Crăciunul cu gust de portocală amară

Scriu acest articol așteptând, din nou, un Moș Crăciun în care nu am crezut niciodată. Căruia, deși l-am văzut venind dintotdeauna, n-am reușit să îi observ decât imperfecțiunile – locurile unde barba albă de vată se dezlipea pe la colțuri, cutele de la mânecile roase ale unei haine de împrumut în care fusese îngrămădit un trup rotofei ce asimilase doar jumătate de bucurie, cizmele cu două numere mai mari și incomode ca senzația pe care o proiecta Moșul preocupat să se încadreze în timpul alocat, de parcă la oră fixă și-ar fi pierdut brusc voioșia ori interesul de a omagia Crăciunul.

În copilărie, Crăciunul venea mecanic, aducând după sine același protocol rigid. Pregătirile se declanșau în fiecare an, la aceeași dată, urmând o procedură elaborată de activități din care lipsea cu desăvârșire entuziasmul. Cadourile se dovedeau mereu lipsite de inspirație: culegeri de matematică, dicționare felurite, șosete, dulciuri la mâna a doua și, după anii ’90, sacoșe timide de portocale mici și acre, pe care le desfăceam cu aprobare și le împărțeam strict, numărând feliile de două ori. 

Uneori aveam noroc și apărea sub brad o carte cu basme, pe care o prețuiam mai mult decât orice. În rest, toate mi se păreau banale și repetitive, îmbibate de critica cu care îmi erau înmânate distant. Doar portocalele îmi făceau cu ochiul în timp ce aroma lor reușea să acopere atât mirosul de cetină, cât și îmbrățișările seci cu care veneau la pachet. 

Adolescența nu a adus nimic nou în ceea ce privea Crăciunul, ci doar a permis să se strecoare în casă, o dată cu mirosul îmbietor al mâncărurilor tradiționale, frustrarea mocnită a unor oameni care nu aveau despre ce să își vorbească. Mesele erau pline de preparate gustoase, portocalele mai mari și ochioase, dar atmosfera sumbră, plictisitoare și cu iz de scandal rula mereu pe fundal ca un termen-limită al unui proiect de care depinde cariera unui individ în prag de pensionare, care știe că nu mai poate menține ritmul cu ceilalți. Singurul scop atunci era să mânânci în liniște, cu un ochi fixat la televizor și să îți calculezi momentele până te puteai sustrage în camera ta. Sau pleca de acasă, dacă era cazul.

Facultatea și anii ce au urmat m-au prins de Crăciun adesea pe drumuri și aproape mai mereu sărbătorind în alt cadru. Împodobitul bradului devenise un gest reflex, calculat strict, încât obstacolul plin de luminițe pe care trebuia să îl ocolesc, să dureze fix 15 zile, conform. Portocalele ședeau de fiecare dată la baza pomului improvizat și de multe ori ajungeau să se strice înainte să le pot mânca pentru că le asimilam mai mult ca parte din decor și nu ca pe ceva la care aveam acces neîngrădit. 

Cadourile nu m-au entuziasmat prea mult niciodată. Nu-mi place elementul-surpriză. Mi-e greu să mimez bucuria când primesc ceva ce nu mi se potrivește. Par falsă și incomodă și când mă privesc din exterior mi se accentuează vinovăția, de aceea prefer să spun exact ce îmi doresc. Eventual, atașez și link-ul. Evit, astfel, un moment inconfortabil ce va avea nevoie de câteva glume pentru a deturna atenția de la modul în care așez la distanță de mine cadoul pe care nu mi-l asum. 

În primii ani ai maternității m-am luptat cu mine pentru a-mi dresa vocea interioară care bombăne anxioasă când simte apropierea unor sărbători consumeriste și false. Am depus efort pentru a crea copilului meu senzația de bucurie pe care eu nu am resimțit-o pe deplin niciodată. Pentru a-i da șansa de a alege singur, mai târziu, dacă vrea să repete experiența sau nu, dar fără a-i da startul în mod eronat. Și niciodată n-am limitat consumul de portocale.

Am avut vreo două-trei tentative de a reuși, asta până când am fost nevoită, prin prisma jobului, să particip la evenimente festive alături de copiii din centrele de plasament și totodată de delincvenții juvenili blocați într-un sistem confuz, dornic să le arate că se poate și altfel, dar eșuând lamentabil cu fiecare efort. 

Pe de-o parte îi aveai pe cei mici, săraci, amărâți, neșcolarizați, obișnuiți cu abuzurile, foamea și frigul, cei pentru care jucăriile extravagante primite din fondurile locale sau de la cârdul de reprezentați ai diverselor firme care doreau să își deconteze taxe cu ajutorul donațiilor, îi bulversau complet și trebuia să te asiguri că nu le strică, cel puțin până plecau musafirii. Ulterior, curiozitatea lor era prea mare și jucării scumpe erau demontate în câteva minute sau distruse din cauza stilului în care fuseseră învățați întreaga viață să gestioneze obiecte improvizate, într-o gospodărie plină de lipsuri. 

Pe de altă parte, îi aveai pe cei trecuți de 15-16 ani, care deja dăduseră de gustul banilor din furturi, cerșetorie, droguri sau prostituție și ale căror preferințe și pretenții puneau la încercare răbdarea filantropilor de ocazie. Glumele deplasate, comentariile, mimica provocatoare pe care o afișau disprețuitor, mofturile, sarcasmul cu care răspundeau săru’mâna înainte de a chicoti disprețuitor la generozitatea de cârpă a unor indivizi care urmau să se laude pe Facebook cu activitatea întreprinsă.

Modul în care și cei mici și cei mari se îngrămădeau de câteva ori pe zi în camera de oaspeți, unde lălăiau absenți câteva colinde pentru cadourile scumpe, dar inutile, era de-a dreptul dezgustător și circăresc.

Cum ar putea aprecia o mașinuță scumpă, cu telecomandă și funcții multiple, un băiețel care s-a jucat întreaga sa viață cu bolovani și bețe? Cum ar manevra o păpușă – cu delicatețe și empatie – o fetiță cu privirea hămesită a cărei viață se desfășoară de la o vânătaie la alta?

La nici două ore de la ultima reprezentație, cadourile zăceau în mare parte deja uzate, pe podea. Dulciurile erau ingerate până la refuz și, la final, doar portocalele supraviețuiau. Cu ele copiii se simțeau în siguranță. Mai primeau și de la primărie și de la biserică și rămânea ofranda de confort a celor care asociază sărbătorile cu nefericirea. Singurele care reușeau să păstreze ceva din cadourile primite erau fetele mai mari, care ascundeau produse cosmetice pe care nu voiau să le împartă, dornice să se simtă la egalitate cu adolescentele care nu au fost nevoite să se prostitueze pentru un rimel sau fond de ten.

În prezent, tot prin prisma jobului, ascult pe fundal colinde de la începutul lunii noiembrie și ori de câte ori ies din birou observ, desensibilizată sistematic, luminițele, beteala și globurile sclipicioase, toate forțând un Crăciun care ar trebui să vină pe 24 decembrie și să reprezinte complet altceva în afară de kitsch și agitație.

Scriu acest articol în timp ce desfac o portocală și știu că dacă ar fi să mă raportez la un element reprezentativ al Crăciunului, acela nu ar fi bradul. Natural, artificial, verde, alb, argintiu, improvizat din flori la ghiveci, cărți, cadre metalice sau luminițe montate direct pe perete, toate aceste tentative creative aveau mereu un  element comun – portocala. Mici, zbârcite, sau mari și cu coaja groasă, în plasă de nailon, în coș sau răspândite la baza bradului improvizat, dintotdeauna portocalele erau cele care semnalau apropierea Crăciunului. Chiar și în comunism, când de brad mai făceai rost, dar de portocale mai greu.

Așa că anul acesta am reconstruit ritualul de Crăciun, încercând să salvez ce mi-a mai rămas din dorința ascunsă a unui copil care nu a învățat niciodată să se bucure de sărbători. Anul acesta este despre liniște, cumpătare și timp petrecut împreună atunci când ne permitem. Despre filme, cărți și mese savurate împreună, în ritm mai potolit, care să ne permită să ne reconectăm. E despre patru zile cu plimbări și leneveală în pijamale pufoase. Și portocale, multe portocale, dar de data aceasta mari, zemoase și pe cât se poate de dulci.