A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti… filmul românesc fără ciorbă. Și tot ținutul magic românesc era străbătut de oameni fericiți care fugeau, ținându-se de mână, direct către cinematografele în care rulau filme ce săreau direct la felul 2 și desert. Însă, într-o zi mohorâtă post-ceaușistă, Noul Val Românesc a pus castronul cu ciorbă pe masă și spectatorii au ieșit îngroziți din sala de cinema, găsind mai târziu alinare în filmele de la Hollywood.
Cum a ajuns filmul românesc să fie o memă
În 2015 a fost fondată platforma de distribuție Cinepub, dedicată cinematografiei românești, care pune la dispoziție publicului atât filme clasice, cât și filme independente, mai puțin cunoscute, lansate în prezent. Numărul de abonați și vizualizările sunt date care demonstrează că filmul autohton încă trezește interesul românilor și nu a murit. Există, însă, alte două tipuri de reacții care domină internetul: 1. Toate filmele bune românești au fost realizate înainte de anii ’90 și toți actorii valoroși stau înghesuiți în acele generații. 2. Filmele din ultimii ani sunt plate și au fost gândite doar pentru critici. Al doilea tip de reacție a generat mema cu ciorba filmului românesc, care circulă pe internet de ceva vreme.
Dintre toate ciorbele prezente în filmele românești, cea mai cunoscută este cea din Polițist, adjectiv (film lansat în 2009, în regia lui Corneliu Porumboiu), care, din spusele actorului din rolul principal, nici măcar nu era o ciorbă, ci un amestec dubios de bucăți de măr cu smântână. Tot Dragoș Bucur a interpretat acea scenă ca fiind ,,un moment în care personajul rumegă și ia niște decizii vizavi de lucrurile care s-au întâmplat și urmează să se întâmple”, prin urmare ciorba este un element care contribuie la întregirea unui cadru benefic pentru atmosfera generală a filmului.
Dacă regizorul a plănuit să fie fidel realității cotidiene, înseamnă că ciorba trebuia să fie prezentă în viața personajelor, așa cum e prezentă și în viața noastră… deci, ce a declanșat ironia agresivă a publicului? Să fie, oare, vorba de nevoia de a separa planul realității (care nu se ridică întotdeauna la așteptările noastre) de cel fictiv? Să fie dorința de a fi salvat din monotonie, cel puțin pentru două ore, de un supererou, așa cum se întâmplă în filmele care au cele mai mari încasări la box-office? Sau doar găsesc acest tip de cinema plictisitor? Probabil toate 3. Important e că românii sunt supărați pe filmele românești și sunt pregătiți oricând să-ți înșire motivele.
Manele, fragilitatea heteronormativității și rufele spălate în public
Tematica filmelor este unul dintre motivele principale invocate de oameni, atunci când privesc cu dispreț industria cinematografică românească. În 2019, Soldaţii. Poveste din Ferentari, lungmetrajul regizat de Ivana Mladenovic, după un roman semnat de Adrian Schiop, în care personajul principal se mută în Ferentari pentru a-şi scrie lucrarea de doctorat despre manele, a fost premiat la categoria cel mai bun debut, la Gala Premiilor Gopo, unde organizatorii au ales să includă un moment muzical în spiritul filmului, oferit de formația lui Dan Bursuc, Kana Jambe. Deloc surprinzător, această alegere a generat reacții acide pe social media, atât din partea publicului larg, cât și din partea vedetelor elitiste, care au blamat momentul, din loja ignoranței. Alt aspect al filmului Soldații care i-a făcut pe oameni să scoată furcile și torțele virtuale a fost faptul că cele două personaje principale erau queer. Și nici măcar nu erau două femei cisgender… că, în cazul acesta, ar fi fost acceptabil pentru anumite persoane.
Alex. Leo Șerban scria în 4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc că lungmetrajul „Legături bolnăvicioase nu i-ar plăcea lui Gigi Becali: e un film cu două lesbiene. Mai mult, sunt două lesbiene care nu fac sex! OK, se pomenește la un moment dat că fetele <își bagă limba în gură>. Și mai e o scenă în care una îi mângâie celeilalte sânii la lumina lunii. Prea puțin pentru niște macho hetero care sunt împotriva homosexualității, dar n-ar zice nu la un porno cinstit cu fete (hă-hă-hă, păi nu?).” În cazul soldaților menționați mai sus, avem de-a face cu argumentul ,,nu-mi place mie să văd așa ceva, deci filmele cu gay n-ar trebui să existe”. Iar pe lângă argumentele religioase, mai există totuși unul conspiraționist: agenda LGBTQ+, care amenință populația prin toate mijloacele media, iar regizorii sunt niște simple marionete (vrăjite de puterea banilor), în mâinile marxiștilor care vor să pervertească mintea copilului tău.
Regizorii români sunt criticați și pentru faptul că duc în afară, prin filmele lor, imaginea unei Românii mizerabile, cu străzi neasfaltate, oameni corupți în toate funcțiile, sărăcie, mentalități învechite și dialoguri vulgare, care se derulează firești în mersul lumii contemporane românești. Cu un buget redus și actori care joacă bucăți reale din vecinătatea lor, regizori ca Mungiu reușesc să cucerească festivalurile internaționale de film, arătând societatea care încearcă să se refacă, dar care, în același timp, își face rău inconștient. Când un astfel de film ia premiul cel mare la un festival din afară, apare fără întârziere și reproșul că ,,regizorul e un trădător și își vinde țara pentru un trofeu.” Să băgăm mizeria sub covor, nu să o scoatem cu fărașul la Cannes.
Un top 10 subiectiv
Chiar dacă filmele indie românești sunt bombardate de comentarii mustrătoare pe toate site-urile de film, atât din motivele expuse mai sus, cât și din alte motive care n-au ce să caute într-o analiză corectă a unui produs artistic, eu le-am găsit ambițioase și cu un farmec aparte, iar primele 10 care-mi vin în minte sunt acestea:
10. Balanța, 1992 – regia: Lucian Pintilie
9. Marilena de la P7, 2006 – regia: Cristian Nemescu
8. Apocalipsa după Cioran, 1995 – regia: Sorin Ilieșiu
7. Câini, 2016 – regia: Bogdan Mirica
6. Inimi cicatrizate, 2016 – regia: Radu Jude
5. După dealuri, 2012 – regia: Cristian Mungiu
4. Terminus paradis, 1998 – regia: Lucian Pintilie
3. 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007 – regia: Cristian Mungiu
2. Nunta mută, 2008 – regia: Horaţiu Mălăele
1. Aferim!, 2015 – regia: Radu Jude
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 3, ediția de primăvară 2022.
