Despre asistenţa maternală se vorbeşte puţin şi doar atunci când discuţia implică un dosar penal, o victimă şi un vinovat arătat cu degetul. România are 3,9 milioane de copii. În numai 25 de ani, numărul copiilor din România a scăzut cu 42%. Astăzi, la fiecare 8 ore, un copil este abandonat în maternitate sau într-o secție de pediatrie. Peste 90% dintre acești copii ai statului nu sunt orfani, ci au părinți în viață.
Asistentul maternal este persoana care primește în îngrijire unul sau mai mulți copii aflați în situații de risc (abandon familial, a căror dezvoltare fizică și/sau psihică este pusă în pericol etc.), până în momentul în care reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului vor găsi o măsură de protecție definitivă pentru aceștia (integrarea în familia naturală sau extinsă, adopție).
Mama mea este asistent maternal. Un supraom cu o activitate deosebită, pe care ajungi să o practici după zeci de zile de evaluări, anchete sociale, cursuri și examene; o meserie care implică o serie lungă de responsabilităţi şi de trăiri care — dacă nu înveţi să le gestionezi — pot lăsa urmări. Ea practică această meserie din 2014, iar de atunci și până astăzi a avut nu mai puțin de 10 copii. Familiile adoptive care au reușit să adopte copiii crescuți de ea o numesc doamna Mari. Mama este o femeie calmă și blândă, cu o privire ușor melancolică și care are o calitate rară: gândește în timp ce vorbește, face pauze, nu-și pregătește niciodată discursul. Însă mai important e faptul că este o femeie înzestrată cu multă răbdare.
Care a fost motivaţia ei? După ce banca în care a lucrat timp de 26 de ani a făcut restructurări, ea s-a văzut fără job. A urmat o scurtă perioadă în care s-a simțit irelevantă. Toate acestea au făcut-o să vadă în asistenţa maternală o posibilă variantă.
Pentru că în sistemul de asistenţă maternală intră inclusiv copii cu handicap, copii bolnavi sau infectaţi cu HIV, se oferă posibilitatea de a opta pentru îngrijirea copilului în funcție de vârstă sau în funcție da starea lui fizică și de sănătate.
Doamna Mari, căci despre ea vorbesc, a optat pentru a lua în plasament bebeluși și copii până la vârsta de 10 ani, dar a avut parte și de primirea unui copilaș în plasamentul de urgență. Acesta mi-a rămas adânc în inimă. Victor a fost luat de urgență de la domiciliu în urma unui abuz sexual la care a fost nevoit să asiste. Victima abuzului a fost chiar surioara lui în vârstă de 8 ani. În prima zi în care a ajuns la noi era desculț, murdar și cu hainele extrem de uzate. A locuit în casa părinților mei vreme de doi ani, timp în care acesta îi vedea pe ai mei ca pe părinții lui. La 2 ani, când știa deja să rostească cuvinte, eu eram nana, tata era tati și mama era mama, iar fratele meu Edi era pronunțat cu un ’’i’’ legănat.
Unul dintre primele lucruri pe care le „învaţă” asistenţii maternali este să nu îi obişnuiască pe copii să le spună „mamă” sau „tată”. O regulă simplă la prima vedere, dar foarte greu de respectat. Copiii spun „mama” instinctiv; dacă pentru ei este doar o alăturare de două silabe foarte uşor de pronunţat, pentru cea care aude acest cuvânt impactul emoţional este mult mai puternic. Cum ar putea aşadar cineva să-i spună, scurt, unui copil: „Nu-mi mai spune aşa”? Lui Victor i se părea cumva firesc pentru că simțea că face parte din familie. Se juca cu câinele, îl ajuta pe tata în garaj și mergea să dea de mâncare la păsările din curte. Toate acestea pentru că simțea că face parte din familie. După 2 ani și câteva luni a a fost adoptat de o familie și a primit șansa la tot ce înseamnă viață sănătoasă: educație, sprijin, iubire.
Mulți asistenți sunt condamnaţi public pentru ceea ce fac, iar reacţiile de genul „Cum poţi creşte copiii altcuiva? Nu mai bine îi creşti ca lumea pe ai tăi?” nu le sunt străine. Dar creșterea unui copil de un asistent maternal față de un centru de plasament diferă prin multe aspecte. Dacă într-un centru tratezi copiii într-un grup de 20 persoane, acasă poți să te ocupi de ei în mod individual și cu accent pe partea emoțională. Un copil de care te ocupi individual va deveni un copil inteligent din punct de vedere emoțional și va deveni conștient de emoțiile sale, despre care va putea vorbi liber. Totul începe în sânul familiei, acolo unde copiii deprind modelele de comportament și modalitățile de gestionare a emoțiilor. Ca și meseria de părinte, meseria de asistent e un lucru pe care-l înveți. Copiii nu vin cu „un manual de utilizare“, încerci să faci mereu ceea ce este mai bine pentru copii, pentru familie, dar te întrebi constant dacă ce ai făcut este potrivit, ce efecte va avea pe termen lung și cum îi va influența. În general, copiii copiază comportamentele părinților, deci puterea exemplului este cea mai importantă.
Dacă într-un centru de plasament iei cina la sala de mese, alături de zeci de copii, într-o casă, ca într-o familie, mănânci ce-ți poftește inima și te bucuri de prezența celor care te întreabă dacă vrei să asculți Elefantul Cici în timp ce faceți puzzle-ul pe care l-ați început în urmă cu o zi.
Filosofia care stă la baza adopției este aceea potrivit căreia copilul alege familia și nu invers. Copilul își acordă lui însuși o nouă șansă la viață. Indiferent de modalitățile și procedurile prin care a fost reglementată instituția adopției în România, scopul principal avut în vedere a fost acela de a crea premisele oferirii unei familii pentru fiecare dintre copiii pentru care menținerea în familia naturală nu a mai fost posibilă.
Înainte de a lua o decizie cu privire la modul în care destinul unui copil va fi decis pentru totdeauna, asistenții maternali, asistenții sociali și psihologii se asigură că între copil și familia adoptivă există compatibilitate, că nevoile acestuia sunt înțelese de viitorii părinți, care găsesc resorturile necesare de a accepta și de a oferi soluții potențialelor probleme pe care un copil le poate aduce cu sine, în mod conștient sau nu. Multe angajate din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului au devenit ele însele părinți adoptivi pentru copiii aflați în plasament.
Toți copiii mamei mele au fost adoptați. Unii au devenit sportivi, alții sunt la grădiniță și visează să fie pompieri, doctori sau veterinari. Mama știe toate acestea pentru că, din fericire, mulți părinți adoptivi țin legătura cu ea, îi trimit poze și filmulețe sau o vizitează de sărbători. Fiindcă meseria de asistent maternal înseamnă o mare implicare emoțională, toate acestea contează foarte mult pentru ea. Mama mea se luptă mereu pentru ca societatea să înțeleagă că un copil în plasament nu este un copil altfel. Este un copil care a fost abandonat de familie, dar căruia i se oferă o a doua șansă la viață.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #4, ediția de vară 2022.
