personalități aveau o întreagă pleiadă de personaje mitologice, personificări, idealizări care însoțeau figura celui reprezentat. Lascăr Catargiu, într-o statuie ridicată pe la 1907, este prezentat unui copil (viitorul) de către o țărancă cu un snop de grâu în spinare (patria recunoscătoare). Cele două alegorii urcă pe treptele soclului, construind împreună cu personajul principal o compoziție în spirală, cu sens ascendent. Privitorul e invitat să înalțe capul de la nivelul copilului, spre mâna țărăncii care indică spre placheta cu numele celui reprezentat și într-un final să-l privească pe Catargiu fix în ochi.
Probabil asta i-a deranjat pe sovieticii care l-au demontat prin anii ‘50 și l-au abandonat în curtea Combinatului Fondului Plastic, fără cap. De asemenea, odată cu demontarea a dispărut și copilul. Nici nu vreau să despic firul în patru despre mentalitatea unora care taie capul omului politic din trecut și distrug fără urmă viitorul. Lascăr Catargiu a fost refăcut (mi-e neclar dacă total sau parțial, doar capul) și ansamblul pus înapoi pe soclu spre sfârșitul anilor 2000. Alte statui, precum a lui Take Ionescu sau a lui I. C. Brătianu, sunt înconjurate de o armată de personaje care mai de care mai alegorice, un adevărat festin al fanteziilor și metaforelor. Sunt monumente la care să tot caști gura, că mereu găsești ceva de observat. Dacă pe vechile statui mai apăreau cuvinte și expresii celebre, cu toate că poporul era de multe ori analfabet, iată că în arta monumentală comunistă (când poporul este, procentual vorbind, alfabetizat aproape în totalitate) ele dispar. Ar putea avea legătură cu faptul că omul aflat în reverie, căscând gura și cugetând singur la ce ar fi fost viitorul fără reformele lui Brătianu sau Caragiu, pe scurt omul care nu muncește, e considerat o imagine umilitoare, înjositoare, un sub-om, în mentalitatea socialistă.
Avem de-a face cu un tip de om nou, cu adevărat diferit de toți cei care l-au precedat. Omul a cărui împlinire este munca. Să ne lămurim, singura muncă recunoscută de sovietici e munca fizică, producția cuantificabilă, raportabilă la final de zi, lună, an, cincinal. Orice altceva, orice muncă nenumărabilă în cantități nu există. Anume munca intelectuală, munca artistică. Totul trebuie văzut nu prin procesul său, ci prin rezultat. Câte cărți poate publica un om pe an? Câte tablouri poate picta într-o zi? Câte idei noi poate avea într-o lună?
Nimeni nu mai cască gura la statui, nimeni nu mai nutrește la un viitor atâta timp cât nu îl poate cuantifica. Nimeni nu mai privește în sus. Pentru cel care nu mai caută semnificație, statuile sunt pur și simplu bronzuri. O cantitate măsurabilă de cupru, staniu și alte câteva metale.
E o chestie tare interesantă cu arta. Anume că nimeni nu știe ce este. Încă nu există o definiție comun acceptată sau care să cuprindă toate aspectele artei. Nu s-a convenit nici asupra unui scop al artei. De aceea, multe sisteme politice și-au aservit-o. Au spus că artistul are scopul (alteori datoria morală) să creeze artă în spiritul vieții politice.
Eu cred că arta e o oglindă. Imaginea pe care o vedem, pentru orice obiect de artă, este fix a noastră, în capul nostru, e percepție, nu există nicăieri altundeva decât în mintea noastră. Ca orice oglindă, atunci când nu e privită, nici nu reflectă.
De ce abandonăm arta?
Atunci când distrugem voit arta e pentru că o privim, dar nu suntem de acord cu ce reflectă. Exemplele sunt nenumărate în istoria europeană, dovadă că practica distrugerii are un nume: damnatio memoriae. Prin distrugere afirmăm clar și elocvent că noi nu suntem de acord cu sau parte din acea credință, acei idoli, acel conducător. Este relevant în acest sens faptul că statuia lui Stalin a fost distrusă fără urmă. Ea nu mai avea nimic în comun cu ce voia statul român să spună. Astfel, este metamorfozată în noul discurs politic, anume Lenin.
Atunci când abandonăm arta intervine ceva mai complicat. Această practică nu are nume specific pentru artă pentru că nu se întâmplă voit. Arta fie este pierdută în cataclisme, fie distrusă intenționat. Dacă este abandonată, motivul e disperarea, când oamenii fug din calea unei nenorociri. Dar să fie abandonată zeci de ani în spațiul public, fără iminența unui cataclism în ceafă, cam rar.
În realitate, arta fusese abandonată de mult, nu în 1990. În regimul comunist, când există discuțiile de la finalul anilor 1950, cu taie capul – pune capul, scoate statuia – pune statuia, vedem clar că nu se mai discută despre artă, ci despre producție. Produsul devenise inutil, produsul trebuia schimbat etc. Nimeni nu rememorează discuții despre calitatea plastică sau estetică a monumentului. Discuțiile sunt despre economie de mijloace, procese, materiale și despre utilitate.
Faptul că Lenin a stat abandonat la margine de izlaz este doar rezultatul unui abandon de mult anunțat. Ea fusese abandonată de când au montat-o pe soclu. În anii ‘90, pur și simplu nu mai aveau în ce nouă formă să toarne bronzul, așa că l-au ignorat. Nici măcar nu au avut energie pentru ura care a alimentat tăierea capului lui Catargiu, cu cincizeci de ani în urmă. Asta pentru că în timp ce Catargiu dispunea de un monument semnificant, cu poveste și atitudine, Lenin a fost adus întru existență drept un boț de bronz refolosit și iată că așa a rămas până în prezent.
În loc de concluzie
Ideile au un mod curios de a circula dintr-o minte în alta fără să fie spuse în cuvinte. Am petrecut un timp printre monumente abandonate. De obicei erau bisericuțe de lemn rămase în urma satului care, generații mai târziu, se mutase mai aproape de șosele și căi ferate și își construise biserici de zid. Când deschideam ușa unei astfel de biserici, construită de săteni, decorată cu ce au avut mai bun prin casă, uneori cu ștergare rămase prinse de iconostas sau strane, știam unde sunt și care e locul meu în microuniversul unei biserici cât o cameră, în plină pădure, năpădită de vegetație și vietăți. Erau cuiburi de viespi la streașină și veverițe care alergau pe icoane, dar eu încă mă aplecam la intrare, încă făceam cruce când intram în altar pentru a nota și fotografia abandonul. Vocile moșilor și strămoșilor erau încă acolo și fiecare fragment, cât de mic, era despre ei. Era pace și era sacru.
Am crescut printre ruine arheologice și mă deranja faptul că arheologii foloseau informația oferită de obiect dar, mi se părea mie, nu îl tratau cu respectul cuvenit. Am văzut ziduri, cioburi, oase și oale, țeste și monede. Am ținut în brațe oale importante, care vorbeau de prezența unui neam dispărut între timp, dar care iată, în urmă cu o mie de ani, a mâncat o ciorbă pe malul Dunării. Am văzut case și cetăți răvășite de conflicte. Și toate erau vii, încă.
Apoi am văzut o statuie și m-am cocoțat pe ea pentru o poză. Deși știam că e parte din istoria noastră la fel ca bisericile, oalele, țestele și cetățile. Deși nu fusesem educată nicicând cu ură spre un regim politic sau altul. Deși nimeni nu îmi spusese că, în ultimii douăzeci de ani, aceeași statuie fusese vandalizată în mod repetat. Am participat activ la o trăire subconștientă? Oare ceva încastrat în materia bronzului, ceva dincolo de suma tuturor părților, mi-a șoptit că acel obiect a fost abandonat încă de la facere și nu merită nici distrugere, nici atenție, nici protecție?
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #4, ediția de vară 2022.
