La scurt timp după moartea tatălui meu am văzut în biblioteca unei prietene o carte. Mi-a atras atenția de cum am intrat în cameră și m-a intrigat deopotrivă. Cartea se numea Boala ca șansă – cum să descifrăm mesajul ascuns al bolii. Am răsfoit-o și am povestit cu prietena mea despre ea, aflând că tristețea reprimată era asociată bolilor de ficat. M-am gândit la tatăl meu, la cancerul fulger, la ficat, la tristețe. Și m-a revoltat atât ideea cărții, cât și titlul ei. Cuvintele boală și șansă nu aveau ce căuta, pentru mine la vremea aceea, unul lângă altul. În mintea mea de atunci, șansa ar fi fost să nu existe boală, nicidecum ea nu ar fi putut fi găsită în boală.
Pe Gabor Maté îl citesc de vreo doi ani. Am început cu subiectul dependențelor, am văzut de câteva ori documentarul The Wisdom of Trauma, iar vara trecută, neștiind că va fi tradusă în scurt timp în limba română, mi-am comandat cartea When the Body Says No – the Cost of Hidden Stress. Am citit-o în limba engleză și mi-a luat patru luni să o termin și încă o lună să notez observații și idei important de ținut minte. Nu m-am grăbit deloc, am citit și recitit pasaje întregi ca să ajungă la mine cu adevărat, ca să le integrez în pânza lecturilor de specialitate, țesută cu migală până acum. Întâmplător sau nu, este cartea care m-a prins în plin și intens proces terapeutic și în mari schimbări din punct de vedere psihologic. Nu pot decât să mă bucur că, încă o dată, o carte m-a găsit pe mine la momentul potrivit, chiar dacă au fost zile în care mi-a fost aproape imposibil să o deschid.
Dacă aș fi citit-o acum zece ani, e foarte posibil să nu fi găsit nici înțelegerea, nici rezonanța necesară de a o primi și digera. La fel ca și Pe tărâmul fantomelor înfometate – prizonieri în lumea dependenței, Când corpul spune nu – costul stresului ascuns vine să ne arate o altă paradigmă asupra vindecării. Este bine documentată științific și scrisă într-un limbaj relativ accesibil publicului larg.
Altă abordare a bolii
Când eram mică, mă îmbolnăveam foarte des. De câte ori se întâmpla, zăceam în pat minim cinci, șapte zile și luam mereu antibiotice. Asociam pastilele acelea amare cu plecarea departe a halucinațiilor datorate febrei și posibilitatea de a bea și altceva în afară de apă. Credeam că trebuie să fac orice ca să lupt cu boala, să fiu puternică și să caut aliați în afara mea. Recent, după mulți ani în care nu mă mai atinsese nicio răceală serioasă, m-a răpus Covidul. Deși aveam la activ trei doze de vaccin și vitamine luate la ore fixe, nu m-am ridicat din pat câteva zile bune și am crezut că voi ajunge la spital. Toată lumea care mă suna îmi spunea să lupt și să fiu mai puternică decât boala, iar eu numai puternică nu voiam să fiu sau să mi se spună să fiu. Căci îmi era rău cum nu îmi mai fusese din copilărie. Aveam febră mare, care nu scădea. Nu mai puteam respira normal și toate poveștile adunate în ultimii doi ani de pandemie îmi rulau prin minte pe fast-forward. Aveam nevoie de altele: de înțelegere din partea celorlalți că nu eram deloc puternică în acele momente, de spațiu să plâng și să-mi manifest îngrijorarea, de cineva care să mă țină în brațe când era mai greu. De timp ca să mă vindec și să-mi dau seama de ce eu, de ce după trei doze de vaccin, de ce atât de intens, de ce atunci. Par întrebări fără sens atunci când fizicul tău suferă. Pare că supraviețuirea stă în planul concret material și că o eventuală abordare emoțională nu ar duce decât în fundătură sau în depresie. Însă lucrurile nu stau chiar așa.
Gabor Maté spune că o boală nu vine niciodată fără rost și nu este o forță inamică. Nu constituie un element străin față de care organismul trebuie să își ridice scuturile. Dacă vorbim de un teren propice pentru instalarea unei boli, trebuie să ținem cont de trei aspecte: un om, o boală anume și un punct specific al vieții lui. De ce acest pacient are această boală acum? Răspunsul nu este deloc unul simplu, iar complexitatea lui arată de ce întrebarea nu este adresată în acest fel atunci când cineva primește un diagnostic neașteptat. Este posibil ca paradigma medicală actuală să nu poată susține un astfel de demers. Însă nu înseamnă că nu ar merita încercat, iar Gabor Maté o dovedește din plin în Când corpul spune nu – costul stresului ascuns.
O carte – ghid
Dacă ar fi să aleg o singură idee din această carte, idee reprezentativă pentru toate studiile de caz, interviurile și poveștile împărtășite, ar fi aceea că reprimarea emoțiilor și inhibarea acestora duce la slăbirea capacității de apărare a organismului în fața bolii. Învățarea neexprimării emoțiilor nici față de sine, nici față de altul, incapacitatea de a spune „nu” și responsabilizarea compulsivă pentru nevoile și binele celorlalți fac parte din trecutul majorității pacienților prezentați în carte (și, aș îndrăzni să spun, al nostru al tuturor) și sunt corelate cu apariția bolilor.
Scopul acestei cărți este o mai bună înțelegere a interacțiunilor dintre minte și corp, a acelei unități indisolubile între emoții și fiziologie — ramură denumită în medicină psihoneuroimunologie — și a căilor de vindecare pe care oamenii le pot întreprinde. În carte nu vom găsi ecouri moralizatoare sau învinuiri, pentru că acele idei menționate mai sus – profund conectate cu apariția bolilor – vin să ne arate condiționările în care mulți dintre oameni se dezvoltă și se formează. Responsabilitatea reală față de propria noastră sănătate nu poate exista în prezența acestor condiționări. Tocmai de aceea valoarea cărții stă în sublinierea neîncetată a conștientizării, fără de care niciun proces de vindecare nu poate fi susținut.
De ce stres ascuns?
Interacțiunile, în special cele emoționale, ne influențează funcționarea biologică în moduri extrem de subtile în fiecare moment al vieții. Mulți dintre noi trăiesc, dacă nu singuri, în relații emoționale inadecvate, care nu ne onorează cele mai profunde nevoi psihologice.
Stresul, contrar exprimării mundane, nu înseamnă doar să fii agitat, să simți că inima ți-o ia la galop când cineva te calcă pe nervi, să ai prea multe de făcut la job și să nu poți dormi noaptea. Acestea sunt, într-adevăr, expresii ale stresului cronic. Dar stresul există și în lipsa unor senzații subiective. L-am putea caracteriza ca un set de evenimente fiziologice obiective și măsurabile din interiorul corpului, evenimente la care participă creierul, aparatul hormonal, sistemul imunitar și multe alte organe. Fiziologia stresului poate fi declanșată fără niciun efect observabil asupra comportamentului și fără conștiință subiectivă. Adică putem fi foarte stresați fără să știm că suntem stresați. Ce se întâmplă, de fapt, atunci când în corpul nostru se manifestă stresul? Se produc modificări interne – vizibile sau nu în plan subiectiv – care apar atunci când organismul percepe o amenințare la adresa existenței sale sau a stării lui de bine. Experiența stresului are trei componente: elementul stresor (poate fi un eveniment fizic sau emoțional, perceput ca amenințător), sistemul de procesare (în acest caz sistemul nervos), răspunsul la elementul stresor (ajustările fiziologice și comportamentale ca reacție la amenințarea percepută). Definiția stresorului nu poate fi pusă în absența sistemului de procesare care îi atribuie semnificația, astfel că nu poate exista o relație uniformă între un element stresor și răspunsul la stres. Ceea ce poate constitui un element stresor extrem de puternic pentru mine ar putea trece neobservat de un altul, iar acest lucru este legat de modul de funcționare al sistemului nervos.
Există trei factori care, în mod universal, conduc la declanșarea stresului, iar aceștia sunt: incertitudinea, lipsa informațiilor și pierderea controlului. Dacă asociem acești factori cu viața emoțională, este ușor de înțeles de ce, încă de la cele mai fragede vârste, copiii pot experimenta situații stresante. Dezvoltându-se în relație cu mediul, copilul este dependent de modul în care acesta îi asigură (sau nu) piesele de puzzle care să-l ajute să înțeleagă situațiile prin care trece, certitudinea că este protejat și iubit, starea de siguranță atât de necesară echilibrului și armoniei.
Nu este de mirare, astfel, că în cazul majorității bolilor despre care Gabor Maté scrie, este vorba despre rădăcini împlântate adânc în copilăria pacienților săi.
Boli diverse, rădăcini similare
Cercetările au scos în evidență că există o relație de corespondență între anumite boli și anumite caracteristici psihologice care, în acest caz, reprezintă factori în dezvoltarea naturală a bolilor. Nu este vorba despre relații de cauzalitate, ci de faptul că anumite trăsături de personalitate cresc riscul de a dezvolta stres fiziologic și, astfel, de a ajunge la instalarea bolii.
Cartea este structurată în capitole care prezintă pe larg câte o afecțiune, cercetările concludente privind acea afecțiune până la momentul scrierii cărții și cazuri concrete.
De exemplu, în capitolul al doilea se vorbește despre scleroza multiplă, care este o boală progresivă ce afectează sistemul nervos central, diagnosticată de regulă la adulții tineri între 20 și 40 de ani. În cazul sclerozei multiple, factorii interni care însoțesc dezvoltarea naturală a bolii sunt descurajator de comuni multor oameni: imposibilitatea de a se retrage din rolul de salvator pentru ceilalți, implicarea emoțională excesivă a unuia dintre părinți (față de cel care dezvoltă boala), lipsa independenței psihologice, o nevoie copleșitoare de afecțiune, inabilitatea de a simți și exprima furia. Cauzele sclerozei multiple rămân până astăzi necunoscute, boala fiind declanșată de răspunsul la factorii de mediu.
Cancerul de sân este cel mai studiat tip de cancer privind posibilele influențe psihologice care duc la declanșarea bolii. Cercetările au arătat că factorii emoționali și susținerea socială sunt mai importante pentru supraviețuire decât gradul cancerului de sân. Și în acest caz au fost identificate câteva trăsături regăsite în cazul majorității bolnavilor: deconectarea emoțională de părinți în copilărie, reprimarea emoțiilor, în special a furiei, lipsa relațiilor sociale hrănitoare la vârsta adultă, personalitate excesiv altruistă.
Spuneam mai sus că interacțiunile ne modelează în fiecare zi biologia. Nu putem exista în afara unor relații, suntem creați astfel încât să funcționăm în dinamici de schimb emoțional și nu numai. Din acest motiv, una dintre cele mai importante achiziții psihologice ale omului este autonomia interioară, înțeleasă aici ca diferențiere. Un tip de stres care ajunge să devină cronic și să se obiectiveze în boală este stresul de a trebui să te ajustezi la altul. Boli precum cancerul, scleroza amiotrofică laterală, scleroza multiplă, artrita reumatoidă, apar, spune Maté, la cei care au un simț sărac al sinelui, al lor însele ca persoane independente, la cei care trăiesc doar în reacție la ceilalți, fără a simți cu adevărat cine sunt ei. Diferențierea, abilitatea de a fi în contact emoțional cu alții, dar în același timp autonom în propria funcționare emoțională, este strâns legată de relația inițială dintre copil și părinte. Copiii nu au capacitatea de autoreglare biologică, stările biologice interne fiind în completă dependență de cele ale părintelui (ritmul cardiac, nivelurile de hormoni, activitatea neuronală). Stresul psihologic al copilului poate fi orice este perceput ca amenințare a relației sigure cu părintele/îngrijitorul. Astfel, cu cât sunt mai armonioase relațiile inițiale ale copilului cu părinții, dar și relațiile sociale ulterioare, cu atât crește nivelul de modulare a stresului și scade riscul de a dezvolta boli.
Calea spre vindecare
S-a demonstrat că bolnavii de cancer ar putea crește șansele de remisie a bolii dacă ar fi susținuți să se înțeleagă pe sine, să își dezvolte mecanisme de coping bazate pe acceptare și asertivitate. Gabor Maté vorbește despre importanța dezvoltării competenței emoționale, prezentând, în ultimul capitol, termenii cheie de care trebuie să ținem cont în orice proces de vindecare sau de evoluție:
- Acceptarea — ca atenție plină de compasiune față de sine;
- Conștientizarea — recucerirea capacității pierdute de a interpreta mesajele emoționale și a de recunoaște propriul adevăr emoțional;
- Furia — înțeleasă ca emoție ce este necesar a fi trăită, nu reprimată și nici dezlănțuită;
- Autonomia — oamenii care prezintă cel mai mare risc de a dezvolta boli sunt aceia cărora li s-au invadat granițele personale înainte de a fi capabili să-și construiască un sine autonom;
- Atașamentul — conexiunea este vitală pentru orice proces de vindecare, întrucât nu putem supraviețui prea mult închiși între propriile ziduri;
- Revendicarea — declarația asumată față de noi înșine și față de lume că suntem/existăm și că suntem cine suntem;
- Afirmarea sinelui nostru creativ și a conexiunii, la nivel spiritual, cu tot ceea ce există.
După lectura acestei cărți, dar și în urma experienței de viață de până acum, cred că o competență emoțională reală se construiește cu mari eforturi și cu o dorință uriașă de a transcende condiționările trecutului. Fără ea, însă, niciun proces de vindecare nu poate fi autentic, căci orice nu este construit de psihicul nostru, mai devreme sau mai târziu se prăbușește.
Competența emoțională presupune:
— Capacitatea de a ne simți propriile emoții, astfel încât să fim conștienți când experimentăm stresul;
— Abilitatea de a ne exprima eficient emoțiile, prin aceasta afirmându-ne nevoile și menținând integritatea granițelor personale;
— Diferențierea reacțiilor emoționale care aparțin situației prezente de a celor care reprezintă reziduuri din trecut;
— Conștientizarea acelor nevoi autentice, necesar a fi satisfăcute și nu reprimate de dragul acceptării și aprobării celor din jur.
La aproape 15 ani de la moartea tatălui meu, pot privi compasiv trecerea lui bruscă în neființă. Nu mi se mai pare atât de nedrept, pentru că am înțeles — deși este departe de a fi vorba de o înțelegere rațională — că boala a venit prea târziu, dar că mesajul pe care l-a purtat cu ea a fost foarte important pentru tata. În acești 15 ani am avut timp suficient să pun cap la cap, atât cât am putut, ițele vieții lui și să accept că acel cancer fulminant era programat probabil de mulți ani în organismul său. Nu mi-a fost mai ușor fără el după ce am înțeles și acceptat de ce s-a dus. Semnificația e a mea și a avut rolul de a-mi ușura mie durerile. Însă am înțeles, și din moartea lui, că putem sparge pattern-uri care ne țintuiesc pe loc, care ne duc în pragul îmbolnăvirilor, dacă alegem să ne privim puțin mai în profunzime decât am fost obișnuiți să o facem.
Să ajungi să îți iei în serios corpul și simptomatologia lui este o călătorie în sine. Necesită autocunoaștere continuă, conștientizare și competență emoțională. Dar cred că cel mai important lucru pe care l-am putea descoperi la noi înșine în momentul în care ne-am da voie să ne punem întrebarea „De ce eu, de ce această boală, de ce acum?”, ar fi tocmai că avem libertatea de a ne răspunde cu încredere și a lăsa răspunsurile să ne ducă spre vindecare. Orice „nu” spus de către corp se poate transforma, cu prețul renunțării la condiționări vechi, într-un „da” eliberator către propria ființă.
Când corpul spune nu – costul stresului ascuns e de avut în bibliotecă, de citit încet și de lăsat o vreme să-și facă efectul. Poate că multe dintre informații pică greu sau răscolesc în noi unde nu am vrea neapărat, dar cred că toți cei preocupați de a înțelege mai bine legătura dintre fiziologic și psihologic aveau nevoie de o astfel de carte.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 3, ediția de primăvară 2022.
