M-am așezat la birou, în fața laptopului, de șapte ori până acum pentru a scrie despre cartea de eseuri a lui Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului. De fiecare dată am sfârșit prost, ridicându-mă și lăsând frazele neterminate. Înainte de a mă așeza, am citit cartea de două ori, cu atenția lecturii unei scrisori care-ți poate salva viața dacă reușești să descifrezi niște coduri ascunse. În decurs de nouă luni m-am gândit la cartea lui Llosa în fiecare zi. Nici o carte nu mi-a prezentat cu atâta claritate și luciditate lumea din jur și societatea contemporană. Llosa a devenit pentru mine, prin eseurile pe care le-a adunat în Civilizația spectacolului, un părinte. Unul destul de dur, care nu acceptă compromisuri, dar care e deschis la dialog dacă are cu cine.
Cartea este o colecție de șapte eseuri, fiecare tratând, cu ochi critic și referințe cultural-istorice, câte o temă de interes actual. La finele fiecărui capitol, Llosa a integrat câte un articol al ziarului El País, una dintre publicațiile periodice cele mai importante din Spania, alături de El Mundo și ABC. Articolele sunt scrise în perioada 1997-2011 și susțin prin exemple concrete ideile de bază ale capitolelor.
Înainte de primul capitol, Llosa face un scurt istoric al culturii, intitulându-și parcursul Metamorfozele unui cuvânt. Se întoarce în de Mario Vargas Llosa trecut și îi urmărește, pe rând, pe T.S. Eliot și al său eseu Contribuții la definirea culturii, apărut în anul 1948 – o încercare de definire a culturii, dar și o critică aprigă a sistemului cultural din acea vreme -, pe George Steiner, care în 1971 a scris În castelul lui Barbă-Albastră. Câteva însemnări pentru o redefinire a culturii ca răspuns la eseul lui Eliot și pe Guy Debord, cu textul Societatea spectacolului, care tratează alienarea societății capitaliste bazată pe fetișismul bunurilor de consum în detrimentul preocupărilor de ordin cultural, intelectual și politic.
Civilizație
După acest preambul menit să pregătească cititorul cu câteva concepte-cheie, necesare înțelegerii ulterioare, Llosa își începe parcursul cu un prim capitol intitulat chiar Civilizația spectacolului.
Ce înseamnă civilizația spectacolului? Civilizația unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul și în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală. Acest ideal de viață e perfect legitim, desigur. Numai un puritan fanatic le-ar putea reproșa membrilor unei societăți că vor să dea puțină culoare, amuzament, umor și distracție unor vieți închistate de obicei într-o rutină deprimantă și, uneori, abrutizantă. Dar să faci din tendința naturală de a te simți bine o valoare supremă are consecințe neașteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității și, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor și scandalului.
Printre posibilele cauze care au adus civilizația noastră în acest punct ar putea fi, potrivit lui Llosa, bunăstarea care a urmat sărăciei de după cel de-al Doilea Război Mondial, materializată în dezvoltarea economică puternică din acei ani și creșterea clasei de mijloc. Cu alte cuvinte, cultura a ieșit din sfera elitelor și a pătruns în lumea largă, democratizându-se. Dar această reușită a adus cu sine și o anume neglijență formală și superficialitatea produselor culturale care trebuiau să ajungă la cât mai mulți oameni. S-a produs o trecere de la calitate la cantitate, ale cărei efecte le putem lesne observa și în prezent.
Câți dintre oameni aleg astăzi un volum gros, poate chiar dificil, care necesită un pic mai multă implicare decât lectura clasică ce însoțește cafeaua de dimineață sau ceaiul de seară? Câți acceptă să lectureze cărți care nu le oferă răspunsuri, ci îi lasă cu și mai multe întrebări decât înainte? Câți oameni ies din cinematografe mai triști, dar mai frumoși, mai degrabă decât râzând grotesc?
În civilizația de azi e firesc și aproape obligatoriu ca bucătăria să ocupe o bună parte din paginile dedicate culturii și tot felul de „chefs” și „designeri” și „creatoare de modă” să dețină supremația acolo unde înainte o dețineau oamenii de știință, compozitorii și filozofii. Aragazul, cuptorul și podiumul prezentărilor de modă sunt amestecate, în coordonatele culturale ale epocii, cu cărțile, concertele, invențiile și opera, iar vedetele de televiziune și marii fotbaliști exercită asupra obiceiurilor, gusturilor și modelor influența pe care înainte o aveau profesorii, gânditorii și (încă și mai demult) teologii. În urmă cu o jumătate de veac, în Statele Unite exista un Edmund Wilson, care prin articolele lui din The New Yorker sau din The New Republic decidea eșecul sau succesul unei cărți de poezii, al unui roman sau al unui eseu. Pentru așa ceva, astăzi avem emisiunea de televiziune a lui Oprah Winfrey. Nu spun că-i rău că e așa, spun doar că e așa.
Mie mi-a fost greu să citesc cartea lui Llosa, chiar dacă am ales să o fac de două ori și m-am gândit la ea luni de zile. Nu pentru că a fost dificilă, nu pentru că nu eram de acord cu ce spunea, ci pentru că a fost asemeni vălului tras de pe ochi brusc și fără milă. Poate că pe alocuri pare să nu accepte căi de mijloc, poate că pentru generațiile actuale o astfel de carte e mai degrabă descrierea unei lumi ideale în alte timpuri, astăzi utopică. Dar nu e, doar pare. E de o actualitate cum rar am întâlnit.
Cultură
Pasul următor pe care îl face e să afirme că în zilele noastre cultura a dispărut cu totul. Vorbește despre incultură, ascunsă sub numele de cultură populară, ce apare și se manifestă pe stradă, la crâșmă, la sărbători și carnaval, cultură ce ridiculizează și respinge tot ce cultura înaltă, pe vremuri singura existentă, apreciază și susține. De aici până la dispariția limitelor dintre cultură și incultură e un pas mic. Astăzi, nimeni nu mai e incult sau mai degrabă suntem culți cu toții. Vorbește despre cultura pedofiliei, cultura marijuanei, cultura punk, cultura esteticii naziste, iar tu, cititor cuminte, îți dai seama că ceva nu merge în alăturarea acestor cuvinte. Nu ne lasă nedumeriți și ne spune ce era cultura sau ce ar trebui să fie astăzi:
Era o busolă, o călăuză care-i ajuta pe oameni să se orienteze în hățișul cunoașterii fără să-și piardă direcția și știind, mai mult sau mai puțin limpede, în mersul lor continuu, ce priorități aveau, diferența dintre ce e important și ce nu e, dintre drumul principal și abaterile inutile. Nimeni nu poate ști totul despre tot – asta nu a fost posibil nici înainte și nu e nici acum -, dar cultura îi ajuta omului cult măcar cât să stabilească niște ierarhii și niște preferințe în câmpul cunoașterii și al valorilor estetice.
Educație
Cum ar trebui să fie privită educația formală? Ca un spațiu destinat șlefuirii minților și exprimării valorilor prin intermediul unor ierarhii clar stabilite sau ca un loc în care fiecare se poate exprima pe sine exact așa cum este, cu bunele și cu relele sale? Adevărul e undeva la mijloc, bineînțeles, dar Llosa ne aduce aminte de momentul istoric Mai ‘68 din Franța, când s-a produs o trecere forțată de la supunere în fața regulilor sociale la exprimarea rebelă a doleanțelor de libertate, trecere care a influențat mai târziu educația a generații întregi și care încă se mai resimte în atitudinea oamenilor vizavi de autoritate.
Filozoful francez (n: Michel Foucault) susține că, asemenea sexualității, psihiatriei, religiei, justiției și limbajului, învățământul a fost dintotdeauna, în lumea occidentală, una dintre acele „structuri de putere” ridicate pentru a reprima și îmblânzi societatea, aplicând subtile, dar extrem de eficace metode de supunere și alienare, cu scopul de a perpetua privilegiile și puterea grupurilor sociale dominante.
După acel Mai ‘68 autoritatea (n: din învățământul public) care-și avea ca scop ținerea în frâu și modelarea societății s-a topit, pur și simplu, în concepția lui Llosa. Ea nu și-a mai revenit niciodată și odată cu dispariția ei a dispărut și prezența necesară a unei figuri culturale care să se întruchipeze într-un maestru. Maestrul, ca profesor capabil, autentic și aflat pe o treaptă superioară elevului a pierdut treptat teren din pricina perpetuării ideii că reprezintă marca unei autorități rigide căreia, dacă vrei să evoluezi, trebuie să i te opui. Dascălul nu și-a mai putut juca rolul de educator sau i-a fost din ce în ce mai greu să o facă, din cauza respingerii și a lipsei respectului, aflat la baza ideii de educație. Dezordinea astfel stabilită în învățământul public a dus la accentuarea diferențelor de clasă dintre elevi și la nașterea învățământului privat. Astfel că învățământului public i-a fost furată valoarea, chiar dascălii ajungând să se îndoiască de propriile metode, iar celui privat i s-a dat șansa, săpându-se iarăși prăpastia inevitabilă dintre cei care au și cei care nu au, cei cu putere și cei fără putere.
Erotism
Știați că în Spania, la sfârșitul anului 2009, Guvernul Autonom din Extramadura a introdus în cadrul unui plan de educație sexuală ore de masturbare pentru adolescenți mai mari de 14 ani? Eu nu știam, am aflat din cartea lui Llosa. Nu m-a oripilat, doar m-a mirat. Citind mai departe, mi-am dat seama că și pe autor l-a mirat din aceleași motive. Dincolo de discuțiile aprinse, glumele mai mult sau mai puțin haioase sau pudibonderiile care s-ar putea naște din pricina acestei știri, eu tot mă întreb, prelungind ideile din carte, cu ce s-ar alege un copil de 14 de ani de la o astfel de oră? Pe termen scurt, înțeleg. Dar pe termen lung? Las întrebarea deschisă.
Intimitatea cu propriul corp se construiește greu, iar unii oameni nu ajung niciodată la ea, în special din pricina ideilor induse de educație de-a lungul dezvoltării. Dar nu se construiește nici în văzul lumii, tocmai pentru că intimitatea se bazează pe ceea e restrâns și profund personal în viața cuiva.
Mă tem că, în loc să-i elibereze pe copii de superstițiile, minciunile și prejudecățile care, în mod tradițional, au înconjurat întotdeauna sexul, atelierele de masturbare îl vor face și mai trivial decât l-a trivializat deja civilizația vremurilor noastre, până într-acolo încât vor ajunge să-l transforme într-un exercițiu lipsit de mister, disociat de sentiment și de pasiune, privând astfel generațiile viitoare de o sursă de plăcere care a inspirat atât de profund, până acum, imaginația și creativitatea oamenilor.
Puterea, între cultură și politică
Într-o societate democratică sănătoasă, cultura și politica au o relație de colaborare și interrelaționare. Statul are datoria de a sprijini activitatea culturală, iar cultura e de dorit să modeleze și să influențeze viața politică, conform unor valori care să țină loc de ancoră. Dar în civilizația spectacolului lucrurile stau puțin diferit: cultura – sau ceea ce a luat locul culturii, după cum am văzut mai sus – corupe politicul prin aceea că aduce în față nu calități de integritate, ci mascaradă care se vinde și care prinde la publicul avid de bârfe și scandal.
Rădăcina fenomenului se află în cultură. Mai bine zis, în banalizarea prin ludic a culturii dominante, în care valoarea supremă este acum să distrezi și să te distrezi, lăsând deoparte orice altă formă de cunoaștere și orice ideal. Oamenii răsfoiesc ziarul, se duc la cinematograf, deschid televizorul sau cumpără o carte ca să se simtă bine, în sensul cel mai simplu al cuvântului, nu ca să-și bată capul cu griji, probleme, îndoieli. Totul pentru a fi distras, pentru a uita de lucrurile serioase, profunde, neliniștitoare și dificile și a se abandona unei distracții ușoare, agreabile, superficiale, vesele și stupide, pur și simplu. Și există oare ceva mai distractiv decât să tragi cu ochiul la intimitatea aproapelui, să surprinzi în chiloți un ministru sau un parlamentar, să afli despre excesele sexuale ale unui judecător, să descoperi mocirla în care se scaldă cei ce treceau drept respectabili și erau considerați modele?
Religia
Opiul poporului, cum o numește Llosa, religia, a dat naștere de-a lungul timpului celor mai dureroase și sângeroase conflicte dintre oameni. Fie că e vorba de islam, de conflictul – acum întrerupt -, dintre catolicii și protestanții din Irlanda de Nord sau de gunoiul de sub preș care începe să fie scos în ceea ce privește catolicismul (cazuri de pedofilie și violuri înregistrate în colegiile și seminarele teologice din întreaga lume), religia, sau mai degrabă manifestarea nefericită a unor principii religioase, a dus la cea mai adâncă dezbinare a oamenilor.
Forța religiei e cu atât mai mare cu cât e mai mare ignoranța unei comunități.
Religia nu va dispărea, oamenii au nevoie de ea ca să se organizeze în continuare în societăți bazate pe cooperare și funcționalitate. Dar religia ar trebui să rămână, după cum susține și Llosa, parte din viața privată a fiecărui individ, parte care să se supună sau nici măcar să nu interfereze cu regulile și legile societății în care individul trăiește. Religia ține, la fel ca sexul – deși cele două aspecte rareori se află în aceeași frază fără a fi în dizarmonie -, de intimitatea și particularitățile fiecăruia, iar manifestarea ei la fel.
Atunci când religia și statul se confundă, libertatea dispare iremediabil. […] Un stat laic nu e dușmanul religiei; e un stat care, pentru a apăra libertatea cetățenilor, a mutat practica religioasă din sfera publică în locul potrivit pentru ea, adică în viața privată.
***
Departe de a fi o enciclopedie de răspunsuri la cele mai actuale întrebări care ar putea măcina un individ al societății de astăzi, Civilizația spectacolului are totuși un rol de direcționare a celui care are nevoie de repere sănătoase. Un volum aparent scurt pentru tratarea unui subiect atât de amplu, dar lung prin aceea că fiecare cuvânt necesită o atenție și o luciditate sporite. O carte pe care oamenii ar trebui, zic eu, s-o aibă în bibliotecă și s-o citească din când în când pentru a-și pune mintea la încercare. Pentru că Civilizația spectacolului naște alte întrebări și nelămuriri cu fiecare deschidere a cărții. Și ce semnifică acest lucru dacă nu un bun prilej de creștere și de depășire a rolului umil de manifestant într-o societate a… spectacolului?
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 1, ediția de toamnă 2021.
