ClanDestin

„îmi amintesc că o vreme, în fiecare noapte, înainte de culcare, ne jucam de‑a „cel mai frumos cuvînt de azi“ și odată tu ai spus clandestin și mi s‑a părut cel mai frumos cuvînt auzit vreodată, mi l‑am notat în jurnalul secret, pe care mi‑ar fi plăcut să‑l descoperi, am scris acolo clandestin de mai multe ori și nu l‑am mai uitat niciodată. Nu știam ce înseamnă, dar nici nu voiam neapărat să aflu. Pentru mine însemna un secret, ceva care îți taie respirația”.

Noua carte a lui Marin Mălaicu‑Hondrari, Clandestin, e un roman arriago-bolanonian, un thriller existențial, psihologic, social, istoric, de acțiune, de dragoste, foarte consistent și intens, profund cinematografic. Se citește cu sufletul la gură și cu cea mai mare plăcere, chiar dacă istoria calcă în picioare soarta unor oameni (unii nevinovați, alții „idioți utili” manipulați, pînă la urmă criminali), cum se întîmplă de fiecare dată în urma unor evenimente istorice. Motoul romanului e un citat înspăimînător dintr-o declarație a unui miner din Băile Sîngeorzului: „Ne‑au zis să schilodim și să omorîm, că nu o să ni se întîmple nimic, și‑am schilodit, și‑am omorît, și nu ni s‑a întîmplat nimic”. Ei, da, cartea e și despre mineriadele din primii ani de după Revoluție, cele provocate și susținute de primul președinte român post-decembrist, însuși Ion Iliescu-„măi dragă”, încă în viață, niciodată pedepsit pentru crimele pe care le-a comis la mineriadele care ne-au întors în Evul Mediu. Dar asta – doar în planul II. 

În primul plan avem copiii celor care au participat activ la mineriade – copiii victimelor și copiii criminalilor. 

Romanul începe într-o liniște „cît vedea cu ochii, ca în casa unui om pe moarte”, în ajunul Crăciunului. În seara de ajun Iustina (33 de ani) tăiase porcul, pusese carne și cîrnați la afumat, iar dimineața o aștepta afară, în zăpadă, lupul. 

Iustina Tiron, fiind CEO pe Europa de Est și Centrală la doar 33 de ani, „și‑a dat demisia și a dispărut, nimeni nu mai știe nimic de ea”. Asta se știe oficial (aflăm de la personajul principal din partea a II-a, Alexandrina, o mare admiratoare a Iustinei), iar în realitate fata pur și simplu a renunțat la viața de corporatist, a abandonat tot ce ține de asta și s-a retras în casa familiei din Sîngeorz, cu mormintele bunicilor în curte. A adunat bani mai mult decît suficienți, apoi, într-adevăr, și-a dat demisia, iar acum face doar ce are chef („De cînd se mutase la casa din deal, cum îi ziceau ea și Roland, citise enorm, cam o carte la două zile și văzuse o grămadă de filme, vreo două sute. În tindă ținea o găleată de tablă în care deșertase mulțimea de stickuri de memorie pline cu filme. Alegea un stick, se uita la toate filmele de pe el, apoi îl însemna cu un V de la văzut. Tot în tindă ținea și găleata în care își făcea nevoile peste noapte și de cîteva ori era să încurce gălețile. (…) Se putea priva de mîncare și de sex, de băutură mai greu, iar de citit, în niciun caz. Ar fi înnebunit, ar fi murit, ar fi tăiat lumea în două”). Se plimbă pe jos pe dealurile pe care le-a colindat și-n copilărie, dar face și escapade cu mașina prin țară (Năsăud, Tîrgu Mureș, Iași, București), oprindu-se la hoteluri (ca să-și spele hainele murdărite în Sîngeorz), citește, ascultă muzică, taie lemne, se gîndește și… își amintește – aici crescînd ca un munte al doilea plan, cu amintirile din copilărie. Tatăl ei a fost miner și a murit foarte tînăr, strivit de un munte care a căzut peste el, iar mamă-sa, o frumusețe de neînchipuit, și-a refăcut viața cu Francisc, profesorul de engleză, care avea un copil, Roland, fratele vitreg al Iustinei. 

Cartea este atît de bine scrisă și structurată, încît la un moment dat m-am gîndit c-aș putea să-i fac un rezumat doar din citate, din care ai putea înțelege subiectul fără să citești toată cartea. Am și făcut acest exercițiu, dar vă spun din start că e păcat să nu citești cartea asta cap-coadă, fiindcă la Marin Mălaicu‑Hondrari contează și detaliile, iar modul în care se exprimă e fermecător („În vestiarul femeilor era liniște ca într‑un ghiveci de flori”, „obloanele închise se desfătau la soare ca niște pisici leneșe și verzi”, „pe drum a văzut o doamnă toată în negru care nu părea văduvă, mai degrabă bibliotecară”, „era liniște ca într‑un toc de ochelari”, „tăie un brăduț cît un copil”, „ar fi fost claxonant la cer să nu mă arunc în piscină”, „avem un frigider cît o baschetbalistă”, „rătăcesc prin pădure ca printr‑o limbă moartă”, „Luă de 99 de lei băutură și de un leu pîine — cum se spune — și se întrebă dacă nu cumpărase prea multă pîine. Observă din nou cît de greu se găsesc produse cu gramaj mic. Nimic nu e gîndit pentru oameni singuri. „No country for lonely people”, își zise umblînd printre rafturi”…). 

După ce și-a dat demisia („Tocmai de asta își dăduse demisia” e un laitmotiv), Iustina a mai comunicat doar cu doi oameni – cu frate-so (prin telefon, sms-uri, vederi) și cu Virgil, actualul ei iubit, farmacist din Sîngeorz, pe restul ștergîndu-i din viața sa („În urmă cu doi ani, cînd își dăduse demisia, directorul firmei — care era și singurul ei șef — o întrebase de ce. Mereu mi-am dorit să trăiesc ca un personaj, îi zisese ea. O, minunatele zile de după demisie! Adunase destui bani încît să-i ajungă pentru o sută de ani și mai avea și apartamentul de la București, pe care l-ar fi putut vinde oricînd, dacă ar fi fost cazul. În primele săptămîni după demisie nu făcuse altceva decît să se culce la ore imposibile și să se trezească după bunul ei plac. Și a schimbat soneria la telefon. A lălăit-o pe terase, prin parcuri, prin muzee și în sfîrșit a putut citi pe săturate. A avut un acces de erotism care a ținut-o cam cît pe o iapă în călduri și în fiecare noapte își găsise cîte un alt armăsar. A dat o petrecere la Sinaia pentru vreo șapte, opt colege și colegi de la fosta ei firmă. Directorul nu a venit. Toți au asigurat-o de prietenia lor, de stima lor și că vor continua s-o cheme la team building, că mereu va fi una dintre ei. După cîteva zile de la petrecere, s-a trezit exclusă din toate grupurile online. A luat cina cu cea mai bună prietenă din companie. Prietena și-a cerut scuze, îi părea rău, dar nu putea face nimic. „Pînă la urmă, tu ești cea care și-a dat demisia”, i-a zis și de atunci încolo nu i-a mai răspuns la telefon. S-a mai întîlnit o singură dată cu frumușelul din firmă cu care se culcase de cele mai multe ori. Colegul i-a dat de înțeles că nu se vor mai putea vedea și că îi luase locul. Deci ăștia erau oamenii. „Să vă ia naiba pe toți”. Putea trăi singură lungi perioade, nu asta era problema, ci pur și simplu nu-i venea să creadă — chiar dacă niciodată nu fusese o naivă —, că oamenii pot fi atît de prefăcuți. Zece ani într-o firmă și niciun suflet. I-a înjurat pe toți în maghiară și i-a șters de pe fața pămîntului”). Cu Virgil se distrează la maximum, iar în Roland are încredere maximă („Avea încredere deplină în fratele ei vitreg. El o învățase maghiară, să schieze, să șofeze, el o sprijinise cînd se treziseră în Anglia, doi copii dezrădăcinați, la o doamnă despre care nu știa nimic, decît că mirosea bine și că a dispărut repede. Roland, fratele ei vitreg, de care cu siguranță fusese îndrăgostită în copilărie și în adolescență, Roland, cel care o scosese din smîrcurile întunecate ale depresiei, cel care o susținuse cînd trotuarul, zăpada, oglinzile și parchetul vălureau din senin”). După ce tatăl vitreg, Francisc, a fost ucis la mineriade, iar mamă-sa a luat-o razna, apoi a murit și ea, cei doi copii au fost precum gemenii (să nu zic siamezii), făceau totul împreună, erau de nedespărțit. Pînă au fost înfiați în Anglia („Se parafase trimiterea lor în Anglia. Ea avea zece ani și Roland paisprezece, aproape cincisprezece, cînd au fost izgoniți din paradisul orfanilor”), apoi, cînd s-au maturizat, ea s-a întors în România, cu munca, iar el a ajuns asasin profesionist („Tocmai de asta își dăduse demisia, ca să poată plînge în orice moment al zilei, ca să nu mai fie mereu prezentabilă, ca să nu se mai vorbească despre ea ca despre fata aceea care avusese niște visuri, pentru ca nimeni să nu-i mai spună „zi și tu opinia mea, în loc de părerea mea, că părem neprofesioniști“, ca să nu se dea jos din pat cu sufletul negru, în fiecare dimineață, pentru a intra din nou într-o competiție care nu era spre binele niciunuia dintre competitori, ca să nu vină încă o zi în care finalitatea tuturor eforturilor ei era de a-i fenta pe ceilalți, de a-i prosti, de a obține profit de pe urma lor, fie ei clienți ori colegi de muncă. Își dăduse demisia pentru a nu mai fi inumană, își dăduse demisia pentru a nu mai fi doar o angajată, o șefă, un creier productiv sau o pizdă de circumstanță. Își dăduse demisia pentru a fi din nou în acord cu niște principii pe care, culmea, fratele ei, care era un ucigaș plătit, nu le încălcase niciodată; căci pînă la urmă, toate principiile se reduceau la unul singur: să dormi liniștit noaptea, dar nu din nesimțire, nu din răutate — care sînt atributele diavolului —, ci din pace sufletească, din împăcarea cu tine, din incredibila performanță de a fi încheiat o zi fără să faci nimic rău”). 

În afară de amintiri, al doilea plan e îmbogățit serios de un consătean căruia-i duce sarmale în ajunul Revelionului, nenea Grigore, care ține cu tot dinadinsul să-i povestească ce știe, ca să se elibereze („Auziți, domnișoară, eu știu că nu aveți pace, nici dumneata, nici Roland. De atunci, de cînd dom’ Francisc s-o întors în sicriu de la mineriadă. E drept că nu ți-o fost tată bun, dar tot tată ți-o fost. Ceva o fost acolo, la București. Înțeleg că nu aveți pace. Eu nu cred că l-o tăiat tramvaiu’, cum o zis domnu’ senator. Dar astea o fost demult și biata mă-ta ce să fi făcut atunci? Erau alte vremuri. Că și ea… Văduvă de două ori. O femeie nu-i liniștită cînd îi tot mor bărbații. V-o dat de suflet la englezoaica aia. Hm. Acum, după cum vă văd, nu s-o purtat hîd cu voi. Că și dumneata și Roland ați crescut fain și v-ați făcut oameni deștepți. / — Aveți dreptate, rău nu ne a fost. / (…) Se scărpină în cap, aruncă un lemn în sobă de parcă ar fi aruncat după un cîine. — Am fost și eu, că pe toți ne-o dus la București. Cei mai mulți cu trenuri, dar și cu miniere, cu autobuze, cu orice, numai să ne ducă la București. Ne-o zis să schilodim și să omorîm, că n-o să pățim nimic, ș-am schilodit și omorît și n-am pățit nimic. Și de atunci tot oftez și mă întreb la ce ne-o trebuit nouă să ne ducem acolo și să-i batem pe oamenii ăia? Unde ne-o fost capul? Cu ce ne-o greșit ei? Bărbatul clătină din cap și își trecu palma de cîteva ori peste față, lent și apăsat, ca și cum ar fi vrut să și-o șteargă de pe fața pămîntului. / — Ne-o prostit, asta o făcut, și-o bătut joc de noi și de țărișoara asta. Am avut și noi senator, de aici, din sat, și ce-o făcut? Patru ani în guvern, da’ îi mult să dormi patru ani”). Nenea Grigore îi povestește ce știe și-l roade. Francisc trăia cu englezoaica, avea de gînd să divorțeze de Ioana. Înainte să plece la București, i-a lăsat un nr. de tel., la care să sune în caz că vor avea nevoie copiii de ceva („umbla cu o ziaristă străină și, în zilele alea cu minerii, asta nu era bine deloc. Plus că nici nu‑i tăcea gura. Îl făcea pe Iliescu în toate felurile. S‑o dus în Piața Universității și dus o fost. (…) Domnișoară Iustina, nu vreau să vorbesc cu păcat, dar eu cred că minerii sau securitatea, sau cineva, ori politicienii i‑o făcut felul lui Francisc. Nu știu dacă la București, dar l‑o omorît, sută‑n mie”). După ce-a murit Francisc, nenea Grigore a fost amantul Ioanei, pînă aia a înnebunit și nu l-a mai recunoscut cînd a vizitat-o la spital. A sunat la nr. ăla și așa au ajuns copiii în Anglia. Referitor la pensia foarte mare, știe doar că au fost cîțiva oameni de la București care au convins-o pe Ioana să tacă. Cînd îl vizitează, peste vreo zi-două, pe nenea Grigore, Iustina îl găsește spînzurat… După ce i-a povestit despre întîlnirea cu nenea Grigore, fratele ei îi trimite un stick de memorie: „Îl cercetă în bătaia luminii, ca și cum nu i‑ar fi venit să creadă că era doar atît. Coborî din mașină, luă laptopul de pe bancheta din spate, îl porni din mers, urcă în pridvor, se așeză pe laviță și cuplă stickul de memorie. Conținea un filmuleț intitulat 21 de secunde. În centrul imaginii fără sonor este Francisc, pe o stradă pavată, cu mașini de o parte și de alta. Se uită la cameră, zîmbește, dar nu cum zîmbea el, și șoptește ceva în timp ce din spatele lui se apropie cîțiva mineri agitînd bîte, lanțuri, răngi. Francisc trimite o bezea spre cameră, apoi se întoarce spre grupul de mineri. Camera filmează de la vreo opt, zece metri de el. Minerii sînt agresivi, Francisc gesticulează, unul dintre ei îi smulge cercelul. Francisc își duce mîna la ureche, degetele i se pătează cu sînge. Din stînga, intră în cadru un alt miner și‑l lovește cu bîta în dosul genunchilor. Francisc cade în genunchi, fulgerat. Imediat, același miner îl lovește cu bîta în ceafă. Francisc se lungește moale pe pavaj, încearcă să se întoarcă pe o parte, poate pentru a se uita la cameră. Camera tremură violent, apoi imaginea focusează pe chipul minerului care l‑a lovit pe Francisc. Minerul se uită spre cameră, își dă seama că e filmat, pe chipul său apare pentru o clipă stupoarea, apoi spaima, apoi furia și se îndreaptă spre cameră cu pași repezi, învîrtind bîta în aer. Camera se întoarce brusc cu 180 de grade, surprinde fațada unei clădiri devastate pe care se vede scris Partidul Național Liberal, apoi coboară peste mașini, pînă la nivelul pavajului și prinde două picioare în alergare, încălțate cu sandale. Camera se înalță la nivelul ochilor și din față se apropie repede mai mulți tineri, doi dintre ei poartă o pancartă pe care scrie „Fără violență“. Camera trece în viteză printre tinerii care îi fac loc. Filmul se încheie. 21 de secunde.” Frate-so știe cine e minerul care l-a ucis pe taică-so și nu, nu e nenea Grigore, cum îi era frică Iustinei și cititorului. 

În partea a II-a, Alexandrina, o fată de 17 ani, care nu se înțelege deloc cu părinții ei, politicieni („mamătată pesedei”), se îndrăgostește de Adrian, fiul politicianului Mărgineanu, coleg de partid cu mamă-sa, doamna deputat Smarandache. Vara, cînd e făcută pachet și trimisă la un unchi în Spania, îl roagă pe Adrian să vină s-o ia. Aceștia închiriază o cameră într-o vilă luxoasă din Córdoba. 

Mi-a fost frică să nu se fi încheiat aici povestea Iustinei și scriitorul să-și continue romanul povestind alte întîmplări cu alte personaje care au patricipat cumva la mineriade. Dar iată cum se leagă lucrurile – eleva asta rebelă din București o vede ca pe un model pe Iustina, ca pe ceva cu totul deosebit, demn de urmat, ca pe un idol – și le spune asta și părinților. 

În partea a III-a protagonist e Roland (40 de ani), fratele Iustinei. După ce se întoarce, după o misiune, din Mexic, îl urmărim la el acasă, în Camarile, printre personaje spectaculoase – un fost pilot de raliuri, o fostă vedetă porno, un bucătar cubanez și fiica lui, o țărancă misterioasă etc. Din scrisoarea de la Victoria (jurnalista de la BBC cu care a trăit taică-so, Francisc, care i-a trimis și filmarea cu crima) aflăm că cel care l-a ucis pe tatăl său e chiar tatăl lui Adrian, iubitul lui Ale din partea a II-a, care-o divinizează pe soră-sa („Roland împături scrisoarea, o puse la loc în buzunarul rucsacului, apoi scoase din portofel fotografia primită odată cu scrisoarea. Se șterse la ochi. Era o poză de familie, părinții și doi copii, doi băieți de vîrste apropiate, vreo șapteșpe, optșpe, cel mult douăzeci de ani și pe fața lor se citea neplăcerea de a se lăsa fotografiați. Roland nici nu s-a uitat la mama lor, important era tatăl, un bărbat ce nu-și arăta vîrsta și care păstrase cumplit de bine trăsăturile tînărului miner care-l lovise pe Francisc, care-l omorîse pe Francisc. Pe spatele fotografiei, Victoria scrisese o legendă: Dreapta sus, bărbatul din filmare, Tudor Mărgineanu, în prezent senator PSD, stînga sus, doamna senator, mama celor doi băieți, Adrian — cel mic — și Tudor”. În vila din Córdoba a prietenei lui din Camarile s-au cazat Adrian și Ale, iar Roland îi vede cînd Miss Ebony Wild aruncă o privire să vadă ce se întîmplă în casa închiriată. 

În partea a IV-a naratoare e Ale. Povestește despre vacanța ei și a lui Adrian din Córdoba și întîmplările pe care cititorul le știe deja de la Roland, doar că din unghiul lor de vedere, de data asta. Așadar, în generația copiilor mineriadelor avem două feluri de oameni – ăia care au tras din greu pentru a reuși în viață și copiii de bani gata, cei privilegiați, care s-au trezit cu toate de-a gata, dar oricum se revoltă împotriva părinților. Și Ale, și Adrian sînt fii de pesedei, care au călcat pe cadavre – unii, cum e tatăl lui Adrian, și la propriu, nu doar la figurat, ca să le fie lor și copiilor lor mai bine. Ei bine, Adrian îl urăște pe tatăl său cînd află că e un criminal, dar se crede și el vinovat pentru ce a făcut taică-so, chiar dacă se întîmpla înainte să se fi născut el („Sîntem beizadele pesediste, a zis Adrian, degeaba zicem noi că nu avem nicio treabă, că susținem valorile europene, bla, bla, bla, degeaba, nu e deloc așa. Dacă adevărul este ceea ce continuă, dacă viața are vreun sens, atunci noi, copiii, sîntem vinovați”). 

Personajele lui Marin Mălaicu‑Hondrari sînt complexe. Dacă putem spune că Iustina e un personaj pozitiv (unul hedonist, care pune pe primul plan plăcerea și libertatea), nu prea putem să-l judecăm nici pe Roland, deși acesta, în esență, face chestii cumplite. Deși el e un fel de lup care curăță pădurea de boli, elimină doar criminali, pedofili, traficanți de droguri, „pești”, exploatatori sexuali de minore, pînă la urmă tot omoară. Un lup în afara legii foarte cult și carismatic, care – exact ca soră-sa – citește enorm și e un mare fan al muzicii jazz. Iată, avem în literatura contemporană personaje „negative” care citesc – Carlos al lui Guillermo Arriaga, Samson al lui Cosmin Perța, Roland al lui Marin Mălaicu‑Hondrari, Roland, care în penultimul capitol vine acasă, la Sîngeorz, în vizită la Iustina. Iar cartea se termină cu bine, cu „un val de bucurie care‑i limpezi mintea și inima pentru totdeauna”… 

Clandestin de Marin Mălaicu‑Hondrari e una din cele mai bune cărți semnate de un român pe care le-am citit în ultima vreme (iar eu citesc mereu). O carte din aia despre care ai impresia că trebuie să fie citită de cît mai multă lume, dar o recomanzi repede și unui cititor anume. Imediat după ce am citit-o, i-am zis soției, absolventă de Drept, că i-ar plăcea. Așa cum, atunci cînd am citit „Supraviețuitorii” de Alex Schulman și „Prietena mea Natalia” de Laura Lindstedt, i le-am recomandat imediat prietenului Cătălin Stanciu, care e psiholog, și i-am spus că-s cărți care-l pot ajuta și profesional. Sau cînd am citit cartea de poezie a lui Vlad Drăgoi, „Sergio Leone”, am scris despre ea că e o carte care poate cuceri stadioane. La fel e și Clandestin – o carte care ar putea să-i aducă lui Marin Mălaicu‑Hondrari bani, glorie, foarte mulți cititori și spectatori – fiindcă sînt convins că se va turna și un film artistic după acest roman cinematografic (da’ ar merge și un roman grafic!). 

Lectură plăcută și utilă!


Marin Mălaicu‑Hondrari, Clandestin, Editura Trei, 2024


Fotografii de Mihail Vakulovski.

mm
Mihail Vakulovski
Mihai Vakulovski (n. 1972, R. Moldova) a absolvit în 1994 Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, în 2002 își susține doctoratul la Universitatea București. Debut – în 1997, cu volumul de poezie Nemuritor în păpușoi. A publicat cărţi de poezie, proză, teatru, critică literară, eseu, istorie recentă, interviuri, antologii, majoritatea premiate (cea mai recentă – Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice), Humanitas, 2020). Prezent în mai multe antologii din țară și din străinătate, traduceri în engleză, germană, rusă, franceză, italiană, spaniolă, catalană, greacă, lituaniană. A făcut parte din echipa naţională a României la Finala Cupei Naţiunilor de la Baku (2007) la jocul intelectual „Ce? Unde? Cînd?”. Traducător din literatura rusă (Daniil Harms, Victor Erofeev, Vladimir Sorokin, Frații Presniakov, Venedikt Erofeev, Mihail Kononov, Zahar Prilepin, texte din muzica rock, Alexander Litvinenko & Yuri Felshtinsky etc.). A cîştigat Premiul Librarul Anului, oferit de Festivalul Internaţional de Poezie şi Muzică Poezia e la Bistriţa (2018). Fondator al revistei web Tiuk! (tiuk.reea.net), alături de Dan Perjovschi, Carmina & Alexandru Vakulovski. Fondatorul și realizatorul CenaKLUbului TIUK.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici