„De ce ai vrea să te duci la cinema când ești în vacanță?”, ați putea să întrebați. Și chiar dacă nu, eu tot o să vă răspund: pentru că mersul la cinema, pentru mine, este terapie, bucurie, emoție, comuniune, evadare — exact lucrurile pe care mi le doresc de la o vacanță. Și pentru că sunt curioasă cum se simte experiența mersului la cinema în altă țară.
Acum nu vă imaginați că este vacanța și filmul pentru mine. Nu ajung de fiecare dată la cinema, din varii motive, cel mai dureros fiind acela că în unele țări rulează majoritar filme dublate (Italia, sper că sughiți). OV (original version), OmU (original mit untertiteln), OmeU (original version with English subtitles), VOST (version originale sous-titrée) sunt prietenii voștri, uitați-vă cu atenție după ei, dacă nu vreți să îl auziți pe Robert Downey Jr. aka Dr. Dolittle dublat în spaniolă de cineva care, în mod evident, nu este Robert Downey Jr. Am pățit asta într-un cinema dintr-un orășel din Chile, deși fata de la casa de la bilete insista că filmul este „versiune originală”. Noroc că am văzut câteva telenovele la viața mea și că povestea este ușor de urmărit — oricâte subtilități am ratat, tot am prins esențialul. Muy divertida la experiencia, aproape că o recomand.
Primul film văzut în deplasare a fost în Londra, în 2013, ”The Place Beyond the Pines”. Probabil entuziasmul că sunt într-un cinema din Londra și spiritul de solidaritate cu partenera mea de film, care m-a însoțit mai mult de nevoie, decât de voie, plus Ryan Gosling, m-au împiedicat să adorm.
Pe repede-înainte până în 2017, tot în Londra, la un cinema care rămâne în continuare în top favorite — PictureHouse Central, în Piccadilly Circus — o simplă căutare pe Google o să vă lămurească de ce. Iar eu tocmai ce am realizat că nici până în ziua de azi nu am văzut ultimele 10 minute din filmul ”The Lost City of Z”, pe care le-am sacrificat pentru a prinde avionul.
De departe, cea mai memorabilă experiență cinematografică am avut-o în Atena, la un cinematograf în aer liber, cu Acropolele iluminat deasupra noastră, cu un fundal sonor completat de pisici puse pe harță și un pahar de vin lângă popcorn. Ca fapt divers, în Grecia se ia o pauză scurtă pe la jumătatea filmului, cât să faceți refill la vin, să vă duceți la toaletă, să smotociți pisicile guralive sau să mai pozați o tură Parthenonul.
Tot la experiențe memorabile se înscrie primul meu film din franciza Star Wars — Rogue One — văzut în Melbourne, Australia, pe cel mare ecran IMAX din lume la momentul respectiv (2016). Mi-am permis și o glumă atunci: nu mă uit eu la Star Wars, dar și când o fac… Wikipedia zice că, între timp, Melbourne a căzut pe locul doi. Începând cu 2021, IMAX-ul suprem este în Germania, lângă Stuttgart. Aviz amatorilor.
Credeați, poate, că Robert Downey Jr. dublat este cel mai amuzant lucru care ni s-a întâmplat în preumblările cinefile. Ei bine, nu. În Oslo am nimerit la un film american în versiune originală, cu subtitrări, doar că s-a vorbit puțin spre deloc în filmul respectiv — care se mai și chema, sugestiv, ”A Quiet Place”. Se folosea, în schimb, limbajul semnelor, care a fost tradus, ați ghicit, în norvegiană. Ne-am înecat neputința într-o pungă de chipsuri cu bacon și ne-am alinat cu gândul că mai rar ne este dat să vedem un așa cinematograf impunător: Colosseum Kino.
Deschid aici o mică paranteză pentru a puncta faptul că, din punct de vedere arhitectural, de neratat mi se pare cinematograful Pathé Tuschinski, din Amsterdam. Serios că aici merită să vă faceți drum special pentru a admira clădirea, chiar și fără să vă luați bilete la film.
Not your usual cinema — Fotoplastikon din Varșovia este bazat pe o versiune ușor modificată a sistemului Kaiserpanorama de imagini stereoscopice rotative — diferența constă în numărul de puncte de observație: 24 în loc de 25. Funcționând în același loc din 1905, este cel mai vechi teatru stereoscopic din Europa încă operațional.
Nu știu despre voi, dar eu nu am avut nevoie de mai mult pentru a mă convinge să cumpăr bilet. Experiența Fotoplastikon m-a făcut să privesc cu și mai multă apreciere evoluția aceasta a cinematografiei, care îmi permite astăzi nu doar să urmăresc un film, ci să simt că sunt parte din el, cum bine zice reclama IMAX, în timp ce mă lăfăi în fotolii reglabile, care se pot mișca în ritmul acțiunii, și care pot veni cu adieri de vânt și stropi de apă la pachet, cu popcorn/nachos de diferite arome la discreție sau chiar cu un meniu de restaurant la distanță de o apăsare pe buton. Sunt infinit recunoscătoare pentru diversitatea filmelor și a formatelor în care sunt disponibile, chiar dacă inima mea se regăsește, tot mai des, în cinematografele stradale, cu poveste.
Ca de exemplu, în Marsilia, când era să crape, sărăcuța, de atâta fericire că rulează ”The French Dispatch” și că am prins și bilete, lucru care se dovedise imposibil la cele două proiecții din România.
Dincolo de film și de cinematograful propriu-zis, ce m-a impresionat cel mai tare aici a fost liniștea din sală. S-ar fi auzit proverbiala muscă, dacă ar fi îndrăznit să bâzâie — dar, cel mai probabil, la fel ca mine, ar fi fost intimidată de atmosfera solemnă. Așa se face că mi-am băgat bomboanele cu alune (cumpărate de la barul cinema-ului) în geantă și le-am mâncat la hotel, unde am putut să foșnesc și să ronțăi și, în principiu, să respir, fără să îmi pocnească vreo venă de jenă că deranjez. Sper că sacrificiul meu nu a trecut neobservat.
Și dacă tot am adus, indirect, vorba despre Franța, las aici o dorință veche, care încă așteaptă să fie îndeplinită: să văd un film într-unul din cele 75 cinematografe din Paris. Ca fapt divers, cu 398 de săli de cinema, Parisul meu iubit este considerat orașul cu cea mai mare densitate de ecrane din lume.
Așadar, ne vedem la cinema? Eu vin oriunde!
Fotografii de Oana Valeria Radu.
