„Clopotnița (o poveste de Halloween)”, Dan Rujea | nuvelă inedită

„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin […] Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13-14) 

I

Pocnetul sec al unui oblon trântit de vânt l-a trezit brusc pe Vlăduț, singur în cămăruța lui de la mansardă, într-o dimineață ploioasă de la sfârșitul lunii octombrie.

Avusese din nou coșmarul…acel coșmar care se repetase în ultimele săptămâni cu o frecvență de-a dreptul morbidă. Când se deștepta, băiatul rămânea cu impresia vagă a unor ochi galben-verzui, scăpărând în umbră cu o răutate diabolică. Și mai era acolo ceva…ceva făcut din materie întunecată, vâscos și flexibil, ca niște tentacule din cauciuc umed care i se încolăceau încet în jurul picioarelor și brațelor, în jurul toracelui plăpând, strivindu-i coastele într-o menghină infernală, ajungându-i aproape de gât, încercând să-l sugrume; de regulă, exact în acel moment, Vlăduț sărea în sus, ţipând din toți rărunchii.

Într-adevăr, după o binecuvântată pauză de aproximativ cinci ani, spaimele nocturne s-au reîntors cu vehemență sporită în viața lui Vlad, afectându-i atât pofta de mâncare cât și puterea de concentrare în general, la școală sau, pur și simplu, în exprimarea cotidiană: la cei 11 ani ai săi, devenise un copil ursuz, retras, preferând singurătatea și intimitatea căminului părintesc în locul socializării cu alți copii de prin sat. Medicul pediatru de la Spitalul de Copii din Cluj, cunoscându-l pe băiat de ani buni deja, le explicase părinților că aceste «night terrors» recurente erau ceva perfect normal la vârsta lui, reprezentând doar «etape de tranziție» de la copilărie spre prima pubertate.

Altul era însă motivul de îngrijorare pentru familia Pop: din nefericire, Vlăduț se născuse cu o malformație congenitală a inimii – o chestie numită flutter atrial; deocamdată, nimic grav dar, pe viitor, cine putea şti…

Și totuși, în acea dimineață, băiatul simțea un fel de entuziasm aproape euforic, în ciuda coșmarului risipit odată cu lumina zorilor, ca și cum presimțea că ceva minunat urma să se întâmple. Sărind din pat, el se duse drept la fereastră, încercând să întrezărească, prin perdeaua fină de stropi care împânzeau geamul exterior, priveliștea familiară atât de dragă lui: vechea bisericuță de lemn cu turlă, cocoțată pe colina din spatele casei, de unde străjuia micuțul sat transilvănean în care ai lui deciseseră să se mute încă înainte ca el să fi împlinit un an.

Apoi, dădu buzna pe trepte în jos la parter, remarcând în treacăt dovleacul sculptat, cu un rânjet de fierăstrău ştirb, aflat pe măsuța de lângă scară; în pofida bombănelilor tatălui la adresa «tâmpeniilor americănești care vin să ne strice tradițiile din moși-strămoși», băiatul își văzuse mofturile împlinite – dovleacul de Halloween plus o cutie king-size cu praline asortate. În drum spre baie, făcu la dreapta, în livingul unde stătea 

(zăcea) 

mama lui. O găsi ridicată în capul oaselor, mai palidă și mai emaciată decât oricând, cu șuvițele blonde – întrepătrunse de multiple fire albe – lipite de tâmple și îmbibate de transpirație. Vlăduț alergă drept spre ea, îngropându-și căpșorul zulufat între mâinile tremurătoare, pline de echimoze, de pe care carnea se topise aproape complet.

– Bună dimineața, mamă! Cum te mai simți?

– Mai bine, puișorul meu drag… Mai bine.

   II

Cu aproape un an în urmă, Olivia Pop fusese diagnosticată cu o boală necruţătoare: leucemie limfoblastică acută. În ciuda eforturilor medicilor, ședințelor de radioterapie și tratamentelor «inovatoare», starea mamei lui Vlad s-a înrăutățit de la o zi la alta, rapid și ireversibil, astfel încât, în mai puțin de șapte luni, dintr-o femeie încântătoare, suavă și puternică totodată, a ajuns doar umbra unei umbre, aproape un schelet ambulant. Drept consecință, conducerea Clinicii de Hematologie din Cluj – unde fusese internată – i-a propus domnului Alexandru Pop, capul familiei, două scenarii: ori să o plaseze pe soția lui într-un centru de îngrijiri paliative (existau două astfel de instituții în oraș), ori…ei bine, să o lase acasă, spre a se stinge în liniște, vegheată de membrii familiei. Alex optase pentru ultima variantă, cu acea încăpățânare aproape irațională a omului care refuză realitatea, care încă mai speră într-un miracol în favoarea persoanei iubite. Urma să i se desemneze o infirmieră care să facă vizite la domiciliul pacientei o dată la două zile. În plus, o fată din vecini, Teodora, studentă în ultimul an la Litere în Cluj – o domnișoară pe cât de frumoasă, pe atât de inimoasă -, prietenă de familie, avea să treacă pe la reședința familiei Pop atât cât îi permiteau programa stufoasă de la facultate și redactarea lucrării de diplomă.

Chiar și așa, Olivia dădea dovadă de mult curaj în această luptă inegală cu boala aceasta «cașectică», mascându-și suferința pe cât putea în fața soțului și, mai ales, în prezența lui Vlăduț. Drept dovadă, în acea dimineață de toamnă târzie, în ciuda durerilor crâncene și frisoanelor istovitoare care o măcinau, găsise puterea de a se târî până în mica lor bucătărie și să-i prăjească băiatului două ochiuri la clasicul aragaz cu butelie (localitatea nefiind racordată la magistrala de gaz).

Faptul că soarta (Dumnezeu?) îi condamnase mama la o moarte îngrozitoare la nici treizeci și opt de ani i se părea lui Vlăduț un scenariu inimaginabil; era ca și cum subconștientul său instalase un filtru de siguranță – exact ca în filmele de pe Netflix pe care le urmărea fascinat seară de seară: știa că monștrii de pe ecran, oricât de fioroși și de măiestrit creionați digital, erau doar efecte speciale – nimic mai mult – și nu puteau niciodată să pătrundă în dormitorul lui, în realitatea lui cotidiană. În cel mai rău caz, reușeau să-i provoace, ocazional, câte un coșmar. Prin urmare, băiatul era convins că mama lui nu putea să moară, nu avea cum să moară.

Cât despre Alexandru, abia acum își luase cu adevărat în serios rolul de șef al familiei, conștientizând responsabilitatea adesea strivitoare pe care o presupunea această ipostază. Mic antreprenor, acesta se străduia din răsputeri să-și mențină afacerea pe linia de plutire, lucru deloc ușor în climatul economic ostil din România anilor ´20. Astfel, el se vedea nevoit adesea să străbată țara în lung și-n lat, în căutate de contracte, parteneri ș.a.m.d., uneori lipsind cu zilele de acasă și dormind prin cine știe ce moteluri sau hostel-uri, dacă nu de-a dreptul în mașină. Așa se face că, în seara premergătoare acelei zile de vineri, 31 octombrie, Alex Pop își sărută pe frunte soția întinsă pe canapeaua jerpelită, mângâindu-i îndelung obrajii livizi, îi strânse mâna bărbătește lui Vlăduț («Să ai grijă de mama ta, băiete!»), se urcă în Duster-ul lui cam hodorogit și plecă într-un «turneu de afaceri», – cum îi plăcea să se laude -, prin mai multe localități din județul Sălaj. De data aceasta, avea să lipsească cel puțin până duminică. Sigur, asta însemna cumva să o abandoneze pe Olivia în grija lui Vlad și a infirmierei (posibil și a Teodorei, cu condiția ca aceasta să vină acasă în weekend), lucru care îi frângea inima, doar că nu se putea altfel: era singura soluție spre a evita spectrul falimentului și, mai ales, imposibilitatea de a plăti tratamentul soției, doar parțial decontat de Casa de Asigurări.

După micul-dejun frugal, Vlad ieși în pridvor (deși recondiționată, casa lor păstra cu mândrie acest element arhitectonic patriarhal). Ploaia stătuse între timp, dar pe ulița principală nu se zărea țipenie de om. Cu toate că, în mod normal, era zi de cursuri, profesorii de la Școala Gimnazială din Jibou – unde băiatul era înscris în clasa a cincea -, înștiințați de situația lui familială, deciseseră în unanimitate să îl scutească de prezența fizică la ore când tatăl lui era plecat, cu condiția să asiste la aceste lecții online (bineînțeles, când chiar se țineau ore online, având în vedere că Zoom-ul pica frecvent, mai ales când ploua…).

Așadar, Vlad se simțea liber ca pasărea cerului și bucuros că scăpase de navetă în vinerea aceea. Aruncându-și ochii roată, sperând să vadă pe cineva – sau ceva – cu care să-și petreacă dimineața până la prânz, privirea îi fu atrasă inevitabil de biserica cu clopotniță de pe delușorul din spatele casei.

«Și de ce nu? – își spuse în gând. Ia să dăm noi o raită pân-acolo.»

III

În jurul bisericii de lemn cu clopotniță, ridicată cândva pe la începutul veacului al șaptesprezecelea, s-au țesut de-a lungul timpului nenumărate povești și nu neapărat de bun augur; circulau, printre săteni, zvonuri neliniștitoare despre luminițe stranii fulgerând de după vitraliile înnegrite, despre zgomote obscene venind parcă de sub pământ… Se spunea, printre altele, că nu era de dorit să treci pe acolo după asfințit, deoarece aveai șanse mari să rătăcești în cerc, fără să nimerești drumul către casă până în zori – pe scurt, era un «loc rău». Cu câțiva ani în urmă, o femeie din satul vecin, nevoită fiind să treacă peste deal în drum spre cimitir, pe când se îngâna noaptea cu ziua, se jura că văzuse venind din sens opus o siluetă ciudată («o mogâldeață», după cum se exprima), învelită într-o pelerină neagră cu glugă; când să-i dea binețe, ea remarcă îngrozită că arătarea nu avea chip – era doar gluga și atât, doar un vid întunecat acolo unde ar fi trebuit să se afle capul. Trecând pe lângă femeie, creatura scosese un țipăt sfâșietor și dispăruse în ceața dimineții.

Măcar un lucru era cert: clopotul din bronz masiv care împodobea turla bisericuței rămăsese mut de cel puțin o jumătate de secol, când se ținuse acolo ultima liturghie.

Vlad începu să suie pieptiș cărarea șerpuind cuminte, printre tufe de bozi și ciuboțica-cucului, spre vârful delușorului. Trăgea cu nesaț în piept aerul jilav și proaspăt de după ploaie, neluând în seamă noroiul în care i se afundau picioarele, uneori mai sus de glezne. Cu cât se apropia de ţintă, cu atât parcă se intensifica acea atracție stranie, aproape magnetică pe care o resimțise de multe ori față locul acela presupus bântuit. Într-un fel, era aproape sigur că va găsi acolo…ceva, nici el nu știa ce anume -un răspuns? o soluție? 

(un miracol?) 

Cert este că, în mai puțin de un sfert de ceas, băiatul se pomeni la baza clopotniței, privind cu capul dat pe spate turla ce zvâcnea înspre cerul vinețiu, zveltă și sfidătoare. Câteva ciori zburătăciră speriate de pe acoperișul bisericii, umplând împrejurimile cu croncănitul lor aspru, neprietenos.

Deodată, puștiul simți în buzunarul stâng al blugilor lucioși de atâta purtat un bâzâit familiar; era telefonul Samsung pe care îl primise de ziua lui, nu cu mult timp în urmă, și pe care îl ținea mai mult pe vibrații, de teamă să nu o deranjeze pe Olivia. Pe ecran, sclipeau cele patru litere magice – singurele care contau, de fapt, pentru el: MAMA.

– Alo!

– Vlăduț, pe unde umbli? Parcă ne-am înțeles că stai prin preajmă și mă ajuți să întind rufele, să pregătesc prânzul…

– Nicio grijă, mami. Am vrut doar să dau o tură până la biserica din deal. Promit să nu stau mult, maxim o juma´ de oră, poate nici atât.

– Aha. Bine atunci, ce să zic…deși nu înțeleg în ruptul capului ce cauți pe-acolo. Cred că știi că locul ăla nu e deloc ok.

– Povești cu pești. N-o să mă iau acum după minciunile babelor din sat, că doar nu mai am cinci ani.

Se auzi în difuzor un chicotit anemic de veselie forțată:

– Bine, barosane, facă-se voia Măriei-Tale. Încearcă totuși să te întorci cât mai repede. Te pup!

– Și eu, mămico.

IV

Îi trebui toată forța de care era capabil trupul lui firav pentru a se opinti în ușa solidă, din stejar masiv – odinioară ferecată, fără îndoială, dar acum mâncată de vechime și intemperii. Drugii de fier care întăreau structura lemnoasă erau «copți», cum se zicea prin partea locului. În cele din urmă, poarta bisericii cedă cu un scârțâit de protest de-a dreptul sinistru.

Copilul pătrunse timid în semiobscuritatea pronaosului, întreruptă ici-colo de câteva fascicule subțiri de lumină, filtrate prin vitralii, în jurul cărora se învârtejeau particule fine de praf. În mod straniu, biserica părea mult mai spațioasă în interior decât văzută de afară, iar Vlad tocmai se întreba dacă nu are cumva de-a face cu o «iluzie optică» (învățase recent această expresie la ora de literatură) când, deodată, un bubuit asurzitor în spatele lui îi îngheță sângele în vine: poarta bisericii se închisese singură, încarcerându-l în beznă. Fiori de spaimă îl străbătură din creștet până în tălpi ca un curent galvanic iar el simți efectiv cum i se zburlește părul de pe ceafă. Încremenit în loc, își îndreptă involuntar privirea spre colțul cel mai întunecat al incintei, undeva în dreapta altarului – din care rămăsese doar iconostasul devorat de cari…și zări cele două sfere galben-verzui, lucind în beznă cu o ferocitate satanică: ochii din vis. Brusc, avu senzația că măruntaiele i se lichefiază pur și simplu, în timp ce un firicel cald de urină i se prelingea în josul cracului stâng al pantalonilor.

Vlad nu apucă să strige – sau măcar să respire – când monstrul din spatele altarului se năpusti asupra lui. Hipnotizat, incapabil să opună cel mai mic gest de rezistență, nici nu știa ce anume îl îngrozea mai abitir: ochii fosforescenți, bulbucați, de mărimea unor mingi de fotbal… cele trei ciocuri încovoiate suprapuse, împodobite cu șiraguri de dinți ca niște tuburi

(EPRUBETE! – a fost gândul care i-a fulgerat prin minte; DUMNEZEULE, ARATĂ CA NIȘTE EPRUBETE NEGRE!)…

cleștii de crustaceu gigant, masivi dar neobișnuit de moi – parcă de consistența cauciucului ud… sau corpul hidos, fusiform, acoperit cu solzi asemănători unor plăci de ardezie, sfârșind cu o coadă șfichiuitoare în formă de săgeată.

Băiatul a înregistrat toate aceste detalii grotești într-o fracțiune de secundă. Creierul lui anesteziat rostogolea iar și iar același îndemn ivit subit, precum alarma unui ceas deșteptător:

«TREZEȘTE-TE! E DOAR UN COȘMAR! TREZEȘTE-TE ODATĂ, OMULE!»

Doar că, de data asta, coșmarul se prelungea în realitate, iar Vlad simțea cleștii zimțați ciupindu-l nemilos de gâtul slăbănog și golaș, în timp ce din gurile căscate ale fiarei se revărsa duhoarea fetidă a o mie de morminte deschise.

În secunda aceea pendulând între luciditate și nebunie, între supraviețuire și agonie, de sub bolta brăzdată de crăpături a bisericii răsună un dangăt atât de puternic, de bubuitor încât ar fi trezit și morții din cimitir. 

BAAANNNGGG!!!!

Tunetul clopotului de bronz – care nu se mai făcuse auzit atâtea zeci de ani – se sparse în mii de cioburi sonore, umplând spațiul din jur cu vibrații cristaline și făcând să se zguduie din temelii întreaga clădire. Copilul simți instantaneu un foc viu curgându-i prin vene, readucându-l la viață și cuprinzându-i inima într-o îmbrățișare nepământeană, aproape mistică.

Demonul dispăruse.

În schimb, acolo stătea Olivia, aplecată asupra fiului ei, mai frumoasă și mai rumenă în obraji decât oricând. Nevenindu-i să-și creadă ochilor, Vlad abia reuși să îngaime:

– Mami, tu ești? Dar cum de…cum de-ai ajuns aici?

– Copilul meu drag – rosti ea cu acea voce suavă și melodioasă de dinainte de boală. Crede-mă, nici eu nu îmi explic exact ce s-a întâmplat, dar a fost aproape ca un miracol. Dintr-o dată m-am simțit mult mai bine, ca și cum un înger m-ar fi atins cu aripa lui tămăduitoare. În fine, poate e prea complicat pentru tine – și pentru mine, de fapt – să înțelegem. Important e că am reușit să mă scol din pat și să alerg până aici ca pe vremuri, când eram sănătoasă, sperând că te voi găsi teafăr și nevătămat.

– Știi, tocmai am avut iarăși visul ăla rău…dar de-acum totul va fi bine, pentru că tu ești aici.

– Uite, tocmai am vorbit cu tatăl tău, în drum spre biserică. Zicea că întâlnirea lui de afaceri a mers cum nu se poate mai profitabil… și mai zicea că duminică o să ne ducă neapărat la Băile Felix, ne vom distra de minune, cum făceam odinioară, înainte să mă

(îmbolnăvesc)

…ştii tu.

– Te iubesc atât de mult, mami…

– Știu, puiule…și eu te iubesc la infinit. Ar trebui să mergem totuși acasă. Se face cam frig aici, nu crezi?

– E atât de bine în brațele tale! Parcă niciodată nu am fost mai fericit ca acum. Putem să mai stăm puțin, mămico? Măcar cinci minute…

Încet-încet, vechiul decor prăfuit al lăcașului de cult prindea viață sub ochii lui Vlăduț. Vitraliile opace, înnegrite de scurgerea timpului, înfățișau din nou chipurile Sfinților Părinți. Din tavanul boltit coborau plutind diafane globuri multicolore, iar o muzică angelică, nespus de suavă

(muzica sferelor) 

părea să învăluie totul de jur împrejur.

În cele din urmă, copilul adormi la pieptul mamei sale, cu un zâmbet larg pe față.

V

A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, Grand Cherokee-ul argintiu al Teodorei era parcat în fața casei familiei Pop. Frumoasa studentă de la «Filo» avusese noroc cu carul, cum s-ar zice: datorită alegerilor parlamentare din duminica aceea, studenții primiseră un cadou nesperat din partea Rectoratului, sub forma unei mini-vacanțe de trei zile. Prin urmare, Teea, cum era alintată de apropiați, se trezise la o oră neobișnuit de matinală, practic cu noaptea-n cap, și condusese într-un suflet cei aproape nouăzeci de kilometri care separă Clujul de satul ei natal. Dorea să își revadă mama – învățătoare la școala comunală -, bunicii și prietenii din copilărie. Dar, poate mai presus de orice, dorea să simtă din nou pământul strămoșesc sub picioare, să atingă cerul cu mâna în nopțile senine de după echinocțiu; în fine, dorea să i se umple sufletul de acel extaz inefabil, răscolitor până la lacrimi, pe care i-l provoca de fiecare dată reîntoarcerea la locurile și la oamenii dragi.

Poate tocmai de aceea, firea ei altruistă și mărinimoasă a determinat-o să mai amâne puțin reîntâlnirea cu familia pentru a se opri la casa «sărmanei doamne Olivia» – care oricum era situată aproape de intrarea în comună dinspre Cluj, pe drumul județean 108A.

Prin urmare, iat-o pe Teea deschizând voioasă poarta pietonală din fier forjat, parcurgând mica alee din cărămidă care străbătea curtea și oprind-se în fața ușii metalice de la intrarea principală a reședinței. După un scurt moment de ezitare («Oare n-o fi prea devreme? Poate că dorm încă?»), fata atinse  butonul soneriei. Instantaneu, ecoul strident al acesteia se răspândi prin toată casa, până la mansardă…și atât. Niciun zgomot, nicio mișcare («not even a mouse»).

«Hm, ce ciudat – își spuse în sinea ei. La ora asta ar trebui să fie cineva acasă…»

Cu inima strânsă de o presimțire funestă, Teodora apăsă din nou – de data asta mai lung – soneria încorporată în ușă.

Nimic.

Aceeași tăcere înghețată.

Derutată, neștiind cum să reacționeze, ea încercă din instinct, cu un gest automatic, clanța aurie în formă de gheară stilizată.

Ușa era descuiată.

Străduindu-se din răsputeri să-şi stăpânească spaima care îi înlănţuia pieptul precum o plantă carnivoră, fata înainta prudentă pe holul îngust de la intrare. Cu toate că afară lumina dimineții era din ce în ce mai pregnantă, în casă domnea un semi-întuneric care nu prevestea nimic bun.

– Doamnă Olivia! Vlăduţ! Alooo! E cineva? – strigă ea, cu vocea strangulată de emoție.

Liniștea de-a dreptul mormântală fu întreruptă doar de cucurigatul răguşit al unui cocoș de prin vecini.

Prinzând cât de cât curaj la auzul acelui sunet familiar, fata înaintă de-a lungul coridorului – pe care îl cunoştea practic cu ochii închiși-, ocoli frigiderul imens side-by-side și făcu la stânga, intrând în livingul Oliviei, de asemenea ascuns în beznă. Pipăind cu degetele pe zidul zgrunțuros, găsi în cele din urmă comutatorul electric și îl răsuci. Încăperea se ilumină dintr-o dată…

Abia atunci a văzut grozăvia: cele două cadavre, mama și fiul, strâns îmbrățișate pe canapeaua pătată cu sudoarea suferinței – dar, în acelaşi timp, unite definitiv în mica lor bulă de eternitate.

(În zilele următoare, medicul legist trimis special de la Zalău avea să constate cauzele ambelor decese: infarct miocardic acut în cazul lui Vlad, respectiv metastaze multiple generalizate în cazul Oliviei).

Niciodată până în acel moment, Teodora nu experimentase prezenţa morţii cu asemenea intensitate, ca pe o epifanie de o evidenţă covârşitoare. Şi asta cu toate că, cu aproximativ trei ani în urmă, primise vestea tragică a decesului tatălui ei înstrăinat, într-un accident auto, undeva departe, pe o autostradă din Andaluzia. Desigur, şi atunci fata plânsese, se zbuciumase multe nopţi în şir fără să pună geană pe geană, cu gândul la bărbatul misterios, înalt, de o paloare aproape bolnăvicioasă (tăticul meu drag, de ce ai plecat???) pe care îl cunoştea doar din câteva poze decolorate şi din filmuleţele de familie – vestitele old home movies înregistrate pe casete VHS cândva pe la sfârşitul anilor `90, când ea nu avea mai mult de doi-trei anişori.

Dar acum era altceva.

Cu totul altceva. 

Vecinătatea hidos de tangibilă a corpurilor neînsufleţite o umplea de groază, paralizând-o complet – ca într-un coşmar din care nu te poţi trezi, oricât ai încerca. Privirea ei rătăcea fără ţintă de-a lungul şi de-a latul peretelui stacojiu, urmărind un păianjen filiform care, zăpăcit de snopul de lumină declanşat pe neaşteptate, fugea în zigzag, pentru a se refugia în cele din urmă în spatele tăbliei patului; apoi, ochii i se fixară întâmplător pe stativul ruginit de care atârna, flască, o perfuzie goală…

Teea era pe punctul să leşine când, deodată, simţi o adiere (un curent de aer? un suspin venit din lumea de dincolo?) atingându-i lin obrajii, răsfirându-i pletele castanii, precum mângâierea blândă a unei fiinţe dragi.

În acel moment de graţie, ea  A ÎNŢELES TOTUL.

Ca prin farmec, realitatea înconjurătoare s-a destrămat fir cu fir, precum un fuior de cânepă prefirat printre degetele unei ţesătoare invizibile, iar Teea i-a văzut, cu ochii minţii, pe Olivia şi pe Vlăduţ, albi şi frumoşi ca niște îngeri, mergând mână în mână pe o pajişte de smarald înspre un castel 

(o clopotniță?) 

strălucind în toate culorile curcubeului.

A ÎNŢELES atunci cât de puternic, de iubitor, de milostiv este Creatorul Tuturor Lumilor.

A ÎNŢELES că o singură lacrimă valorează mai mult decât un miliard de universuri.

A ÎNȚELES că moartea nu este decât o «etapă de tranziție», un vis urât dispărut în neant la ivirea primei raze.

În fine,  A ÎNŢELES că nimic nu se pierde pe această planetă şi că toţi cei pe care i-am îndrăgit vreodată ne aşteaptă dincolo, de cealaltă parte a Marelui Stăvilar.

(De ce m-ai părăsit, tati? De ce? Cu ce ţi-am greşit? Dacă ai şti cât îmi lipseşti, câtă nevoie am de tine acum… Întoarce-te la mine, tăticule scump. ÎNTOARCE-TE, TE ROOOG!!!)

Prăbuşită în genunchi lângă patul mortuar, Teodora lăsă şuvoiul binefăcător al lacrimilor să spele zgura atâtor tristeţi îngropate adânc în suflet, aducându-i alinarea şi pacea după care tânjise atâta amar de vreme…

*

Afară, departe, peste dealurile învăluite în pâclă, peste lunci și văi, ca din pântecul unui monstru cosmic, mohorâtă și grea, se năștea o nouă zi.


Dan Rujea (n. 11 ianuarie 1977, Brașov) este în prezent lector univ. dr. la departamentul de limbi și literaturi romanice din cadrul Facultății de Litere (UBB). Din 2007, deține titlul de doctor în filologie romanică, cu teza Eugène Ionesco și literatura spaniolă (Editura Presa Universitară Clujeană). A publicat mai multe volume și articole științifice de specialitate, în domeniile literatură hispanică, precum și traduceri din autori spanioli. Volume: Scriitori spanioli ai secolului XX (2018), Scurtă antologie din literatura spaniolă a sec. XX (2019), La literatura fantástica en Hispanoamérica (în colaborare cu Viorel Rujea) (2017).

De asemenea, între 2021 și 2024, a publicat patru volume de poezii în limba română, toate la Editura Casa Cărții de Știință: Vaccin ultramarin (2021), Faleza de mătase (2022), Toamna samuraiului – antologie.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici